ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, disjunsă din Dosarul nr. 47700/3/2010, reclamantul B.G.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Statul Român, prin A.D.S., Prefectura județului Prahova, prin prefect, Primăria Mizil, Comisia Funciară Locală Mizil, prin primar, SC T. SA, Primăria Gura Vadului, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Agriculturii, restituirea proprietăților autorilor săi: ferma viticolă compusă din 8 hectare viță nobilă și 3 hectare anexe, vilă și curte, situate în localitatea Gura. Vadului, jud. Prahova, precum și a fermei viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea orașului Mizil.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că ferma viticolă compusă din 8 hectare vie nobilă și 3 hectare anexe, vilă și curte, a fost preluată de la farmacistul G.A. A mai arătat reclamantul, ca producția medie era de 5.000 litri vin de Tohani la hectar, că ferma viticolă a fost revendicată în anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003, toate dovezile care arătau dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani. A solicitat reclamantul restituirea în natură și plata de către SC T. SA a contravalorii a 40 tone de vin începând cu anul 2003, a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, de 700,000 euro, precum și, pentru teroarea la care au fost supuși autorii săi, 1.000.000 euro. De asemenea, reclamantul a solicitat, pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la poarta fermei în iarna 2002-2003, obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000 euro.

La termenul din 14 martie 2012, reclamantul a precizat că își întemeiază cererea pe dreptul comun și pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, precum și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu au fost respectate în sensul dispozițiilor C.E.D.O. Prin sentința civilă nr. 600 din 14 martie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și s~a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 1.648/3/2012. La termenul de judecată din data de 11 septembrie 2012, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin C.C.S.D.

- A.N.R.P., pentru tergiversare abuzivă și suspiciune de plată către persoane tară drept a sumelor cuvenite acestuia. Ulterior, reclamantul a formulat o nouă cerere precizatoare solicitând retrocedarea pe vechiul amplasament a fermei viticole de 8 ha vie nobilă și casa fermei cu dotările de vinifîcație din Tohani, com. Gura Vadului, jud. Prahova; obligarea SC T. SA la achitarea a 30% din valoarea producției de vin anual începând cu anul 2003, adică 13 tone de vin nobil anual, 130 de tone, rezultând suma de 1.950.000 lei; plata despăgubirilor pentru naționalizările abuzive din orașul Mizil, a terenului și caselor din centrul orașului, în valoare de 600.000 euro terenul și 450.000 euro casele cu etaj demolate, în suprafață de 460 mp.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, precum și a întâmpinărilor formulate de pârâți, prin sentința civilă nr. 1066 din 8 aprilie 2013, Tribunalul Prahova a respins excepțiile invocate prin întâmpinări și a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că cererea de chemare In judecată cuprinde semnătura reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 112 pct. 6 C. proc.

civ., motiv pentru care a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată; că, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, chiar dacă aceasta se analizează pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr, 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte, și că reclamantul a invocat ca temei juridic al acțiunii nu doar dispozițiile art. 480 C. civ., ci și prevederile Legii nr. 10/2001, precum și pe cele ale Legii nr. 247/2005.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Agriculturii și A.N.R.P., instanța a constatat că reclamantul nu a chemat în judecată aceste instituții în calitate de pârâte, ci Statul Român și, prin urmare, a respins excepția invocată. Pe fondul cauzei, s-a reținut caprin adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat reclamantului că, în ședința Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8 decembrie 2005, acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com. Gura Vadului, în care a solicitat suprafața de 8 ha viță de vie, conform actului de la Arhivele Naționale nr. 47.018/2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București).

Conform adresei Instituției Prefectului Județului Prahova, ca răspuns la scrisoarea reclamantului Legii nr. 180/2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s~a constatat că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia locală a aprobat suprafața de 8 ha în ședința din data de 8 decembrie 2005, urmând a înainta documentația la Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București). S-a mai reținut, că, la data de 25 ianuarie 2000, Ministerul Agriculturii și Alimentației a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea comercială eu capital de stat înființată prin H.G.

nr. 266/1991 sub denumirea de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului. Prin certificatul sus-menționat s-a atestat că suprafața de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA este de 423.032 mp., identificată în anexa 2 și planurile topografice cuprinse în anexele 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată sub nr. 281 din 25 iunie 1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie al Județului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București). Prin cererea înregistrată la SC T. SA sub nr. 549 din 13 mai 2003 (fila 56, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București), reclamantul, a solicitat Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001 restituirea („revendicarea") în natura a fermei viticole Gotsman, casă și curte, situată în comuna Gura Vadului.

Prin adresa din 2012, emisă de Instituția Prefectului Județului Prahova, fila 25, dos. Tribunal Prahova, se menționează că, prin hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent. Prin urmare, constatând că reclamantului i s-a stabilit dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de teren situată în localitatea Gura Vadului, jud. Prahova, instanța a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea In natură a acestui teren.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect restituirea fermei viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea orașului Mizil și plata despăgubirilor pentru naționalizările abuzive din orașul Mizil, a terenului și caselor din centrul orașului, în valoare de 600.000 euro terenul și 450.000 curo casele cu etaj demolate, în suprafață de 460 mp., instanța a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 23.399/3/2010, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul local Mizil și Guvernul României, revendicarea terenului în suprafață de 6.000 mp, și clădiri cu etaj compuse din 28 de camere, situate în centrul orașului Mizil și o fermă viticolă cu teren în suprafață de 6 ha viță nobilă șî curte de 400 mp, situată la marginea Mizilului, așa cum se vede din procesul-verbal de preluare existent la registrul chiaburilor - Arhivele Județene Prahova, depus la Primăria Mizil, pentru care a solicitat despăgubiri în valoare de 850.000 euro, precum și pentru clădirile dărâmate abuziv și nelegal.

Prin sentința civilă nr. 971 din 25 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului, reținând că notificarea formulată de reclamant și înregistrată din 14 noiembrie 2001 la Primăria Mizil, prin care solicita restituirea imobilului și terenului ce a aparținut bunicilor săi, E. și A.G., din orașul Mizil, care a fost evaluat la acea dată la suma de 100.000 dolari, a fost soluționată prin Dispoziția primarului Mizil nr. 548 din 28 martie 2007 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece construcția a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcții noi.

A constatat instanța, prin sentința civilă sus-menționată, că această dispoziție este legală și temeinică potrivit Legii nr. 10/2001, art. 11 pct. 4. Prin urmare, a reținut prima instanță că și pentru bunurile sus-menționate a fost stabilit dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii. Referitor la cererea reclamantului, de obligare a pârâtei SC T. SA la plata de despăgubiri, instanța a constatat că din probele administrate în cauză nu rezultă că ar fi fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru societatea comercială cu capitai de stat înființată prin H.G. nr. 266/1991 sub denumirea de SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului.

S-a concluzionat, că nu există temei legal pentru obligarea societății la despăgubiri către reclamant. Având în vedere aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 360 din 8 aprilie 2014, a respins, ca neîntemeiată, cererea de completare a probelor formulată de apelantului-reclamant și a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.G.G., pentru următoarele considerente; Prin acțiunea introductivă, astfel cum a adresat-o inițial Tribunalului București, reclamantul a solicitat restituirea proprietăților autorilor săi, ferma viticola compusă din 8 hectare viță nobilă și 3 hectare anexe, vilă și curte situate în localitatea Gura Vadului, jud. Prahova, precum și a fermei viticole în suprafață de 6,04 hectare vie nobilă situată la marginea orașului Mizil.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat că ferma viticolă, compusă din 8 hectare vie nobilă și 3 hectare anexe, vilă și curte, a fost preluată de la farmacistul G.A. A susținut reclamantul că producția medie era de 5000 litri vin de Tohani la hectar, revendicată în. anul 2001 în baza Legii nr. 10/2001, fiind depuse, în anul 2003, toate dovezile care atestau dreptul de proprietate la I.A.S. Tohani. A mai solicitat reclamantul restituirea în natură și plata de călre SC T. SA a contravalorii a 40 tone de vin, începând cu anul 2003 și despăgubiri pentru lipsa de folosință, de 700,000 euro, și, pentru teroarea la care au fost supuși autorii săi, 1.000.000 euro. De asemenea, reclamantul a solicitat, pentru tăierea a 68 de pomi fructiferi, a doi nuci, 5 brazi, a liliacului de la poarta fermei In iarna 2002-2003, obligarea SC T. SA la plata sumei de 77.000 euro.

Pe parcursul judecării pricinii la prima instanță, reclamantul a formulat mai multe precizări și completări ale acțiunii, însă, contrar susținerilor acestuia, nu există în dosarul instanței de fond o cerere prin care să fi solicitat, astfel cum pretinde în apel, "obligarea Statului Român, prin Ministerului de Finanțe și prin A.N.R.P., în a căror subordine se află C.C.S.D., la emiterea unor decizii de despăgubire" în favoarea apelantului pentru toate imobilele în litigiu situate în com. Gura-Vadului, respectiv, în orașul Mizil, ce nu pot fi restituite în natură.

Cert este că, în măsura în care s-ar fi formulat, cu respectarea dispozițiilor legale procesuale, o asemenea cerere, împrejurare ce nu poate fi, însă, reținută în speță, competența de soluționare a unei asemenea cereri nu aparținea în primă instanță tribunalului - secția civilă, ci curții de apel - secția de contencios administrativ și fiscal, fiind vorba de o cerere de contencios administrativ, iar calea de atac formulată împotriva unei sentințe pronunțate în primă Instanță, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, este recursul, potrivit dispozițiilor art. 21 din acest act normativ.

Chiar și practica judiciară invocată în apel de către apelant cu privire la cereri având un asemenea obiect constă într-o decizie pronunțată ca instanță de recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv, Decizia nr. 508 din data de 28 noiembrie 2011 (filele 48-51 dosar apel). Nu s-a pus însă în cauza o asemenea problemă având în vedere conținutul acțiunii introductive, precum și al precizărilor și completărilor aduse pe parcursul judecării pricinii, iar tocmai reținând că în speță este vorba de o acțiune fundamentată, în principal, pe dreptul comun și având în vedere "valoarea, litigiului dedus judecății", acțiunea a fost soluționată în prima instanță de Tribunalul Prahova, secția civilă, conform art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., coroborat cu prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac promovată în asemenea acțiuni fiind apelul și nu recursul. Reclamantul nu a învestit instanța de fond cu soluționarea unei plângeri sau contestații formulate în baza Legilor speciale nr. 18/1991, a fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, respectiv, nr. 10/2001, cu. modificările și completările ulterioare. Plângerea, respectiv, contestația, se formulează, de altfel, cu respectarea unor termene și a unei proceduri speciale instituite de fiecare din aceste legi, chiar și competența materială de soluționare a acestora diferind, în sensul că în cazul plângerilor formulate în temeiul legii fondului funciar competența în primă instanță, aparține judecătoriei, iar în cazul contestației formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 competența în primă instanță aparține tribunalului, calea de atac fund, în ambele cazuri, exclusiv recursul.

Terenul situat în com. Gura Vadului, care a format obiectul cererii de reconstituire a dreptului de proprietate formulată de reclamant, conform Legii nr. 247/2005, prin care s-au adus, printre altele, modificări și completări Legii nr. 18/1991, a fost în suprafață de 8 ha. Prin adresa din 3 ianuarie 2006 emisă de Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, jud. Prahova, i s-a comunicat reclamantului că, în ședința Comisiei locale de Fond Funciar din data de 8 decembrie 2005, acestuia i-a fost admisă cererea înregistrată la Primăria com. Gura Vadului, în care a solicitat suprafața de 8 ha. viță de vie, conform actului de la Arhivele Naționale din 8 ianuarie 2005 (fila 39, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București).

De asemenea, potrivit adresei Instituției Prefectului Județului Prahova, răspuns la scrisoarea reclamantului din 2006, din verificările efectuate la Primăria com. Gura Vadului, s-a constatat că acesta a depus cerere de reconstituire la Comisia locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Gura Vadului, conform Legii nr. 247/2005, iar Comisia locală a aprobat suprafața de 8 ha în ședința din data de 8 decembrie 2005, urmând a înainta documentația la Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar pentru validare (fila 51, Dosar nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București).

Totodată, în cuprinsul adresei din 2012 , comunicată de Instituția Prefectului Județul Prahova către apelantul-reclamant (fila 25, dosar Tribunal Prahova), se menționează că, prin hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, reclamantului i-a fost stabilit dreptul de proprietate pentru suprafața de 7,5 ha vie, care, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, va fi atribuit prin stabilirea de măsuri reparatorii în echivalent.

În măsura în care reclamantul era nemulțumit de hotărârea Comisiei Județene Prahova de Aplicare a Legilor Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, acesta avea la îndemână, astfel cum s-a arătat mai sus, calea legii speciale a fondului funciar pentru formularea unei plângeri în instanță vizând această hotărâre - atât cu privire la suprafața de teren reconstituită, cât și cu privire la modalitatea efectivă de reconstituire, demers pe care, din actele dosarului, nu rezultă că I-a promovat. În privința fermei viticole situată tot în com.

Gura Vadului, la care face referire apelantul-reclamant, s-a constatat că acesta avea la dispoziție tot calea legilor speciale, trebuind, în primul rând, să formuleze cereri în temeiul acestor legi, cu respectarea termenelor și a celorlalte dispoziții speciale, iegî care sunt cu mult anterioare acțiunii de față formulată pe calea dreptului comun, având în vedere că legea specială derogă de la dreptul comun, putând, în cadrul procedurilor speciale, să conteste, în caz de nemulțumire, și modalitatea de soluționare a cererii. Ca atare, în contextul sus-arătat, s-a concluzionat că nu poate fi primită o acțiune pe calea dreptului comun privind imobile ce făceau, incontestabil, obiectul unor legi speciale anterioare de reparație.

Referitor la imobilul situat în centrul orașului Mizil, ce a făcut obiectul notificării adresate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reținut că în privința acestuia a fost emisă Dispoziția primarului Mizil nr. 548 din data de 28 martie 2007, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Reclamantul a promovat și o acțiune în instanță, ce a format obiectul Dosarului nr. 23399/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, soluționat prin sentința nr. 971 din 25 iunie 2010, prin care a fost respinsă acțiunea reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.F.P., Primăria Mizil, Consiliul local Mizil și Guvernul României, concluzionându-se în finalul considerentelor acestei sentințe că Dispoziția primarului Mizil nr. 548 din 28 martie 2007, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri calculate potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece construcția a fost demolată, iar pe teren s-au ridicat construcții noi, este legală și temeinică, potrivit Legii nr. 10/2001 - art. 11 pct. 4. De menționat, că, din considerentele sentinței respective, rezultă că acțiunea reclamantului ce a format obiectul respectivului dosar a vizat și ferma viticolă situată la marginea orașului Mizil, în suprafață de 6,04 ha.

Or, reclamantul nu poate repune în discuție, în prezenta cauză, aceeași problemă de drept care a fost soluționată deja, în modalitatea sus-arătată, prin hotărâre judecătorească, soluție de care acesta este, în mod evident, nemulțumit. Oricum, referitor la terenul de la marginea orașului Mizil, esie aplicabil același principiu, potrivit căruia legea specială anterioară, derogatorie, în temeiul căreia se putea solicita restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, primează în raport cu dreptul comun, astfel încât, ținând cont și de aspectele mai sus reținute, acțiunea de față privind acest teren nu poate fi primită. În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speță, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială.

Astfel, principiul specialia generalibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 din vechiul C. civ. (norma generală în materie de revendicare), și a celor dîn Legea fondului, funciar, cu modificările și completările ulterioare, respectiv, din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru a fi aplicat principiul respectiv nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Câtă vreme, pentru imobilele - terenuri și construcții preluate abuziv de stat, s-au adoptat legi speciale, ce au suferit în timp modificări și completări, și care prevăd în ce condiții și limite aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite sau se acordă măsuri reparatorii, nu se poate susține că legile speciale, derogatorii de Ia dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii fondului funciar, cu modificările și completările ulterioare, respectiv, ale Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de actele normative cu caracter special și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, iar, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare. Ca atare, aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși C.E.D.O., în jurisprudență - exclude ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii fondului funciar, respectiv, ale Legii nr. 10/2001, să mai poată ii fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Legile speciale sus-menționate, cu modificările și completările ulterioare, se impun pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice privitoare la imobile de genul celor în cauză pentru care nu a fost inițiată, anterior intrării legilor speciale în vigoare, procedura de drept comun.

Cu privire la problema concursului dintre legea specială și cea generală, și prevalenta legii speciale, s-a arătat că pe acest aspect s-a pronunțat, de altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, care se referea și la problema de principiu rezolvată neunitar de instanțe, respectiv, a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ., iar prin decizia sus-menționată, care este obligatorie pentru instanțe, s-a statuat (pct. 1), cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, că în privința concursului dintre legea specială și legea generală, acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus deroganț, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Or, în cauza, de față, acțiunea, având în mod incontestabil ca obiect material imobile care cad sub incidența dispozițiilor legii speciale, a fost promovată de reclamant cu mult după intrarea în vigoare a prevederilor legii speciaîe. S-a mai reținut, că nu se poate susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul constată incidența unei nonne speciaîe și care înlătură aplicarea normei cu caracter general, și că a considera că după intrarea în.

vigoare a legii speciale orice acțiune în revendicare a unor imobile de genul celor în cauză este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme, și a C.E.D.O., care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță, cu trimitere ia jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalenta legii speciaîe de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, nr. 15574 din 04 și nr. 13803 din 05 din 3 iunie 2008). C.E.D.O.

a statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă șî nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor „concrete și efective" (cauza Păduraru contra României, 2005), După intrarea în vigoare a legilor speciale sus-arătate, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O. ca fiind „concret și efectiv", situație ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Pentru considerentele ce preced, s-a concluzionat că proba cu expertiză la care face referire apelantul nu este concludentă în cauză și că nu se impune, pe cale de consecință, nici completarea probelor în apel conform solicitărilor apelantului de la termenul din 01 aprilie 2014, mai sus arătate, și a notei de probe depuse la termenul respectiv de judecată, după cum nu se justifică nici solicitarea de către instanță, în apel, conform cererii apelantului, de a se depune la dosarul cauzei istoricul de rol fiscal al fiecăruia din imobilele revendicate, precum și solicitarea de către instanța a dosarelor administrative în urma cărora au fost emise dispozițiile privind măsurile reparatorii, respectiv, Dispoziția nr. 548 din 28 martie 2007 a primarului Mizil și Hotărârea Comisiei Județene de Aplicare a Fondului Funciar nr. 5823 din 17 decembrie 2007, întrucât apelantul încearcă, practic, în apel, să schimbe parțial obiectul și temeiul juridic al acțiunii adresate primei instanțe.

Or, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel, nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Referitor la cererile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâta SC T. SA, s-a reținut că M.A.A.

a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 25 ianuarie 2000 pentru SC T. SA, cu sediul în localitatea Gura Vadului, prin care se atestă că suprafața de teren în proprietatea exclusivă a SC T. SA este de 423.032 mp, identificată în anexa 2 și planurile topografice cuprinse în anexele 4 și 5 din documentația de stabilire și evaluare a terenurilor înregistrată din 25.06,1997 la Oficiul de Cadastru, Geodezie și Cartografie al Județului Prahova (fila 54, Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București), iar atâta vreme cât nu s-a racut dovada anulării respectivului certificat, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada că deține vreun titlu valabil de proprietate eliberat acestuia potrivit prevederilor legii speciale pentru terenul despre care a susținut că este deținut de societatea pârâtă, apare ca fiind corecta și soluția de respingere a cererii de despăgubiri formulată față de această societate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.G.G., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele; Instanța de apel nu a administrat o probațiune completă pentru a observa care dintre proprietățile a căror restituire a solicitat-o puteau fi, într-adevăr, restituire în natura; că aceasta a respins eronat acțiunea reclamantului care era întemeiată și pe Legea nr. 10/2001, și că unul dintre capetele de cerere deduse judecații greșit a fost respins, respectiv, cel prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de către Ministerul de Finanțe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conțină titlurile de despăgubire și de plată pentru reclamant.

În continuare, după ce s-a expus istoricul cauzei, s-a arătat că instanța nu a efectuat o probațiune completă, întrucât, având în vedere că reclamantul a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a mai multor imobile ce au aparținut autorilor săi, aceasta trebuia să administreze neapărat o expertiza topo care să identifice aceste imobile și să stabilească dacă acestea mai pot fi revendicate, cu atât mai mult instanța a reținut că acțiunea reclamantului este motivată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe cele ale art 480 C. civ. În aceste condiții, instanța de apel greșit a stabilit faptul că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dreptul comun, respectiv, pe dispozițiile art. 480 din fostul C. civ., deoarece reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual în care înțelege să se judece și temeiul de drept - Legea nr. 10/2001.

În acest sens, s-a arătat că, încă din data de 28 ianuarie 2014, reclamantul a solicitat în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care instituie principiul restituirii în natură a imobilelor în măsura în care acest lucru este posibil, efectuarea unei expertize topografice care să identifice cele 3 imobile revendicate, comunicarea istoricul de rol fiscal al imobilelor revendicate, precum și atașarea dosarele administrative în care au fost emise dispozițiile privind masurile reparatorii. Or, probele solicitate, deși obligatorii potrivit Legii nr. 10/2001, al cărei principiu primordial al restituirii în natura a imobilelor revendicate a fost preluat de către Legea nr. 165/2013, au fost respinse de către instanța de apel cu o motivare eronată, întrucât, așa cum a susținut și în apel, măsurile reparatorii reținute de către Tribunalul Ploiești nu sunt efective.

Astfel, măsurile reparatorii dispuse în favoarea reclamantului pentru suprafața de 8 ha viță de vie în temeiul legilor fondului funciar nu au fost efective și nu s-au materializat sub nicio formă prin emiterea unei decizii de despăgubire, deși de la data la care s-a demarat procesul administrative au trecut 9 ani. În ceea ce privește restituirea terenului în suprafața de 6.000 mp, și clădirile cu etaj compuse din 28 de camere situate în centrul orașului Mizil, instanța a apreciat că și această cerere trebuie respinsă, deoarece s-ar fi emis o dispoziție a primarului din Mizil prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, însă nici In acest caz nu s-a tăcut dovada transmiterii acestui dosar către A.N.R.P., cu atât mal puțin a emiterii unei decizii de despăgubire pentru reclamant, aspect care probează că masurile reparatorii nu sunt efective.

De asemenea, s-a mai arătat că instanța de apel a respins eronat unul dintre capetele de cerere deduse judecații prin care s-a solicitat emiterea unor decizii de către Ministerul de Finanțe, prin intermediul C.C.S.D., decizii care să conțină titlurile de despăgubire și de plată ale reclamantului, întrucât, la fond, acțiunea reclamantului s-a respins, ca neîntemeiată, cu motivarea că, în fapt, s-au dispus măsuri reparatorii și că acesta nu mai este în drept să obțină restituirea în natură a imobilele revendicate, deși reclamantul a formulat, în subsidiar, în contradictoriu cu Ministerul de Finanțe, reprezentat, potrivit Legii nr. 165/2013, de C.N.C.I., obligarea acestuia să emită deciziile de despăgubire.

Această solicitare a reclamantului a fost respinsă eronat, deoarece acest capăt de cerere nu a fost introdus în apel, ci la fond, iar instanța de apel trebuia cel mult sa disjungă acest capăt de cerere nu să-I respingă. Mai mult, excepția tardivității modificării cererii trebuia invocată de părți și nu de către instanță, fiind, în opinia doctrine, o excepție relativă. Prin întâmpinările formulate, pârâtele A.D.S. și C.N.C.I. au invocat excepțiile nulității recursului și prematuritățiî cererii de emitere a titlului de despăgubire, Aceste excepții sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente; Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.D.S. a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul reclamant B.G.G., cu motivarea că, potrivit legislației în vigoare, recursul poate fi exercitat numai pentru motive de nelegalitate a deciziei atacate, care se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., iar neindicarea motivelor de casare sau de modificare atrage sancțiunea nulității cererii de recurs. Or, în prezenta cauză, recurentul a susținut doar formal că motivul de recurs este cel prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., întrucât criticile formulate nu permite circumscrierea acestora normelor legale arătate, având în vedere că argumentele invocate de reclamant constituie motive de netemeinicie, astfel că recursul este nul, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. Această excepție este nefondată, pentru ceie ce urmează; În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a indicat ca temei de drept al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, se constată că dezvoltarea criticilor formulate de reclamant prin cererea de recurs face posibilă încadrarea lor în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., astfel că excepția nulității recursului invocată de pârâta A.D.S., potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru neîncadrarea criticilor formulate în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pctl-9 C. proc. civ., este neîntemeiată, urmând a se dispune respingerea acesteia în consecință.

În ceea ce privește excepția prematuri tații cererii de emitere a titlului de despăgubire formulată de pârâta C.N.C.I., cu motivarea că, în perioada 15 martie 2012 - 15 mai 2013, procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titluri de despăgubire a fost suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, și că practica judiciară a statuat, cu caracter de principiu, că solicitările având ca obiect obligarea la emiterea titlurilor de despăgubire de către C.CS.P. sunt premature, întrucât dreptul la soluționarea dosarului de despăgubiri este afectat de un termen suspensiv până la împlinirea căruia obligația corelativă acestui drept nu se poate executa, se constată că este, de asemenea, nefondată, urmând a se dispune respingerea sa în consecință, deoarece litigiul pendinte are ca obiect cererea reclamantului de restituire în natură a imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 - 481 C. civ.

și nu obligarea pârâtei C.N.C.I. la emiterea titlului de despăgubire, astfel că această excepție este străină de natura pricinii. Examinând recursul declarat de reclamantul B.G.G. în limitele criticilor de neiegaiitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., instanța constată următoarele: Criticile potrivit cărora greșit instanța de apel a stabilit că cererea reclamantului ar fi întemeiată pe dreptul comun, respectiv, pe dispozițiile art. 480 C. civ., deși a reținut că acțiunea reclamantului este motivată atât pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, cât și pe cele ale art. 480 C. civ., iar reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual în care înțelege să se judece; ca reclamantul a solicitat, în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001, administrarea unor probe, respectiv, a unei expertize topo care să identifice imobilele în litigiu, a istoricului de roî fiscal ai imobilelor revendicate, cât și atașarea dosarelor administrate în care au fost emise dispozițiile privind măsurile reparatorii, probe ce au fost, însă, respinse eronat de către instanța de apel, câtă vreme măsurile reparatorii reținute de Tribunalul Ploiești nu sunt efective, și că, eronat, a fost respinsă de către instanța de apel cererea reclamantului formulată în subsidiar, de obligare a C.N.C.I.

să emită deciziile de despăgubire pentru reclamant, cu motivarea că acest capăt de cerere a fost formulat în apel, deși acesta a fost formulat la fond iar instanța de apel trebuia cel mult să disjungă acest capăt de cerere și nu să îl respingă, se constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Deși nu a arătat expres, prin aceste critici, reclamantul a susținut nelegaliîatea deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea art. 84 C. proc. civ., art. 129, art. 130 C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 84 C. proc. civ.

„Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită". Potrivit acestei dispoziții legale, pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii. în speță, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat să reintre în posesia imobilelor în litigiu, respectiv, restituirea în natură a acestora, ca efect al preluărilor abuzive a acestora de către Statul Român și al inexistenței dreptului de proprietate al statului.

Însă, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu a fost calificat ca fiind o acțiune în revendicare, din conținutul acesteia și din precizările făcute ulterior de reclamant, inclusiv cu ocazia dezbaterilor la termenul din 14 martie 2012 în Dosarul nr. 1648/3/2012 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, rezultă că reclamantul a revendicat, pe calea dreptului comun, imobilele în litigiu, respectiv, că a promovai o acțiune în revendicare, potrivit art,480 C. civ., aceasta deoarece acțiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul imobilelor în litigiu este o acțiune în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, și deci trebuie soluționată pe calea dreptului comun.

În ceea ce privește critica formulată de reclamant potrivit căreia instanța de apel nu a respectat cadrul procesual cu care acesta a investit prima instanță prin cererea, de chemare în judecată, în sensul că nu s-a ținut seama că acțiunea s-a întemeiat în drept atât pe dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., cât și pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este nefondată. Deși nu se indică expres, se invocă pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., text de lege ce consacră principiul disponibilității.

Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii, respectiv, a obiectului procesului și a persoanelor cu care reclamantul înțelege să își dispute respectivul obiect, instanța neavând posibilitatea lărgirii cadrului procesual prin modificarea obiectului acțiunii și prin introducerea în cauză, din oficiu, a altor persoane decât cele cu care reclamantul înțelege că își dispute raportul juridic litigios. În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, se constată că deși reclamantul prin cererea de chemare în judecată a pretins că este proprietarul imobilelor în litigiu și a solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a acestora pe calea dreptului comun, ca temei juridic a invocat atât art. 480 C. civ., cât și Legea nr. 10/2001.

Or, câtă vreme formularea obiectului cererii de chemare în judecată este determinat clar - ca fiind o acțiune în revendicarea imobilelor în litigiu, instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de reclamant, întrucât restituirea în natură a imobilelor în litigiu pe calea dreptului comun se poate face numai pe baza dispozițiilor C. civ. de la 1864 și nu în baza Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, potrivit căruia se pot acorda măsuri reparatorii, cu respectarea procedurii speciale reglementate de acesta, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada de referință prevăzută de acest act normativ. Mai.

mult decât atât, spre deosebire de obiectul acțiunii, care nu poate fi schimbat și nici depășit, și de părțile raportului juridic litigios pe care reclamantul le precizează prin cererea de chemare în judecată, temeiul juridic al acțiunii invocat de reclamant nu leagă instanța, care este îndreptățită și chiar obligată, în exercitarea rolului activ și pentru a ajuta efectiv părțile în ocrotirea drepturilor și intereselor legitime, să dea acțiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant -art. 129 și art. 130 C. proc. civ. Prin urmare, câtă vreme reclamantul a precizat că revendică imobilele în litigiu pe dreptul comun, se constată că legal instanțele de fond și apel nu au soluționat cauza și în raport de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, și nici nu au încuviințat probatoriul solicitat de reclamant în apel în temeiul art. 11 din acest act normativ.

Critica formulată de reclamant potrivit căreia a solicitat instanței, în subsidiar, obligarea C.N.C.I., să emită deciziile de despăgubire, însă, în mod eronat, această cerere a fost respinsă, întrucât acest capăt de cerere nu a fost formulat în apel ei la fond, se constată că este nefondată. Astfel, deși nu rezultă expres, prin această critică reclamantul a susținut nelegaîîtatea deciziei recurate, în sensul că s-a dat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi.

Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi". În accepțiunea acestei dispoziții legale, cererea este noua când diferă prin obiect sau cauză de cererea inițială sau când nu este prezentată în aceeași calitate sau când atribuie intimatului o altă calitate decât aceea pe care o avea la prima instanță. În speță, reclamantul susține că această cerere nu este o cerere nouă făcută pentru prima dată direct în apel, deoarece acesta deja o formulase în fața primei instanțe ca și capăt de cerere subsidiar. Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, în fața primei instanțe reclamantul a formulat mai multe precizări și completări ale acțiunii fără a exista la dosarul de fond o cerere prin care acesta să fi solicitat obligarea M.F.P., prin A.N.C.I., la emiterea unor decizii de despăgubire, astfel că instanța de apel, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 294 C. proc.

civ., nu a analizat această cerere, deoarece acesta era o cerere nouă formulată direct în apel, având altă cauză și alt obiect decât cererea dedusă judecății în primă instanță. În ceea ce privește motivul, de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente: În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantul a arătat că a promovat acțiunea pendinte, deoarece măsurile dispuse în favoarea sa pentru suprafața de 8 ha viță de vie, în temeiul legilor fondului funciar, „nu au fost efective", respectiv, nu s~au materializat sub nicio formă prin emiterea unei decizii de despăgubire deși de la data la care s-a demarat „procesul administrativ" au trecut 9 ani, și că, în ceea ce privește suprafața de 6.000 mp, și clăirea cu etaj compusă din 28 de camere, situate în centrul orașului Mizil, instanța a respins cererea cu motivarea că primarul orașului Mizil a emis dispoziție prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, însă nici în acest caz nu s-a făcut dovada transmiterii dosarului către A.N.R.P., aspect ce probează că măsurile reparatorii nu sunt efective.

Deși nu a arătat expres, se constată că reclamantul a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ca fiind dată cu încălcarea art. 480 C. civ., în sensul că deși i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legilor speciale, nr. 18/1991 și nr. 10/2001, acestea nu sunt efective, și, prin urmare, se impune restituirea în natură a imobilelor în litigiu. Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed; Instanțele de fond și apel au analizat acțiunea formulată de reclamant pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, iar soluțiile pronunțate sunt legale, întrucât instanțele de fond au analizat acțiunea formulată de reclamant atât în raport de dreptul intern, cât și în raport de normele convenționale.

Astfel, în ceea ce privește regimul juridic al imobilelor în litigiu, se constată că pentru suprafața de 8 ha. teren, instanțele de fond și apel au constatat, în raport de probatoriul administrat în cauză, că reclamantului i s-a stabilit dreptul de proprietate pentru suprafața de 8 ha. în temeiul Legilor fondului funciar, însă, din cauza lipsei de teren disponibil la nivelul com. Gura Vadului, jud. Prahova, prin Hotărârea nr. 5.823 din 17 decembrie 2007 emisă de Comisia Județeană de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Prahova, i s-a atribuit măsuri reparatorii în echivalent, Iară ca reclamantul să formuleze plângere în instanță împotriva acestei hotărârii. Cu privire la imobilul situat în centrul orașului Mizil, ce a făcut obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reținut că în privința acestuia a fost emisă Dispoziția nr. 548 din 28 martie 2007 de către primarul orașului Mizil, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii.

Prin urmare, s-a stabilit că regimul judiciar al imobilelor In litigiu este reglementat de legile speciale de reparație, fără ca reclamantul să formuleze critici pe calea prezentului recurs asupra acestor statuări ale instanțelor de fond. Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Față de aceste dispoziții legale, se constată că odată cu apariția Legilor speciale, nr. 18/1991 și nr. 10/2001, bunurile preluate de stat fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestor legi.

în art. 2, din Legea nr. 10/2001, se menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, iar în scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuiau să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art. 22 din legea (art. 21 din Lege, la data intrării acesteia în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001, la 14 august 2002. Așa cum s-a arătat mai sus, pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, reclamantul a uzat de procedurile prevăzute de Legea nr. 18/199 și de Legea nr. 10/2001, iar prin deciziile emise în baza acestor act normative s-a stabilit dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent, întrucât nu a fost posibilă restituirea în natură a acestora.

În speță, inaplicarea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept și anume „specialia generali bus derogant". Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic litigios, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. în acest sens, cu privire ia imobilele ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 C. proc.

civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale." S-a reținut, că acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație în care aceasta din urmă are aplicabilitate.

Se reține, că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri în raporturile juridice create între foștii proprietari și actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv. Astfel, Înalta Curte, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau principiului securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în. revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la