ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 806/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 806/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 806/2017

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă,

la data de 03 februarie 2015, sub nr. 301/93/2015, reclamantul A. a solicitat

în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și cu intervenientul C., obligarea

pârâtei SC B. SA la plata sumei de 280.000 euro, reprezentând prejudiciul

suferit ca urmare a accidentului rutier produs în data de 26 mai 2012 pe raza

județului Teleorman, respectiv 5.000 euro despăgubiri materiale

și 275.000 euro despăgubiri morale și penalizări de

întârziere în cuantum de 0,2% pe zi

până la plata efectivă a sumei, potrivit art. 37 din Ordinul Comisia

de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

În motivare, a arătat

că în data de 26 mai 2012, a fost victima accidentului rutier produs pe

raza județul Teleorman, Municipiul Roșiorii de Vede, în calitate de

biciclist, soldat cu rănirea sa, care a necesitat 65-70 zile îngrijiri

medicale, conform certificatului medico-legal emis la data de 11 iunie 2012, în

care se menționează că s-a intervenit chirurgical.

în primă instanță.

Prin

sentința civilă nr. 2889 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secția

civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a

obligat pârâta SC B. SA la plata sumei de 20.000 de euro, echivalent lei la

cursul Băncii Naționale a României din data plății, cu

titlu de daune morale, reclamantului A.

în apel.

Curtea

de Apel București, prin Decizia nr. 1265 din 07 septembrie 2016, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul reclamant A., și

de apelanta pârâtă SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 2889 din

18 noiembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a civilă.

în recurs. Completul de filtru.

Împotriva

deciziei curții de apel a formulat prezentul recurs pârâta SC B. SA.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 18 noiembrie 2016 și

repartizat Completului de filtru nr. 10 (C.F. 10).

Prin

rezoluția completului de filtru din 22 noiembrie 2016, cererea de recurs a

fost comunicată intimaților A. și Iliescu Laurențiu, cu

mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare,

conform dovezilor aflate Ia filele 17, 18 și 19.

La

data de 29 decembrie 2016, cu respectarea termenului legal de 30 de zile,

intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului arătând că motivele de nelegalitate invocate nu se

încadrează în dispozițiile art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. De asemenea, a mai arătat că instanțele de apel

și de fond au

aplicat în mod

corect dispozițiile legale incidente în cauză, și au ținut

cont la stabilirea despăgubirilor de probatoriul administrat în

cauză, de consecințele grave pe care accidentul rutier le-a avut

asupra reclamantului, de prejudiciul estetic și de agrement suferit, de schimbările

din viața socială, profesională și familială a

reclamantului.

Prin

urmare, a apreciat că suma de 20.000 euro acordată cu titlu de

despăgubiri nu este mare, fiind în deplină concordanță cu

dispozițiile legale în materie dar și cu jurisprudența în

materie și, pe cale de consecință, nu este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În ceea ce

privește dinamica producerii accidentului, este evidentă culpa

pârâtului Iliescu Laurențiu care dacă ar fi respectat

dispozițiile legale care reglementează deplasarea pe drumurile

publice și ar fi respectat viteza legală de deplasare, accidentul nu

s-ar fi produs.

A mai

precizat că recurenta pârâtă a achitat către intimatul A. sumele

la care a fost obligată prin decizia curții de apel, așa cum

reiese din extrasele bancare atașate (fila 27).

În

concluzie, a solicitat respingerea recursului și menținerea

sentinței de fond și a deciziei din apel, ca temeinice și

legale.

La data de 17

ianuarie 2017, recurenta SC B. SA a depus răspuns la întâmpinare prin care

a arătat că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în

dispozițiile art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

De asemenea, a arătat că instanța de recurs este chemată a

examineze dacă despăgubirile acordate exced cuantumului

despăgubirilor menționate în Ghidul pentru soluționarea daunelor

morale întocmit pentru garantarea obiectivității și

tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

fundamentale.

La data de 02

februarie 2017, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum

este reglementată de dispozițiile art. 15 coroborate cu

dispozițiile art. 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru

pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

publicată în M. Of., Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, magistratul

asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra

admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd

dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.

Raportul

asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat

părților la data de 09 februarie 2017, conform dovezilor aflate la

filele 42, 43 și 44. Prin punctul de vedere la raport, intimatul reclamant

A. a solicitat

respingerea, ca nefondat, a

recursului, apreciind că hotărârile instanțelor de fond sunt

legale.

Prin

încheierea din 05 aprilie 2017, completul de filtru a respins excepția

nulității recursului invocată prin întâmpinare, a admis în

principiu recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr. 1265/A

din 07 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, și acordat termen la 17 mai 2017.

Prin

cererea de recurs, pârâta SC B. SA a solicitat schimbarea în parte a deciziei

recurate, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale acordate

reclamantului A.

În

motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8

din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a arătat că

instanța de fond a acordat reclamantului despăgubiri in cuantum de

20.000 euro, fără a avea in vedere faptul că, din înscrisurile

depuse chiar de către reclamant, rezultă culpa comună a celor 2

persoane implicate in evenimentul rutier, respectiv la producerea accidentului

de circulație. Astfel, din raportul de expertiza tehnică efectuat în

dosarul penal, rezultă faptul că reclamantul nu purta vestă reflectorizantă,

nu a semnalizat cu mâna schimbarea direcției de mers, contribuind astfel,

chiar dacă fără voia sa, la producerea evenimentului rutier din

26 mai 2012

Prin

urmare, apreciază că în cauză instanțele nu au făcut

aplicarea dispozițiilor art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Administrației

nr. 14/2011, coroborate cu dispozițiile art. 1371 C. civ.

Potrivit

legislației europene, despăgubirea persoanelor prejudiciate prin

accidente de circulație trebuie să se realizeze de o manieră

comparabilă în toate statele membre, în majoritatea acestor țări

acordându-se daune morale într-un cuantum mai mic.

Soluția

curții de apel este nelegală și din perspectiva în care

reclamantul nu a probat existența unor împrejurări apte să

conducă la acordarea unor daune într-un cuantum atât de ridicat,

făcând ample referiri la jurisprudența și legislația

europeană în domeniu, precum și la jurisprudența

națională.

Analizând

decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate,

încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al

acestuia, pentru următoarele considerente:

Prioritar,

se constată că potrivit dispozițiilor art. 496 C. proc. civ.: În

cazul în care recursul a fost declarat admisibil în principiu, instanța,

verificând toate motivele invocate și judecând recursul, îl poate admite,

îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui. (2).

În caz

de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în

tot sau în parte." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 497 din

același act normativ: „Înalta Curte de Casație și Justiție,

în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței

de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este

cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480 alin.

(3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea,

casată.''

Din

interpretarea sistematică a prevederilor legale sus-menționate,

rezultă că, potrivit noilor dispoziții procesual civile

incidente în cauză, singura soluție pe care Înalta Curte o mai poate

pronunța în caz de admitere a recursului, este aceea de casare cu

trimitere spre rejudecare, legiuitorul român eliminând soluția de

modificare a hotărârilor judecătorești de către

instanța de recurs.

Din

această perspectivă, și pentru argumentele arătate,

solicitarea recurentei pârâte SC B. SA de modificare a deciziei recurate, nu

are temei legal, potrivit noilor reglementări procesual civile.

În

ceea ce privește criticile referitoare la faptul că instanța de

apel la acordarea daunelor solicitate, nu a ținut cont de culpa

comună a victimei și a autorului accidentului în producerea

prejudiciului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 488 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

instanța de recurs poate analiza hotărârea curții de apel

exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu din perspectiva

temeiniciei acesteia. Astfel, instanța de recurs este chemată a

analiza legalitatea hotărârii din apel din perspectiva aplicării

dispozițiilor legale raportate la situația de fapt, astfel cum

aceasta a fost stabilită de către instanțele de fond.

Prin

urmare, analiza acestei critici de nelegalitate va fi examinată exclusiv

din perspectiva aplicării și interpretării dispozițiilor

art. 28 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 și a dispozițiilor art.

1371 alin. (1) C. civ., invocate prin cererea de recurs.

Chestiunile

de drept invocate vizează cuantumul daunelor morale acordate, în

determinarea cărora instanța de apel nu ar fi ținut cont de

culpa reclamantului în producerea prejudiciului și de criteriile avute în

vedere de instanțele naționale în spețe similare și de

legislația europeană.

În conformitate

cu dispozițiile art. 1371 C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, (1) În

cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la

cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în

parte, deși putea sa o facă, cel chemat să răspundă va

fi uimit numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2)

Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care, la

cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de

autor, cu intenție sau din

culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta

terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă

Participarea

victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispozițiilor legale

redate, poate fi reținută în una dintre următoarele

situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia

ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale, reiese că

legiuitorul român a stabilit drept condiție pentru reținerea unei

participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârșirea

de către aceasta a faptei cu o anumită formă a

vinovăției, intenție sau din culpă. Efectul aplicării

acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor

datorate de persoana responsabilă numai Ia partea de prejudiciu pe care a

pricinuit-o.

Cu

toate că, dintr-o interpretare gramaticală a textelor legale redate,

reiese că pentru a fi incidente dispozițiile art. 1371 din Legea nr. 287/2009

privind C. civ., este necesar ca acțiunea sau inacțiunea victimei

să îmbrace una dintre formele de vinovăție, culpă sau

intenție, din considerente de echitate, analiza dinamicii producerii

faptei prejudiciabile trebuie efectuată și din perspectivă

obiectivă, stabilind contribuția efectivă a victimei la

producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia.

Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea

psihică a victimei față de propria sa faptă și

urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil

poate fi obligat la despăgubire.

Analizând

mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii

prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau

inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a

contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat.

Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină

și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de

natură să limiteze răspunderea celui vinovat. Cauza

prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de

făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să

răspundă.

Art.

28 din Legea nr. 136/1995, ca normă specială, vine să completeze

dispozițiile de drept comun ale art. 1371 din Legea nr. 287/2009, și

prevăd următoarele : „(1) în situația în care persoana

prejudiciată a contribuit din culpă Ia producerea accidentului sau la

mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi

ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi

este imputabilă - culpa comună. în astfel de situații întinderea

răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice

mijloc de probă. (2) În situația în care nu se poate stabili

întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în

cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident,

fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu

s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului."

Instanța,

în hotărârea recurată, a dat eficiență normei juridice

invocate și anume art. 28 Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 14/2011 în considerente tăcând trimitere la aceste dispoziții.

Astfel, a reținut că deși tribunalul nu a făcut trimitere

expresă la dispozițiile art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere

a Asigurărilor nr. 14/2011, la individualizarea cuantumului

despăgubirilor a ținut cont și de culpa comună victimei în

producerea prejudiciului, reținând faptul că, deși avea

obligația legală, victima nu s-a asigurat suficient la schimbarea

direcției de mers.

Împrejurarea

că instanța de apel a apreciat că fața de această

situație, nu se mai impune o reevaluare a daunelor morale, constatând

că raportat la situația de fapt, tribunalul a stabilit în mod legal

și corect cuantumul despăgubirilor, ținând cont și de fapta

victimei de a nu se asigura la schimbarea direcției de mers, nu poate

să conducă la susținerea că instanța de apel a

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ.

și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.

14/2011, așa cum în mod nefondat susține recurenta-pârâtă SC B.

SA.

Or, în

cauză, s-a reținut prin raportul de expertiză tehnică în

specialitatea autovehicule și circulație rutieră întocmit în Dosarul

nr. x/P/ 2012 al lnspectoratul de Poliție a Județului Teleorman,

aflat la filele 36 ale Dosarului nr. x/93/2015 al Tribunalului Ilfov, că

reclamantul, aflându-se pe bicicletă, a făcut virajul la stânga

fără a se asigura, deși avea această obligație,

încălcând astfel dispozițiile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002,

potrivit cărora „ (1) Conducătorul de vehicul care execută o

manevră de schimbare a direcției de mers, de ieșire dintr-un

rând de vehicule staționate sau de intrare într-un asemenea rând, de

trecere pe o altă bandă de circulație sau de virare spre dreapta

ori spre stânga sau care urmează să efectueze o întoarcere ori

să meargă cu spatele este obligat să semnalizeze din timp

și să se asigure că o poate face fără să perturbe

circulația sau să pună în pericol siguranța celorlalți

participanți la trafic.(2) Semnalizarea schimbării direcției de

mers trebuie să fie menținută pe întreaga durată a

manevrei."

Prin

urmare, pentru aceste considerente critica recurentei pârâte privind aplicarea

și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1371 C. civ.

și a art. 28 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr.

14/2011 este nefondată.

Nemulțumirea

recurentei pârâte SC B. SA care a determinat exercitarea prezentei căi de

atac a fost cuantumul apreciat ca fiind excesiv de mare, a daunelor morale

acordate de instanța de apel, prin menținerea ca temeinică

și legală a sentinței tribunalului.

În

susținerea acestui argument de nelegalitate, recurenta pârâtă a

făcut ample trimiteri la legislația și jurisprudența

europeană, cât și la cea națională, a instanței

supreme.

În

ceea ce privește cenzurarea modului de evaluare de către

instanța de control judiciar a prejudiciului moral, chiar dacă

evaluarea acestuia nu este

susceptibil a fi

determinat pe baza unor criterii obiective, ci subiective, fiind practic la

suverana apreciere a instanțelor de fond, instanțele de control

judiciar pot interveni asupra cuantumului prejudiciului în sensul

micșorării sau majorării acestuia.

Prin

norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor se stabilesc, inter

alia, aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă

auto, limitele teritoriale de acoperire și nivelul despăgubirilor.

Astfel, s-a stabilit că în cazul vătămării corporale sau al

decesului unei persoane se acordă și daune morale în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România, fără a se

indica, așadar, niciun criteriu de stabilire a acestora.

Or,

din această perspectivă, Înalta Curte constată că la

stabilirea cuantumului daunelor pentru repararea prejudiciului moral

instanța de apel a menționat criteriile după care

stabilește despăgubirea în speța de față, criterii

consacrate de jurisprudența din România în acord și cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, și a stabilit cuantumul

daunelor în raport de aceste criterii. Instanța de apel a menționat

la pagina 9 din decizie următoarele: „In ceea ce privește cuantumul

daunelor morale acordate victimelor care au suferit vătămări

corporale, ținând cont de specificul acestora, singurele criterii

introduse prin art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

nr. 14/2011, în vigoare la data accidentului, sunt legislația și

jurisprudența națională. Acestea rămân însă generale

și fără o eficiență concretă cât timp

legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale,

iar jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să

se poată asigura și garanta repararea echitabilă și

unitară a tuturor victimelor ținând cont mai ales de valorile astfel

protejate, instanța fiind ținută să analizeze în concret și

coroborat toate aspectele obiective și subiective în absența unor

criterii eficiente recunoscute ca având valoare legală."

Ceea

ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de

criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudența, în

absența unor criterii clare și obiective prevăzute de

legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în

litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte

instanțe, în alte cauze, care pot fi similare însă nu identice.

Sumele se stabilesc în fiecare cauză în parte în raport de

circumstanțele concrete ale speței, de valorile efectiv lezate ale

reclamantului și de importanța lor pentru persoana respectivă,

de gradul de lezare pe care îl resimte reclamantul și se apreciază în

cadrul fiecărui dosar în parte. Aceste elemente diferențiază

cuantumul daunelor în cadrul fiecărei spețe concrete. Ceea ce este

esențial este asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate

între despăgubire și prejudiciu, ceea ce a realizat de fapt instanța

de apel.

Or,

este

evident

că instanța de apel a procedat la examinarea jurisprudenței

instanțelor din România precum și jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În

cadrul acestui motiv recurenta pârâtă tinde de fapt a critica soluția

instanței de apel din punctul de vedere al modului în care a fost

evaluată și apreciată întinderea prejudiciului.

Așa

cum s-a arătat anterior, prin prisma art. 488 C. proc. civ., acesta motiv

este unul de netemeinicie, ce nu poate face obiectul controlului în recurs,

cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată numai pentru

motivele de nelegalitate expuse limitativ de dispozițiile art. 488 alin

(1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Față

de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va

respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile

nr. 1265/A din 7 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a

civilă.

În

ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu de avocat, solicitate prin întâmpinare de către

intimatul reclamant A., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții

care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de

judecată.

De

asemenea, conform art. 452 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., partea

care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în

condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai

târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Examinând

înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că la fila 62 a

dosarului Înaltei Curții de Casație

și Justiție se află factura din 23 februarie 2017 din care

rezultă obligația de

plată a lui A.

către Cabinet Avocat D. a sumei de

1.500

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform contractului de

asistență

juridică din

06 iunie 2014.

Din

punct de vedere fiscal, factura reprezintă un document care atestă o

obligație de plată, nicidecum dovada achitării unei anumite sume.

Or, legiuitorul în edictarea normelor arătate, a impus părților

să facă dovada achitării sumelor cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pe

altă parte, intimatul reclamant A. nu a depus la dosarul cauzei contractul

de asistență juridică la care se face trimitere în factura mai

sus menționată. Prin urmare, nu se poate concluziona în sensul

că suma de 1500 de lei a fost solicitată cu titlu de cheltuieli de

judecată în prezentul recurs.

Așadar,

în lipsa unei dovezi din care să reiasă că factura fiscală

din 23 februarie 2017 aliată la fila 62 a dosarului de recurs a fost

emisă în vederea asistenței juridice și reprezentării în Dosarul

nr. x/93/2015, nu se poate reține că a fost făcută dovada

cheltuielilor de judecată în sensul art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind

C. proc. civ.

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei civile nr.

1265/A din 7 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Respinge

cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de

intimatul-reclamant A.

Decizia

este definitivă și se va comunica părților, conform

dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc.

civ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 17 mai 2017.