ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 116/2016

Decizia nr. 116/2016

Deliberând asupra cererii de revizuire, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Decizia nr. 3947, pronunțată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. x/3/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 299-A din 7 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. A fost modificată decizia recurată în sensul că a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 2013 din 18 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte și a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la contravaloarea suprafeței de 48,5 ha teren plantat cu viță de vie și arabil, situat pe raza administrativă a comunei Gura Vadului, județul Prahova, identificat prin procesul-verbal de delimitare încheiat la 10 septembrie 2009 de Primăria Gura Vadului, județ Prahova, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

La data de 30 martie 2015, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire cu privire la această decizie solicitând:

În temeiul prevederilor art. 327 alin. (1) C. proc. civ. în vigoare la data introducerii acțiunii, să se observe că această cerere nu este în mod manifest neîntemeiată, că după pronunțarea la data 03 martie 2015 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârilor în cauzele Toșcuța contra României și Trofim contra României, a primit ca răspuns la petițiile formulate, în încercarea de a pune în executare hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în anul 2010 în cauza Stomff contra României, răspunsul formulat de cabinetul Ministrului B., sub nr. 7 din data de 25 februarie 2015, ca anexă la răspunsul menționat mai sus, răspunsul adresat MDAP, din care rezultă că obiectul acțiunii nu mai este în ființă, fiind imposibile de pus în executare atât Hotărârea irevocabilă nr. 386/2004, pronunțată de Judecătoria Mizil, cât și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Stomff contra României.

În această situație, trebuie avută în vedere decizia Curții Europene de Justiție, în cazul Van Gend & Loos, respectiv, aplicabilitatea întregului drept comunitar reprezentat în cauză de cele două hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 03 martie 2015, care prevăd că, în situația imposibilității punerii în executare a unei hotărâri judecătorești, pentru că imobilul a pierit din orice pricină, înainte de predarea acestuia către adevăratul proprietar, statul român este obligat să plătească despăgubiri pentru imobilul respectiv.

Cum, într-o astfel de situație Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, se impune admiterea cererii de revizuire, casarea Deciziei nr. 3947, pronunțată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. x/3/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și pronunțării unei decizii de respingere a recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice.

În susținerea cererii sale de revizuire întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 3, pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., revizuentul A. a invocat, în esență, următoarele motive:

În motivarea Deciziei nr. 3947/2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011 de Înalta Curte de Casație și de Justiție, secția a II-a civilă, instanța face referire exclusiv la temeiuri de drept din legislația română, deși în fapt și în drept, în calitate de cetățean european a invocat în fața instanței naționale o sursă de drept comunitar, respectiv Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2010 în cauza Stomff contra României, în care instanța comunitară a dispus că Statul român trebuie să execute în termen de 3 luni începând din ziua în care Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului a devenit definitivă, Sentința civilă nr. 364/2004, pronunțată de Judecătoria Mizil. Această hotărâre nu a fost executată nici în prezent iar conform scrisorii de răspuns adresată sub nr. 549 din 18 februarie 2015 de Primăria Gura Vadului Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, nu mai poate fi executată întrucât imobilul teren cu plantație de viță-de-vie nu mai exista în integralitatea lui.

Raportat la această situație, Statul Român este obligat să îi asigure despăgubirea echivalentă bunului pe care nu îl poate restitui în natură, aplicându-se în acest sens dreptul comunitar cu prioritate față de dreptul intern, respectiv temeiul de drept născut prin pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârilor din 03 martie 2015, în cauzele Toșcuța contra României și Trofin contra României. Aceasta este singura alternativă care poate fi avută în vedere în situația în care statul contractant nu poate pune în executare o hotărâre irevocabilă, prin care în patrimoniul revizuentului a renăscut un drept de proprietate pe care statul contractant nu îl poate respecta, în sensul unei reale nașteri a unei valori în patrimoniul său.

Revizuentul arată că nu a cerut și restituirea terenului în suprafață de 48,5 ha vie și arabil, respectiv 47,33 ha plantație vie și 0,49 ha fânețe și în același timp acordarea de despăgubiri pentru același teren, ci aplicarea soluției alternative potrivită situației de fapt și de drept.

A invocat aplicabilitatea directă a dreptului comunitar, iar în drept: jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Glod contra României, Crișan contra României, Ortenberg contra Austriei, Porțeanu contra României, Matache contra României, Păduraru contra României și bineînțeles Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2010 în cauza Stomff contra României.

Obligația de a pune în executare Sentința civilă nr. 364/2004, pronunțată de Judecătoria Mizil revine exclusiv Statului român, fapt confirmat și de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 3 martie 2015 în cauza Toșcuța și alții împotriva României și prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 3 martie 2015 în cauza Trofim împotriva României, hotărâri în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că în cazul în care statul nu poate să îi repună în posesie pe reclamanți trebuie să le acorde acestora despăgubiri materiale și daune morale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează în aceste două hotărâri că, în situația în care statul nu reușește să asigure executarea unei decizii definitive și irevocabile a unei instanțe de judecată de restituire a dreptului de proprietate, trebuie să îi acorde reclamantului despăgubiri materiale și daune morale.

În temeiul art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigii referitoare la dreptul de proprietate și în temeiul art. 223 C. civ. Ministerul Finanțelor Publice stă în judecată, în proces, drept reprezentant al statului, iar raportat la aceste aspecte, în cauză, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă.

Practica neunitară, jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp are drept consecință afectarea principiului siguranței juridice, unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept.

Revizuentul arată că privarea sa de proprietate, combinată cu discriminarea acestuia este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în privința cererii sale. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra revizuentului, acesta aflându-se în imposibilitatea de a-și recupera totalitatea bunului, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin înscrisurile atașate la dosarul cauzei.

Prin urmare, faptul că revizuentul a fost lipsit de dreptul proprietate asupra propriului bun, combinat cu lipsa totală de despăgubire timp de peste 10 ani face ca revizuentul să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, faptul că revizuentul a trebuit să împrumute căi de atac din dreptul intern nu îndeplinește întotdeauna cerințele din articolul 6 § 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Trebuie constatat dacă gradul de acces prevăzut de legislația națională ar fi fost suficient, în cauză, pentru a asigura părții "dreptul la un tribunal", având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Yagtzilar, § 26 și Lungoci § 43). Acest lucru se aplică în special atunci când, cum este cazul său, nu a avut acces la un tribunal decât pentru constatarea că acțiunea sa este inadmisibilă, în temeiul legii (ibidem).

S-a invocat încălcarea, în ceea ce îl privește, a drepturilor garantate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, amendată de Protocolul nr. 14, semnat de România la data de 13 mai 2004, care introduce un nou criteriu de admisibilitate, adăugând condițiilor precedente pe cel al existenței unui dezavantaj semnificativ - respectiv, în cazul de față, crearea de discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală și nediferențiată a tuturor celor care sunt cetățeni europeni:

- art. 6 parag. 1 din Convenție;

- art. 13 din Convenție, raportat la art. 6 parag. 1 din Convenție;

- art. 14 din Convenție, care, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, creează o discriminare între el și alți cetățeni români și/sau europeni din cauza nerestituirii bunului său de către instanțele interne;

- art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție;

- Protocolul nr. 12 adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 și intrat în vigoare la 1  aprilie 2005.

Practica Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia necesității instituirii obligativității practicii unitare și a valorificării - legitimei speranțe - în recunoașterea dreptului material și/sau subiectiv reclamat a fi încălcat este obligatorie și relevantă:

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 ianuarie 2009 - cauza Faimblat contra României, în care se reiterează principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică. Acest lucru se aplică în special atunci când, de exemplu, partea nu a avut acces la un tribunal decât pentru a auzi declarată acțiunea sa ca inadmisibilă, cea ce face ca dreptul de acces la o instanță să rămână doar un drept teoretic și iluzoriu de a obține recunoașterea dreptului printr-o decizie finală, anulând orice speranță legitimă de dreptate;

S-a invocat și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 2 martie 2010 - cauza Stomff contra României.

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca fiind inadmisibilă, cerere pe care instanța urmează să o respingă.

Analizând cererea de revizuire formulată, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă obiectul pricinii nu se află în ființă.

Pentru a fi incident acest text de lege, este necesar ca debitorul să fi fost obligat să predea un anumit bun creditorului, iar acest bun să fi dispărut sau să fi pierit, în timpul procesului, sau după pronunțarea hotărârii judecătorești, astfel încât executarea în natură a obligației de predare a bunului să nu mai poată fi posibilă.

Înalta Curte reține că prin Sentința civilă nr. 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 18 noiembrie 2013, în Dosarul nr. x/3/2011, a fost admisă în parte acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Domeniilor Statului și Prefectura Prahova. A fost admisă excepția de necompetentă generală în ce privește capătul 1 de cerere.

S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului 2 de cerere, în baza art. 246 C. proc. civ. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 4.219.500 lei, reprezentând contravaloarea suprafeței de 48,5 ha teren plantat cu viță de vie și arabil, situat pe raza administrativă a comunei Gura Vadului, județul Prahova, identificat prin procesul-verbal de delimitare încheiat la 10 septembrie 2009 de Primăria Gura Vadului, județul Prahova.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 299-A din data de 07 iulie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/3/2011.

Prin Decizia nr. 3947, pronunțată la data de 10 decembrie 2014 în Dosarul nr. x/3/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 299-A din data de 07 iulie 2014 și respinsă acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâtului, ceea ce înseamnă că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 322 pct. 3 C. proc. civ., neexistând niciun bun care să fi pierit în timpul procesului, sau după pronunțarea hotărârii judecătorești, astfel încât executarea în natură a obligației de predare a bunului să nu mai poată fi posibilă.

Raportat la aceste considerente, motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Nici al doilea motiv de revizuire invocat, nu poate fi reținut.

În conformitate cu dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurarea mai presus de voința părților.

Înscrisurile invocate de revizuent nu sunt determinante pentru soluționarea cauzei, în sensul că, în condițiile în care ar fi fost cunoscute de către instanța de recurs, ele nu ar fi schimbat soluția pronunțată de aceasta.

Astfel, adresa din data de 23 februarie 2015, emisă de Primăria Comunei Gura Vadului nu prezintă nicio relevanță cu privire la soluția ce se putea pronunța în cauză, în condițiile în care instanța de recurs a admis recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Motivul trei al cererii de revizuire este, de asemenea, nefondat.

În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale cu privire la hotărârea a cărei revizuire se cere.

În susținerea cererii de revizuire, revizuentul invocă hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 2 martie 2010.

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 3947, a cărei revizuire se solicită, la 10 decembrie 2014, ulterior pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului invocate de către revizuent, motiv pentru care susținerile recurentului vor fi, de asemenea, înlăturate.

Cum în cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 alin. (1) pct. 3, 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 3947 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulata de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 3947 din 10 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.

Procesat de GGC - NN