ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2640/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 6 august 2002, reclamanta D.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, G.E. SA Bacău, Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, A.D.S. București, SC T. SA Gura

Vadului, SC V.P. SA Mizil, Comisia locală de aplicare a legii fondului funciar

Gura Vadului și Comisia județeană de aplicare a legii fondului funciar Prahova,

să se constate lipsa de titlu a preluării de către stat, a imobilului situat în

Mizil, compus din casă, anexe gospodărești și teren în suprafață de 3597 mp,

nulitatea absolută a înstrăinării acestui imobil și obligarea pârâților să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Judecătoria Mizil, prin

sentința civilă nr. 1425 din 25 octombrie 2002, a declinat competența de

soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova, în temeiul art. 159 pct.

2 C. proc. civ. și art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, sub nr. 688/F/2003, iar la data de 11 februarie 2003, reclamanta și-a

precizat și completat acțiunea, în sensul că solicită să se constate nulitatea

absolută parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenurilor, seria M.07 nr. 2418 din 25 ianuarie 2000, cu privire

imobilul în litigiu.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că terenul, pe care se află amplasate casa de locuit și

anexele gospodărești, a fost proprietatea tatălui său, fiind preluat de stat în

baza H.C.M. nr. 308/1953.

Terenul în cauză a fost

atribuit SC T. SA și ulterior, urmare a divizării acesteia, SC V.P. SA, pentru

care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Tribunalul Prahova, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1712 din 15 mai

2002, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

Ploiești, reținând că cererile privind anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate, au caracterul unor acte administrative, astfel că,

potrivit prevederilor Legii nr. 29/1990, competența de soluționare a unor

astfel de cereri în primă instanță revine curților de apel.

Astfel învestită, Curtea de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca

nefondată, cererea referitoare la constatarea nulității parțiale a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M.07

nr. 2418 din 25 ianuarie 2000, emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației

și a restituit cauza, la Tribunalul Prahova, în vederea soluționării celorlalte

capete de cerere.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut că certificatul de atestare a dreptului de

proprietate este un act administrativ legal, deoarece reclamanta nu a făcut

dovada încălcării dreptului său de proprietate la data eliberării acestuia,

astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta D.R., susținând în esență, că soluția instanței de

fond este greșită, întrucât imobilul a fost numai în posesia și administrarea

instituțiilor statului, astfel că nu se putea transmite dreptul de proprietate

asupra acestuia.

În consecință, certificatul

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M.07 nr. 2418,

este ilegal, deoarece la emiterea acestuia nu s-a ținut seama că nu există un

act doveditor al intrării imobilului în patrimoniul SC T. SA.

Recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, înainte de a cere tribunalului,

anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat,

se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data

când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut

la art. 1 alin. (2) C. proc. civ., autorității emitente care este obligată să

rezolve reclamația în termen de 30 de zile de la aceasta.

În speță, soluția de

respingere a acțiunii este corectă, numai că prima instanță nu ar fi trebuit să

cerceteze fondul cauzei, atât timp, cât reclamanta nu a îndeplinit procedura

administrativă prevăzută de textul citat.

De altfel, reclamanta a fost

confruntată pe parcursul judecării cauzei, cu acest incident invocat de

Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, prin întâmpinare, aceasta

recunoscând că nu a urmat procedura administrativă, întrucât nu ar mai fi fost

posibilă în conjunctura în care a aflat de respectivul act.

În această situație,

prezentele considerente sunt menite să le suplinească pe cele ale sentinței.

Deoarece se reține că

acțiunea nu putea fi primită pentru considerentul arătat, nu este cazul să se

mai procedeze la analiza motivelor de recurs care vizează în exclusivitate

fondul cauzei.

Față de cele ce preced,

recursul este nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta D.R. împotriva sentinței nr. 18 din 16 ianuarie 2004 a Curții de

Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2005.