ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

disjunsă din Dosarul nr. 47700/3/2010, reclamantul B.G.G. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin A.D.S.,

Prefectura județului Prahova, prin prefect, Primăria Mizil, Comisia Funciară Locală

Mizil, prin primar, SC T. SA, Primăria Gura Vadului, prin primar, și Statul

Român, prin Ministerul Agriculturii, restituirea proprietăților autorilor săi:

ferma viticolă compusă din 8 hectare viță nobilă și 3 hectare anexe, vilă și

curte, situate în localitatea Gura. Vadului, jud. Prahova, precum și a fermei

viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea orașului

Mizil.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că ferma viticolă compusă din 8 hectare vie nobilă și 3 hectare anexe,

vilă și curte, a fost preluată de la farmacistul G.A.

A mai arătat reclamantul, ca producția

medie era de 5.000 litri vin de Tohani la hectar, că ferma viticolă a fost

revendicată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003,

toate dovezile care arătau dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani.

A solicitat reclamantul restituirea în

natură și plata de către SC T. SA a contravalorii a 40 tone de vin începând cu

anul 2003, a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, de 700,000 euro, precum

și, pentru teroarea la care au fost supuși autorii săi, 1.000.000 euro. De

asemenea, reclamantul a solicitat, pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a

doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la poarta fermei în iarna 2002-2003,

obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000 euro.

La termenul din 14 martie 2012,

reclamantul a precizat că își întemeiază cererea pe dreptul comun și pe

dispozițiile Legii nr. 247/2005, precum și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

care nu au fost respectate în sensul dispozițiilor C.E.D.O.

Prin sentința civilă nr. 600 din 14

martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis

excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și s~a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Primindu-se dosarul la Tribunalul

Prahova, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr.

1.648/3/2012.

La termenul de judecată din data de 11

septembrie 2012, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Statului

Român, prin C.C.S.D. - A.N.R.P., pentru tergiversare abuzivă și suspiciune de

plată către persoane tară drept a sumelor cuvenite acestuia.

Ulterior, reclamantul a formulat o

nouă cerere precizatoare solicitând retrocedarea pe vechiul amplasament a

fermei viticole de 8 ha vie nobilă și casa fermei cu dotările de vinifîcație

din Tohani, com. Gura Vadului, jud. Prahova; obligarea SC T. SA la achitarea a

30% din valoarea producției de vin anual începând cu anul 2003, adică 13 tone

de vin nobil anual, 130 de tone, rezultând suma de 1.950.000 lei; plata

despăgubirilor pentru naționalizările abuzive din orașul Mizil, a terenului și

caselor din centrul orașului, în valoare de 600.000 euro terenul și 450.000

euro casele cu etaj demolate, în suprafață de 460 mp.

Pe baza probelor cu înscrisuri

administrate în cauză, precum și a întâmpinărilor formulate de pârâți, prin

sentința civilă nr. 1066 din 8 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins

excepțiile invocate prin întâmpinări și a respins acțiunea, ca neîntemeiată,

reținând, în esență, că cererea de chemare In judecată cuprinde semnătura

reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 6 C. proc. civ.,

motiv pentru care a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată;

că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la

justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate,

chiar dacă aceasta se analizează pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii

nr, 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, și că

reclamantul a invocat ca temei juridic al acțiunii nu doar dispozițiile art.

480 C. civ., ci și prevederile Legii nr. 10/2001, precum și pe cele ale Legii

nr. 247/2005.

Referitor la excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de Ministerul Agriculturii și A.N.R.P., instanța a

constatat că reclamantul nu a chemat în judecată aceste instituții în calitate

de pârâte, ci Statul Român și, prin urmare, a respins excepția invocată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut caprin

adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia Locală de Aplicare a Legilor

Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat reclamantului că,

în ședința Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8 decembrie 2005,

acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com. Gura Vadului, în

care a solicitat suprafața de 8 ha viță de vie, conform actului de la Arhivele

Naționale nr. 47.018/2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului

București).

Conform adresei Instituției

Prefectului Județului Prahova, ca răspuns la scrisoarea reclamantului Legii nr.

180/2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s~a constatat

că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a

Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia

locală a aprobat suprafața de 8 ha în ședința din data de 8 decembrie 2005,

urmând a înainta documentația la Comisia Județeană de Aplicare a Legilor

Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosarul nr. 1648/3/2012 al

Tribunalului București).

S-a mai reținut, că, la data de 25

ianuarie 2000, Ministerul Agriculturii și Alimentației a emis certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea

comercială eu capital de stat înființată prin H.G. nr. 266/1991 sub denumirea

de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului.

Prin certificatul sus-menționat s-a

atestat că suprafața de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA este de

423.032 mp., identificată în anexa 2 și planurile topografice cuprinse în

anexele 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor

înregistrată sub nr. 281 din 25 iunie 1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și

Cartografie al Județului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al

Tribunalului București).

Prin cererea înregistrată la SC T. SA

sub nr. 549 din 13 mai 2003 (fila 56, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului

București), reclamantul, a solicitat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001

restituirea („revendicarea") în natura a fermei viticole Gotsman, casă și

curte, situată în comuna Gura Vadului.

Prin adresa din 2012, emisă de

Instituția Prefectului Județului Prahova, fila 25, dos. Tribunal Prahova, se

menționează că, prin hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Legilor Fondului

Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul

de proprietate pentru suprafața de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren

disponibil la nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de

măsuri reparatorii în echivalent.

Prin urmare, constatând că

reclamantului i s-a stabilit dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în

echivalent pentru suprafața de teren situată în localitatea Gura Vadului, jud.

Prahova, instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere prin care s-a

solicitat restituirea In natură a acestui teren.

Cu privire la capetele de cerere având

ca obiect restituirea fermei viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă

situată la marginea orașului Mizil și plata despăgubirilor pentru

naționalizările abuzive din orașul Mizil, a terenului și caselor din centrul

orașului, în valoare de 600.000 euro terenul și 450.000 curo casele cu etaj demolate,

în suprafață de 460 mp., instanța a constatat că prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 23.399/3/2010,

reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul local Mizil și Guvernul României,

revendicarea terenului în suprafață de 6.000 mp, și clădiri cu etaj compuse din

28 de camere, situate în centrul orașului Mizil și o fermă viticolă cu teren în

suprafață de 6 ha viță nobilă șî curte de 400 mp, situată la marginea

Mizilului, așa cum se vede din procesul-verbal de preluare existent la

registrul chiaburilor - Arhivele Județene Prahova, depus la Primăria Mizil,

pentru care a solicitat despăgubiri în valoare de 850.000 euro, precum și

pentru clădirile dărâmate abuziv și nelegal.

Prin sentința civilă nr. 971 din 25

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca

neîntemeiată, cererea reclamantului, reținând că notificarea formulată de

reclamant și înregistrată din 14 noiembrie 2001 la Primăria Mizil, prin care

solicita restituirea imobilului și terenului ce a aparținut bunicilor săi, E.

și A.G., din orașul Mizil, care a fost evaluat la acea dată la suma de 100.000

dolari, a fost soluționată prin Dispoziția primarului Mizil nr. 548 din 28

martie 2007 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

deoarece construcția a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcții

noi.

A constatat instanța, prin sentința

civilă sus-menționată, că această dispoziție este legală și temeinică potrivit

Legii nr. 10/2001, art. 11 pct. 4.

Prin urmare, a reținut prima instanță

că și pentru bunurile sus-menționate a fost stabilit dreptul reclamantului de a

beneficia de măsuri reparatorii.

Referitor la cererea reclamantului, de

obligare a pârâtei SC T. SA la plata de despăgubiri, instanța a constatat că

din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi fost anulat certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea

comercială cu capitai de stat înființată prin H.G. nr. 266/1991 sub denumirea

de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului.

S-a concluzionat, că nu există temei

legal pentru obligarea societății la despăgubiri către reclamant.

Având în vedere aceste considerente,

instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, prin Decizia nr. 360 din 8 aprilie 2014, a respins, ca neîntemeiată,

cererea de completare a probelor formulată de apelantului-reclamant și a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.G.G., pentru următoarele

considerente;

Prin acțiunea introductivă, astfel cum

a adresat-o inițial Tribunalului București, reclamantul a solicitat restituirea

proprietăților autorilor săi, ferma viticola compusă din 8 hectare viță nobilă

și 3 hectare anexe, vilă și curte situate în localitatea Gura Vadului, jud.

Prahova, precum și a fermei viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă

situată la marginea orașului Mizil.

în motivarea cererii, reclamantul a

arătat că ferma viticolă, compusă din 8 hectare vie nobilă și 3 hectare anexe,

vilă și curte, a fost preluată de la farmacistul G.A.

A susținut reclamantul că producția

medie era de 5000 litri vin de Tohani la hectar, revendicată în. anul 2001 în

baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003, toate dovezile care atestau

dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani.

A mai solicitat reclamantul

restituirea în natură și plata de călre SC T. SA a contravalorii a 40 tone de

vin, începând cu anul 2003 și despăgubiri pentru lipsa de folosință, de 700,000

euro, și, pentru teroarea la care au fost supuși autorii săi, 1.000.000 euro.

De asemenea, reclamantul a solicitat,

pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la

poarta fermei In iarna 2002-2003, obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000

euro.

Pe parcursul judecării pricinii la

prima instanță, reclamantul a formulat mai multe precizări și completări ale

acțiunii, însă, contrar susținerilor acestuia, nu există în dosarul instanței

de fond o cerere prin care să fi solicitat, astfel cum pretinde în apel,

"obligarea Statului Român, prin Ministerului de Finanțe și prin A.N.R.P.,

în a căror subordine se află C.C.S.D., la emiterea unor decizii de

despăgubire" în favoarea apelantului pentru toate imobilele în litigiu

situate în com. Gura-Vadului, respectiv, în orașul Mizil, ce nu pot fi

restituite în natură.

Cert este că, în măsura în care s-ar

fi formulat, cu respectarea dispozițiilor legale procesuale, o asemenea cerere,

împrejurare ce nu poate fi, însă, reținută în speță, competența de soluționare

a unei asemenea cereri nu aparținea în primă instanță tribunalului - secția

civilă, ci curții de apel - secția de contencios administrativ și fiscal, fiind

vorba de o cerere de contencios administrativ, iar calea de atac formulată

împotriva unei sentințe pronunțate în primă Instanță, conform Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare, este recursul, potrivit dispozițiilor art. 21 din acest act

normativ.

Chiar și practica judiciară invocată

în apel de către apelant cu privire la cereri având un asemenea obiect constă

într-o decizie pronunțată ca instanță de recurs de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv,

Decizia nr. 508 din data de 28 noiembrie 2011 (filele 48-51 dosar apel).

Nu s-a pus însă în cauza o asemenea

problemă având în vedere conținutul acțiunii introductive, precum și al

precizărilor și completărilor aduse pe parcursul judecării pricinii, iar tocmai

reținând că în speță este vorba de o acțiune fundamentată, în principal, pe

dreptul comun și având în vedere "valoarea, litigiului dedus

judecății", acțiunea a fost soluționată în prima instanță de Tribunalul

Prahova, secția civilă, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.,

coroborat cu prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac

promovată în asemenea acțiuni fiind apelul și nu recursul.

Reclamantul nu a învestit instanța de

fond cu soluționarea unei plângeri sau contestații formulate în baza Legilor

speciale nr. 18/1991, a fondului funciar, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv, nr. 10/2001, cu. modificările și completările

ulterioare. Plângerea, respectiv, contestația, se formulează, de altfel, cu

respectarea unor termene și a unei proceduri speciale instituite de fiecare din

aceste legi, chiar și competența materială de soluționare a acestora diferind,

în sensul că în cazul plângerilor formulate în temeiul legii fondului funciar

competența în primă instanță, aparține judecătoriei, iar în cazul contestației

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 competența în primă instanță aparține

tribunalului, calea de atac fund, în ambele cazuri, exclusiv recursul.

Terenul situat în com. Gura Vadului,

care a format obiectul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate

formulată de reclamant, conform Legii nr. 247/2005, prin care s-au adus,

printre altele, modificări și completări Legii nr. 18/1991, a fost în suprafață

de 8 ha. Prin adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia locală de Aplicare a

Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat

reclamantului că, în ședința Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8

decembrie 2005, acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com.

Gura Vadului, în care a solicitat suprafața de 8 ha. viță de vie, conform

actului de la Arhivele Naționale din 8 ianuarie 2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012

al Tribunalului București).

De asemenea, potrivit adresei

Instituției Prefectului Județului Prahova, răspuns la scrisoarea reclamantului din

2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s-a constatat

că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a

Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia

locală a aprobat suprafața de 8 ha în ședința din data de 8 decembrie 2005,

urmând a înainta documentația la Comisia Județeană de Aplicare a Legilor

Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosar nr. 1648/3/2012 al

Tribunalului București).

Totodată, în cuprinsul adresei din

2012 , comunicată de Instituția Prefectului Județul Prahova către

apelantul-reclamant (fila 25, dosar Tribunal Prahova), se menționează că, prin

hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din

17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul de proprietate

pentru suprafața de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren disponibil la

nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de măsuri reparatorii

în echivalent.

În măsura în care reclamantul era

nemulțumit de hotărârea Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legilor

Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, acesta avea la îndemână,

astfel cum s-a arătat mai sus, calea legii speciale a fondului funciar pentru

formularea unei plângeri în instanță vizând această hotărâre - atât cu privire

la suprafața de teren reconstituită, cât și cu privire la modalitatea efectivă

de reconstituire, demers pe care, din actele dosarului, nu rezultă că I-a

promovat.

În privința fermei viticole situată

tot în com. Gura Vadului, la care face referire apelantul-reclamant, s-a

constatat că acesta avea la dispoziție tot calea legilor speciale, trebuind, în

primul rând, să formuleze cereri în temeiul acestor legi, cu respectarea

termenelor și a celorlalte dispoziții speciale, iegî care sunt cu mult

anterioare acțiunii de față formulată pe calea dreptului comun, având în vedere

că legea specială derogă de la dreptul comun, putând, în cadrul procedurilor

speciale, să conteste, în caz de nemulțumire, și modalitatea de soluționare a

cererii.

Ca atare, în contextul sus-arătat, s-a

concluzionat că nu poate fi primită o acțiune pe calea dreptului comun privind

imobile ce făceau, incontestabil, obiectul unor legi speciale anterioare de

reparație.

Referitor la imobilul situat în

centrul orașului Mizil, ce a făcut obiectul notificării adresate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a reținut că în privința acestuia a fost emisă Dispoziția primarului

Mizil nr. 548 din data de 28 martie 2007, propunându-se acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Reclamantul a promovat și o acțiune în

instanță, ce a format obiectul Dosarului nr. 23399/3/2010 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, soluționat prin sentința nr. 971 din 25 iunie

2010, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului, formulată în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul

local Mizil și Guvernul României, concluzionându-se în finalul considerentelor

acestei sentințe că Dispoziția primarului Mizil nr. 548 din 28 martie 2007,

prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece

construcția a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcții noi, este

legală și temeinică, potrivit Legii nr. 10/2001 - art. 11 pct. 4.

De menționat, că, din considerentele

sentinței respective, rezultă că acțiunea reclamantului ce a format obiectul

respectivului dosar a vizat și ferma viticolă situată la marginea orașului

Mizil, în suprafață de 6,04 ha.

Or, reclamantul nu poate repune în

discuție, în prezenta cauză, aceeași problemă de drept care a fost soluționată

deja, în modalitatea sus-arătată, prin hotărâre judecătorească, soluție de care

acesta este, în mod evident, nemulțumit.

Oricum, referitor la terenul de la

marginea orașului Mizil, esie aplicabil același principiu, potrivit căruia

legea specială anterioară, derogatorie, în temeiul căreia se putea solicita

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent,

primează în raport cu dreptul comun, astfel încât, ținând cont și de aspectele

mai sus reținute, acțiunea de față privind acest teren nu poate fi primită.

În doctrina juridică românească este

unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în

speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează

concursul dintre legea generală și cea specială. Astfel, principiul specialia

generalibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme

care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480

din vechiul C. civ. (norma generală în materie de revendicare), și a celor dîn

Legea fondului, funciar, cu modificările și completările ulterioare, respectiv,

din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru a

fi aplicat principiul respectiv nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

Câtă vreme, pentru imobilele -

terenuri și construcții preluate abuziv de stat, s-au adoptat legi speciale, ce

au suferit în timp modificări și completări, și care prevăd în ce condiții și

limite aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite sau se acordă

măsuri reparatorii, nu se poate susține că legile speciale, derogatorii de Ia

dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii fondului funciar, cu modificările și completările

ulterioare, respectiv, ale Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările

ulterioare, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele

normative cu caracter special și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, iar, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura

legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare.

Ca atare, aplicarea principiului de

drept specialia generalibus derogant - recunoscut și în alte sisteme juridice

și invocat de însăși C.E.D.O., în jurisprudență - exclude ca după intrarea în

vigoare a prevederilor Legii fondului funciar, respectiv, ale Legii nr.

10/2001, să mai poată ii fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele

preluate de Statul Român pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C.

civ.

Legile speciale sus-menționate, cu

modificările și completările ulterioare, se impun pe principiul aplicării

imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice privitoare la imobile de

genul celor în cauză pentru care nu a fost inițiată, anterior intrării legilor

speciale în vigoare, procedura de drept comun.

Cu privire la problema concursului

dintre legea specială și cea generală, și prevalenta legii speciale, s-a arătat

că pe acest aspect s-a pronunțat, de altfel, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, dată în

soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referea și la problema de

principiu rezolvată neunitar de instanțe, respectiv, a existenței unei opțiuni

între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, C. civ., iar prin decizia sus-menționată, care este

obligatorie pentru instanțe, s-a statuat (pct. 1), cu privire la acțiunile

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar

de instanțele judecătorești, că în privința concursului dintre legea specială

și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus deroganț, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

Or, în cauza, de față, acțiunea, având

în mod incontestabil ca obiect material imobile care cad sub incidența

dispozițiilor legii speciale, a fost promovată de reclamant cu mult după

intrarea în vigoare a prevederilor legii speciaîe.

S-a mai reținut, că nu se poate

susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul

constată incidența unei nonne speciaîe și care înlătură aplicarea normei cu

caracter general, și că a considera că după intrarea în. vigoare a legii

speciale orice acțiune în revendicare a unor imobile de genul celor în cauză

este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului

acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O.,

echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a

jurisprudenței instanței supreme, și a C.E.D.O., care au admis necesitatea

implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la

o instanță, cu trimitere ia jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia nu se poate

reproșa instanței naționale că a acordat prevalenta legii speciaîe de

restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul

pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra

Republicii Cehe, nr. 15574 din 04 și nr. 13803 din 05 din 3 iunie 2008).

C.E.D.O. a statuat că simpla pretenție

vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă șî nici nu

echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime,

Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective" (cauza

Păduraru contra României, 2005),

După intrarea în vigoare a legilor

speciale sus-arătate, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se

încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi,

aflat sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. ca fiind

„concret și efectiv", situație ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Pentru considerentele ce preced, s-a

concluzionat că proba cu expertiză la care face referire apelantul nu este

concludentă în cauză și că nu se impune, pe cale de consecință, nici

completarea probelor în apel conform solicitărilor apelantului de la termenul

din 01 aprilie 2014, mai sus arătate, și a notei de probe depuse la termenul

respectiv de judecată, după cum nu se justifică nici solicitarea de către

instanță, în apel, conform cererii apelantului, de a se depune la dosarul

cauzei istoricul de rol fiscal al fiecăruia din imobilele revendicate, precum

și solicitarea de către instanța a dosarelor administrative în urma cărora au

fost emise dispozițiile privind măsurile reparatorii, respectiv, Dispoziția nr.

548 din 28 martie 2007 a primarului Mizil și Hotărârea Comisiei Județene de

Aplicare a Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, întrucât apelantul

încearcă, practic, în apel, să schimbe parțial obiectul și temeiul juridic al

acțiunii adresate primei instanțe. Or, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul

cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Referitor la cererile reclamantului

formulate în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, s-a reținut că M.A.A. a

eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

din 25 ianuarie 2000 pentru SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului,

prin care se atestă că suprafața de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA

este de 423.032 mp, identificată în anexa 2 și planurile topografice cuprinse

în anexele 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor

înregistrată din 25.06,1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie al

Județului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București),

iar atâta vreme cât nu s-a racut dovada anulării respectivului certificat, pe

de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că deține vreun

titlu valabil de proprietate eliberat acestuia potrivit prevederilor legii

speciale pentru terenul despre care a susținut că este deținut de societatea

pârâtă, apare ca fiind corecta și soluția de respingere a cererii de

despăgubiri formulată față de această societate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul B.G.G., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat

următoarele;

Instanța de apel nu a administrat o

probațiune completă pentru a observa care dintre proprietățile a căror

restituire a solicitat-o puteau fi, într-adevăr, restituire în natura; că

aceasta a respins eronat acțiunea reclamantului care era întemeiată și pe Legea

nr. 10/2001, și că unul dintre capetele de cerere deduse judecații greșit a

fost respins, respectiv, cel prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de

către Ministerul de Finanțe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conțină

titlurile de despăgubire și de plată pentru reclamant.

În continuare, după ce s-a expus

istoricul cauzei, s-a arătat că instanța nu a efectuat o probațiune completă,

întrucât, având în vedere că reclamantul a solicitat în temeiul Legii nr.

10/2001 restituirea în natură a mai multor imobile ce au aparținut autorilor

săi, aceasta trebuia să administreze neapărat o expertiza topo care să

identifice aceste imobile și să stabilească dacă acestea mai pot fi

revendicate, cu atât mai mult instanța a reținut că acțiunea reclamantului este

motivată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe cele ale art 480 C.

civ.

În aceste condiții, instanța de apel

greșit a stabilit faptul că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dreptul

comun, respectiv, pe dispozițiile art. 480 din fostul C. civ., deoarece

reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual în care înțelege să se

judece și temeiul de drept - Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a arătat că, încă din

data de 28 ianuarie 2014, reclamantul a solicitat în temeiul art. 2 din Legea

nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor în

măsura în care acest lucru este posibil, efectuarea unei expertize topografice

care să identifice cele 3 imobile revendicate, comunicarea istoricul de rol

fiscal al imobilelor revendicate, precum și atașarea dosarele administrative în

care au fost emise dispozițiile privind masurile reparatorii.

Or, probele solicitate, deși

obligatorii potrivit Legii nr. 10/2001, al cărei principiu primordial al

restituirii în natura a imobilelor revendicate a fost preluat de către Legea

nr. 165/2013, au fost respinse de către instanța de apel cu o motivare eronată,

întrucât, așa cum a susținut și în apel, măsurile reparatorii reținute de către

Tribunalul Ploiești nu sunt efective.

Astfel, măsurile reparatorii dispuse

în favoarea reclamantului pentru suprafața de 8 ha viță de vie în temeiul

legilor fondului funciar nu au fost efective și nu s-au materializat sub nicio

formă prin emiterea unei decizii de despăgubire, deși de la data la care s-a

demarat procesul administrative au trecut 9 ani.

În ceea ce privește restituirea terenului

în suprafața de 6.000 mp, și clădirile cu etaj compuse din 28 de camere situate

în centrul orașului Mizil, instanța a apreciat că și această cerere trebuie

respinsă, deoarece s-ar fi emis o dispoziție a primarului din Mizil prin care

s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, însă nici In acest

caz nu s-a tăcut dovada transmiterii acestui dosar către A.N.R.P., cu atât mal

puțin a emiterii unei decizii de despăgubire pentru reclamant, aspect care

probează că masurile reparatorii nu sunt efective.

De asemenea, s-a mai arătat că

instanța de apel a respins eronat unul dintre capetele de cerere deduse

judecații prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de către Ministerul de

Finanțe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conțină titlurile de

despăgubire și de plată ale reclamantului, întrucât, la fond, acțiunea

reclamantului s-a respins, ca neîntemeiată, cu motivarea că, în fapt, s-au

dispus măsuri reparatorii și că acesta nu mai este în drept să obțină

restituirea în natură a imobilele revendicate, deși reclamantul a formulat, în

subsidiar, în contradictoriu cu Ministerul de Finanțe, reprezentat, potrivit

Legii nr. 165/2013, de C.N.C.I., obligarea acestuia să emită deciziile de

despăgubire.

Această solicitare a reclamantului a

fost respinsă eronat, deoarece acest capăt de cerere nu a fost introdus în

apel, ci la fond, iar instanța de apel trebuia cel mult sa disjungă acest capăt

de cerere nu să-I respingă.

Mai mult, excepția tardivității

modificării cererii trebuia invocată de părți și nu de către instanță, fiind,

în opinia doctrine, o excepție relativă.

Prin întâmpinările formulate, pârâtele

A.D.S. și C.N.C.I. au invocat excepțiile nulității recursului și prematuritățiî

cererii de emitere a titlului de despăgubire,

Aceste excepții sunt neîntemeiate,

pentru următoarele considerente;

Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.D.S.

a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul reclamant B.G.G.,

cu motivarea că, potrivit legislației în vigoare, recursul poate fi exercitat

numai pentru motive de nelegalitate a deciziei atacate, care se circumscriu

prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar neindicarea motivelor de

casare sau de modificare atrage sancțiunea nulității cererii de recurs.

Or, în prezenta cauză, recurentul a

susținut doar formal că motivul de recurs este cel prevăzut de art. 304 alin.

(1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât criticile formulate nu permite

circumscrierea acestora normelor legale arătate, având în vedere că argumentele

invocate de reclamant constituie motive de netemeinicie, astfel că recursul

este nul, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Această excepție este nefondată,

pentru ceie ce urmează;

În cuprinsul cererii de recurs,

reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 9

C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 306 alin. (3)

C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea

recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În speță, se constată că dezvoltarea

criticilor formulate de reclamant prin cererea de recurs face posibilă

încadrarea lor în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță,

potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepția nulității

recursului invocată de pârâta A.D.S., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pctl-9 C. proc. civ., este neîntemeiată, urmând a

se dispune respingerea acesteia în consecință.

În ceea ce privește excepția prematuri

tații cererii de emitere a titlului de despăgubire formulată de pârâta C.N.C.I.,

cu motivarea că, în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013, procedura de

evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire a fost

suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012,

și că practica judiciară a statuat, cu caracter de principiu, că solicitările

având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de către

C.CS.P. sunt premature, întrucât dreptul la soluționarea dosarului de

despăgubiri este afectat de un termen suspensiv până la împlinirea căruia

obligația corelativă acestui drept nu se poate executa, se constată că este, de

asemenea, nefondată, urmând a se dispune respingerea sa în consecință, deoarece

litigiul pendinte are ca obiect cererea reclamantului de restituire în natură a

imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

și nu obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea titlului de despăgubire, astfel că

această excepție este străină de natura pricinii.

Examinând recursul declarat de

reclamantul B.G.G. în limitele criticilor de neiegaiitate întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele:

Criticile potrivit cărora greșit

instanța de apel a stabilit că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe

dreptul comun, respectiv, pe dispozițiile art. 480 C. civ., deși a reținut că

acțiunea reclamantului este motivată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

cât și pe cele ale art. 480 C. civ., iar reclamantul este cel care stabilește

cadrul procesual în care înțelege să se judece; ca reclamantul a solicitat, în

temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, administrarea unor probe, respectiv, a unei

expertize topo care să identifice imobilele în litigiu, a istoricului de roî

fiscal ai imobilelor revendicate, cât și atașarea dosarelor administrate în

care au fost emise dispozițiile privind măsurile reparatorii, probe ce au fost,

însă, respinse eronat de către instanța de apel, câtă vreme măsurile

reparatorii reținute de Tribunalul Ploiești nu sunt efective, și că, eronat, a

fost respinsă de către instanța de apel cererea reclamantului formulată în

subsidiar, de obligare a C.N.C.I. să emită deciziile de despăgubire pentru

reclamant, cu motivarea că acest capăt de cerere a fost formulat în apel, deși

acesta a fost formulat la fond iar instanța de apel trebuia cel mult să

disjungă acest capăt de cerere și nu să îl respingă, se constată că sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Deși nu a arătat expres, prin aceste

critici, reclamantul a susținut nelegaliîatea deciziei recurate ca fiind dată

cu încălcarea art. 84 C. proc. civ., art. 129, art. 130 C. proc. civ. și art.

294 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 84 C. proc. civ.

„Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este

valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Potrivit acestei dispoziții legale,

pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze

după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care

reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și

scopul urmărit prin exercitarea acțiunii.

în speță, reclamantul, prin cererea de

chemare în judecată, a solicitat să reintre în posesia imobilelor în litigiu,

respectiv, restituirea în natură a acestora, ca efect al preluărilor abuzive a

acestora de către Statul Român și al inexistenței dreptului de proprietate al

statului.

Însă, chiar dacă cererea de chemare în

judecată nu a fost calificat ca fiind o acțiune în revendicare, din conținutul

acesteia și din precizările făcute ulterior de reclamant, inclusiv cu ocazia

dezbaterilor la termenul din 14 martie 2012 în Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă, rezultă că reclamantul a revendicat, pe calea

dreptului comun, imobilele în litigiu, respectiv, că a promovai o acțiune în

revendicare, potrivit art,480 C. civ., aceasta deoarece acțiunea prin care

reclamantul pretinde că este proprietarul imobilelor în litigiu este o acțiune

în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, și deci trebuie

soluționată pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește critica formulată

de reclamant potrivit căreia instanța de apel nu a respectat cadrul procesual

cu care acesta a investit prima instanță prin cererea, de chemare în judecată,

în sensul că nu s-a ținut seama că acțiunea s-a întemeiat în drept atât pe

dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii

nr. 10/2001, se constată că este nefondată.

Deși nu se indică expres, se invocă

pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc.

civ., text de lege ce consacră principiul disponibilității.

Principiul disponibilității în

procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului

procesual și a limitelor cererii, respectiv, a obiectului procesului și a

persoanelor cu care reclamantul înțelege să își dispute respectivul obiect,

instanța neavând posibilitatea lărgirii cadrului procesual prin modificarea

obiectului acțiunii și prin introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane

decât cele cu care reclamantul înțelege că își dispute raportul juridic

litigios.

În ceea ce privește temeiul juridic al

acțiunii, se constată că deși reclamantul prin cererea de chemare în judecată a

pretins că este proprietarul imobilelor în litigiu și a solicitat obligarea

pârâților la restituirea în natură a acestora pe calea dreptului comun, ca

temei juridic a invocat atât art. 480 C. civ., cât și Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme formularea obiectului

cererii de chemare în judecată este determinat clar - ca fiind o acțiune în

revendicarea imobilelor în litigiu, instanța nu este ținută de temeiul de drept

invocat de reclamant, întrucât restituirea în natură a imobilelor în litigiu pe

calea dreptului comun se poate face numai pe baza dispozițiilor C. civ. de la

1864 și nu în baza Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special,

potrivit căruia se pot acorda măsuri reparatorii, cu respectarea procedurii

speciale reglementate de acesta, pentru imobilele preluate abuziv de stat în

perioada de referință prevăzută de acest act normativ.

Mai. mult decât atât, spre deosebire

de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, și de părțile

raportului juridic litigios pe care reclamantul le precizează prin cererea de

chemare în judecată, temeiul juridic al acțiunii invocat de reclamant nu leagă

instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ

și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea drepturilor și intereselor

legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de

reclamant -art. 129 și art. 130 C. proc. civ.

Prin urmare, câtă vreme reclamantul a

precizat că revendică imobilele în litigiu pe dreptul comun, se constată că

legal instanțele de fond și apel nu au soluționat cauza și în raport de

dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și nici nu au încuviințat

probatoriul solicitat de reclamant în apel în temeiul art. 11 din acest act

normativ.

Critica formulată de reclamant

potrivit căreia a solicitat instanței, în subsidiar, obligarea C.N.C.I., să

emită deciziile de despăgubire, însă, în mod eronat, această cerere a fost

respinsă, întrucât acest capăt de cerere nu a fost formulat în apel ei la fond,

se constată că este nefondată.

Astfel, deși nu rezultă expres, prin

această critică reclamantul a susținut nelegaîîtatea deciziei recurate, în

sensul că s-a dat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu

sunt considerate cereri noi".

În accepțiunea acestei dispoziții

legale, cererea este noua când diferă prin obiect sau cauză de cererea inițială

sau când nu este prezentată în aceeași calitate sau când atribuie intimatului o

altă calitate decât aceea pe care o avea la prima instanță.

În speță, reclamantul susține că

această cerere nu este o cerere nouă făcută pentru prima dată direct în apel,

deoarece acesta deja o formulase în fața primei instanțe ca și capăt de cerere

subsidiar.

Însă, așa cum corect a reținut

instanța de apel, în fața primei instanțe reclamantul a formulat mai multe

precizări și completări ale acțiunii fără a exista la dosarul de fond o cerere

prin care acesta să fi solicitat obligarea M.F.P., prin A.N.C.I., la emiterea

unor decizii de despăgubire, astfel că instanța de apel, cu aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 294 C. proc. civ., nu a analizat această cerere, deoarece

acesta era o cerere nouă formulată direct în apel, având altă cauză și alt

obiect decât cererea dedusă judecății în primă instanță.

În ceea ce privește motivul, de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În susținerea acestui motiv de recurs,

reclamantul a arătat că a promovat acțiunea pendinte, deoarece măsurile dispuse

în favoarea sa pentru suprafața de 8 ha viță de vie, în temeiul legilor

fondului funciar, „nu au fost efective", respectiv, nu s~au materializat

sub nicio formă prin emiterea unei decizii de despăgubire deși de la data la

care s-a demarat „procesul administrativ" au trecut 9 ani, și că, în ceea

ce privește suprafața de 6.000 mp, și clăirea cu etaj compusă din 28 de camere,

situate în centrul orașului Mizil, instanța a respins cererea cu motivarea că primarul

orașului Mizil a emis dispoziție prin care s-a dispus acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, însă nici în acest caz nu s-a făcut dovada

transmiterii dosarului către A.N.R.P., aspect ce probează că măsurile

reparatorii nu sunt efective.

Deși nu a arătat expres, se constată

că reclamantul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate

ca fiind dată cu încălcarea art. 480 C. civ., în sensul că deși i s-a

recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legilor speciale,

nr. 18/1991 și nr. 10/2001, acestea nu sunt efective, și, prin urmare, se

impune restituirea în natură a imobilelor în litigiu.

Aceste critici sunt nefondate, pentru

cele ce succed;

Instanțele de fond și apel au analizat

acțiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ.,

pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, iar soluțiile pronunțate

sunt legale, întrucât instanțele de fond au analizat acțiunea formulată de

reclamant atât în raport de dreptul intern, cât și în raport de normele

convenționale.

Astfel, în ceea ce privește regimul

juridic al imobilelor în litigiu, se constată că pentru suprafața de 8 ha.

teren, instanțele de fond și apel au constatat, în raport de probatoriul

administrat în cauză, că reclamantului i s-a stabilit dreptul de proprietate

pentru suprafața de 8 ha. în temeiul Legilor fondului funciar, însă, din cauza

lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, jud. Prahova, prin

Hotărârea nr. 5.823 din 17 decembrie 2007 emisă de Comisia Județeană de

Aplicare a Legilor Fondului Funciar Prahova, i s-a atribuit măsuri reparatorii

în echivalent, Iară ca reclamantul să formuleze plângere în instanță împotriva

acestei hotărârii.

Cu privire la imobilul situat în

centrul orașului Mizil, ce a făcut obiectul notificării formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001, s-a reținut că în privința acestuia a fost emisă Dispoziția

nr. 548 din 28 martie 2007 de către primarul orașului Mizil, propunându-se

acordarea de măsuri reparatorii.

Prin urmare, s-a stabilit că regimul

judiciar al imobilelor In litigiu este reglementat de legile speciale de

reparație, fără ca reclamantul să formuleze critici pe calea prezentului recurs

asupra acestor statuări ale instanțelor de fond.

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație".

Față de aceste dispoziții legale, se

constată că odată cu apariția Legilor speciale, nr. 18/1991 și nr. 10/2001,

bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile

acestor legi. în art. 2, din Legea nr. 10/2001, se menționează ce se înțelege

prin imobile preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, iar în scopul

restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această

formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în

termenul prevăzute de art. 22 din legea (art. 21 din Lege, la data intrării acesteia

în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin

O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 august 2002.

Așa cum s-a arătat mai sus, pentru

restituirea în natură a imobilelor în litigiu, reclamantul a uzat de

procedurile prevăzute de Legea nr. 18/199 și de Legea nr. 10/2001, iar prin

deciziile emise în baza acestor act normative s-a stabilit dreptul

reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent, întrucât nu a fost posibilă

restituirea în natură a acestora.

În speță, inaplicarea dreptului comun

rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generali

bus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea

generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea

unui raport juridic litigios, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la

aplicare dreptul comun.

în acest sens, cu privire ia imobilele

ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului

în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii

recursului, că, „potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială

și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede

aceasta în cuprinsul legii speciale."

S-a reținut, că acțiunea în

revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul art 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă

intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care

aceasta din urmă are aplicabilitate.

Se reține, că decizia dată de instanța

supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri în

raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai

imobilelor preluate de stat abuziv.

Astfel, Înalta Curte, prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a reținut că este necesar a

se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea

acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de Convenție sau principiului securității raporturilor

juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a

observat că în cadrul unei acțiuni în. revendicare este posibil ca ambele părți

să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor

juridice.

În ceea ce privește noțiunea de

„bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile

existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la