ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6052/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6052/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 2074/113/2009 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanții M.C.,

S.Z. și M.E. au chemat în judecată pe pârâții Comuna Jirlău județul Brăila prin

Primar, Comuna Vișani, județul Brăila, prin Primar și Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună obligarea în solidar a pârâților la restituirea fructelor

aferente suprafeței de teren de 40 ha, din care 28,16 ha teren arabil și 1,4 ha

teren intravilan, suprafață de teren situată pe raza comunei Jirlău județul

Brăila, 2 ha teren arabil extravilan situat pe raza comunei Vișani județul

Brăila sau a contravalorii acestora în cuantum de 3.080.000 lei.

În motivarea

cererii, s-a arătat că prin decizia civilă nr. 239 din 30 mai 2002, pronunțată

de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 2258/2002, rămasă irevocabilă prin Decizia

civilă nr. 1213/ R din 1 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Galați,

s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acestora pentru

suprafața de 28,16 ha arabil și 1,4 ha teren intravilan pe raza comunei Jirlău

județul Brăila și 2 ha teren arabil extravilan, pe raza comunei Vișani județul

Brăila.

Prin hotărârea nr.

386 din 12 noiembrie 2003 emisă de Comisia pentru stabilirea dreptului de

proprietate asupra terenurilor, s-a dispus atribuirea în proprietate a

suprafeței de 1,40 ha teren intravilan în echivalent (despăgubiri la cerere).

Suprafața de 40

ha teren a fost trecută în proprietatea statului în mod abuziv, statul

nedeținând acest teren cu titiu valabil, astfel cum este definit prin Legea nr.

213/1998.

În drept, au

invocat dispozițiile art. 485 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia și excepția de

inadmisibilitate a acțiunii deoarece despăgubirile pentru imobilele preluate

abuziv sunt reglementate prin lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001.

Pentru imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

legiuitorul a înțeles să stabilească prin lege specială măsurile reparatorii,

fie prin restituirea în natură a imobilelor, fie prin echivalent, atunci când

restituirea nu este posibilă.

Legea nr. 10/2001

nu prevede dreptul reclamanților să pretindă și să primească despăgubiri

reprezentând lipsa de folosință a imobilului și fructele, așa cum se pretinde

în acțiune.

Se motivează că

de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau

prin echivalent a imobilelor preluate abuziv se face numai în temeiul acestei

legi, fiind excluse orice acțiuni directe în justiție, afară de cele în curs de

judecată.

Reclamanții au

obținut deja restituirea prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești, în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâta Comuna

Vișani județul Brăila, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a

solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii de restituire a fructelor de

pe suprafața de 2 ha de pe raza comunei Vișani, jud. Brăila.

Pârâtul a

motivat că în baza Legii nr. 1/2000 și a sentinței civile nr. 239/2002

pronunțată de Tribunalul Brăila, li s-a reconstituit reclamanților în natură,

prin emiterea titlului de proprietate nr. 26541 - 81831/2003 dreptul de

proprietate pentru suprafața de 2 ha teren arabil.

În legile

speciale ale fondului funciar, reparațiile sunt expres și limitativ prevăzute

și anume, restituirea în natură sau despăgubiri prin echivalent a contravalorii

bunului retrocedat și nu sunt prevăzute despăgubiri cu titlu de fructe civile.

Pârâta Comuna

Jirlău județul Brăila, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a motivat

că cererea formulată de reclamanți este nefondată deoarece fructele solicitate

sunt de pe terenurile retrocedate reclamanților în baza legilor speciale care

nu prevăd dreptul de a pretinde și primi despăgubiri reprezentând fructele și

nici nu sunt aplicabile dispozițiile Codului civil.

Tribunalul

Brăila prin sentința civilă nr. 754 din 15 octombrie 2009 a respins excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului și a respins ca inadmisibilă

acțiunea.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Acțiunea este

întemeiată pe dispozițiile art. 485, art. 486 și art. 487 C. civ., texte ce

reglementează dreptul proprietarului la fructele naturale sau industriale ale

pământului, fructele civile, sporul animalelor.

Posesorul nu

câștigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credință; în caz

contrar, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul,

proprietarului care îl revendică.

Fructele

revendicate de reclamanți se referă la suprafețele de teren pentru care li s-a

reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000,

cu modificările ulterioare.

În cadrul

legilor speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra

terenurilor, este prevăzută și modalitatea reparatorie de acordarea

despăgubirilor dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.

Prin urmare,

statul este subiectul obligației de plată a despăgubirilor solicitate în

temeiul legilor fondului funciar și a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic

al unor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

și are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect acordarea de

despăgubiri pentru terenurile și imobilele ce intră sub incidența acestor legi.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că prin legile

fondului funciar adoptate după anul 1990, respectiv Legea nr. 18/1991 cu

modificările ulterioare, Legea nr. 167/1998, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005

prin care au fost modificate legile fondului funciar, precum și în baza Legii nr.

10/2001, s-au prevăzut măsuri reparatorii constând în reconstituirea dreptului

de proprietate în natură sau prin echivalent, pentru suprafețele de teren ce au

aparținut foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, pentru imobilele ce

nu pot fi retrocedate în natură, acordându-se exclusiv măsuri reparatorii prin

echivalent.

Legislația în

materia fondului funciar și în materia imobilelor naționalizate, are caracter

special și prevede o procedură specială prin care se realizează punerea în

aplicare.

Prima instanță

a reținut, totodată, că persoanele îndreptățite nu pot solicita pe calea

dreptului comun obligarea statului român sau a unităților deținătoare la plata

contravalorii fructelor pentru suprafețele de teren ce au făcut obiectul

legilor speciale.

Conform

principiului de drept specialia generalibus derogant, drepturile privind

bunurile reglementate prin legile speciale nu pot fi realizate decât în

conformitate cu procedura reglementată de aceste legi.

Reclamanții au

beneficiat de despăgubiri în baza legilor speciale.

Terenurile

pentru care reclamanții au solicitat fructele, au făcut obiectul cererilor de

restituire în natură potrivit Legii nr. 1/2000, au fost retrocedate pe baza

titlului de proprietate din 9 octombrie 2002 și prin înscrierea în anexa 23

despăgubiri.

Obligarea la

plata contravalorii fructelor ar constitui o dublă despăgubire pentru același

drept, ceea ce este inadmisibil, a concluzionat prima instanță.

S-a apreciat că

nu există un temei legal care să permită reclamanților solicitarea fructelor de

pe terenurile pentru care au primit un tidu de proprietate sau despăgubiri în

baza legilor fondului funciar și care intră sub incidența acestor acte

normative.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel, reclamanții M.C., S.Z. si M.H., criticând

soluția pentru nelegalitate și netemenicie.

Prin motivele

de apel formulate, apelanții reclamanți au învederat că deși și-au întemeiat cererea

pe dispozițiile dreptului comun (dispozițiile art. 485, 486 C. civ. și art. 6

din Legea nr. 213/1998) instanța de fond a apreciat prin legile speciale

adoptate în materie după 1990 s-au prevăzut măsuri reparatorii constând în

reconstituirea dreptului de proprietate în natură sau prin echivalent pentru

imobilele ce au aparținut foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora,

preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă.

Apelanții au

susținut că Statul Român, nefiind un posesor de bună credință, întrucât titlul

său este afectat de vicii, este admisibilă cererea în despăgubiri (restituirea

fructelor).

O altă critică

se referă la faptul că instanța de fond a reținut că au beneficiat de

despăgubiri în baza legilor speciale și că terenurile pentru care solicită

restituirea fructelor, au făcut obiectul legilor speciale, iar obligarea

pârâților la restituirea fructelor ar constitui o dublă despăgubire.

S-a precizat de

către apelanți, că și-au întemeiat cererea pe dispozițiile dreptului comun,

solicitând despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului, cerere perfect

admisibilă din moment ce statul le-a preluat abuziv proprietatea și nu a fost

un posesor de bună credință.

Pârâtele -

intimate Comuna Vișani jud. Brăila, Unitatea Administrativ Teritorială Jirlău

jud. Brăila și pârâtul Statul Român, prin întâmpinările formulate, au solicitat

respingerea apelului ca nefondat, motivat de faptul că legislația în materia

fondului funciar și în materia imobilelor naționalizate, are caracter special

și prevede o procedură derogatorie de la dreptul comun prin care se realizează

punerea în aplicare, iar reclamanții nu au temei juridic pentru solicitarea

fructelor aferente terenurilor pentru care au primit un titlu de proprietate

sau despăgubiri în baza legilor speciale de reparație.

Prin Decizia

civilă nr. 41/ A din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă,

apelul reclamanților a fost respins ca nefondat.

Analizând

criticile formulate, instanța de apel a constatat că reclamanții au fost

beneficiarii măsurilor reparatorii dispuse prin legile speciale ce

reglementează restituirea terenurilor în baza Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000.

S-a apreciat că

problema care se cere a fi rezolvată în cauză este aceea a concursului dintre

legea specială și legea generală, concurs ce se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalihus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În aceste

condiții, Curtea de apel a apreciat că prima instanță în mod legal a stabilit,

prin aplicarea principiului anterior enunțat, că legislația în materia fondului

funciar și în materia imobilelor naționalizate prevede o procedură specială

prin care se realizează punerea în aplicare a măsurilor reparatorii.

În plus,

soluționarea pe calea dreptului comun a cererii de despăgubiri ridică problema

termenului în care cel îndreptățit la despăgubiri poate să le solicite, însă,

acest aspect nu a fost analizat de instanța de fond și nici invocat de pârâtele

- intimate, tocmai pentru că s-au avut în vedere dispozițiile legilor

reparatorii prin care Statul Român a înțeles să restituie proprietățile

preluate abuziv de regimul comunist.

În termen

legal, împotriva acestei decizii reclamanții au promovat recurs, prevalându-se

de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenții reclamanți au susținut că instanța de apel, ca

și prima instanță, în mod legal au stabilit că măsurile reparatorii sunt cele

prevăzute de legile speciale de reparație adoptate după 1990, însă, cerere de

chemare în judecată și cu care reclamanții au învestit prima instanță, a avut

ca temei juridic dreptul comun, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 485, 486,

487 C. civ., ca și pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Or, textele

anterior menționate, reglementează dreptul proprietarului la fructele naturale

sau industriale ale pământului, la fructele civile și sporul animalelor.

Suprafața de 40

ha teren ce a făcut obiectul legilor reparatorii, fiind un bun ce a trecut în

proprietatea statului în mod abuziv, rezultă că a fost deținută de stat în baza

unui titlul nevalabil, neputând fi apreciat ca un posesor de bună credință.

Prin criticile

formulate în apel, reclamanții au susținut că, în mod greșit s-a stabilit că

acțiunea promovată este inadmisibilă, ceea ce, în opinia acestora, atrage

consecința încălcării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

și Libertăților fundamentale ale Omului, cât și pe cele ale art. 1 Protocolului

nr. 1, întrucât a închis accesul la justiție al persoanelor ale căror bunuri au

fost preluate fără titlu de către stat.

Potrivit

legilor speciale - în discuție fiind legea fondului funciar - persoanele

proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără tidu valabil

își păstrează calitatea de proprietar și, prin urmare, nu este vorba de un

drept nou, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a supraviețuirii

vechiului drept.

Având în vedere

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și în raport de dispozițiile

prevăzute în Codul civil anterior manționate, recurenții apreiază că pentru

fructele obținute din folosirea și administrarea suprafeței de 40 ha, urmează a

se dispune obligarea pârâților la restituirea acestora sau la restituirea contravalorii

lor, întrucât Statul Român este posesor de rea credință.

Recurenții

susțin printr-un ultim motiv de recurs, că instanța de apel a nesocotit

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a

soluționat acțiunea pe care au promovat-o fără a stabili dacă legea specială

este aplicabilă în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, respectiv,

față de titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.

Pentru a exista

concurs între legea specială și legea generală este necesar să se stabilească

dacă bunul face obiectul legilor speciale.

Or, în prezenta

cauză nu s-a stabilit data preluării terenurilor și nici modul în care acestea

au fost preluate, pentru a se putea reține concursul dintre legea specială și

legea generală.

De aceea,

instanțele judecătorești, în cadrul acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, pot stabili dacă aceste prevederi sunt sau nu conforme

exigențelor Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale și, acordând prioritate normelor europene, să cerceteze în fond

cererea proprietarului de la care a fost preluat imobilul.

Recurenții

arată că au susținut în mod constant în fata instanțelor de fond că au fost

lipsiți de un important atribut al dreptului de proprietate, anume dreptul de

folosință, ceea ce le-a creat un evident prejudiciu., sens în care au solicitat

repararea lui prin cererea de chemare în judecată invocând normele dreptului

comun, iar nu legile speciale.

Fapta ilicită

reclamată de recurenți constă în preluarea abuzivă a terenului și lipsirea, în

ceea ce privește acest bun, de exercitarea tuturor atributelor dreptului de

proprietate, inclusiv cel al folosinței, începând cu anul 1948 și până în

prezent.

Recurenții mai

arată că referitor la obiectul cererii de chemare în judecată (restituirea

fructelor) există opinii care susțin că odată cu restituirea bunului, posesorul

va fi obligat să restituie reclamantului și toate accesoriile sale - fructele

percepute ori nepercepute (tot ce produce în mod periodic un lucru după

destinația sa- dobânzi și chirii) sau valoarea lor, dacă le-a consumat sau a

neglijat să le perceapă.

Una dintre

excepțiile principiului instituit prin dispozițiile art. 483 C. civ. este cea cu

privire la posesorul de bună - credință, respectiv, cel ce a posedat ca un

adevărat proprietar, în puterea unui titlu translativ, situație ce nu se

verifică în ce-i privește pe pârâții cauzei.

Or, recurenții

susțin că ei sunt titularii unui drept de creanță ce se bucură de aceeși

protecție ca și dreptul de proprietate, astfel cum s-a statuat de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. In Cauza Pressos Compania Naviera s-a

stabilit faptul că dreptul la despăgubiri se naște odată cu producerea

prejudiciului), întrucât dreptul de creanță constituie un „bun" și deci,

reprezintă un drept de proprietate avut in vedere de art. 1 paragraful 1 teza

întâi din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

Intimata Comuna

Jirlău prin Primar a formulat întâmpinare la motivele de recurs prin care a

solicitat respingerea acestuia ca nefondat. S-a învederat că recurenții au

beneficiat de prevederile legilor speciale cu ocazia reconstituirii dreptului

lor de proprietate pentru suprafața de 40 ha teren agricol, astfel cum rezultă

din titlurile de proprietate pentru 28,18 ha, pentru 2 ha, pentru 10 ha ca și

conform Deciziei civile nr. 1213/R/2002 pentru 1,4 ha teren intravilan.

Pe de altă

parte, a mai arătat intimata, reclamanții au beneficiat și de prevederile Legii

nr. 10/2001, întrucât au obținut desăgubiri bănești prin Hotărârea din 17 iunie

2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Matache și alții

împotriva României, publicată în M. Of. al României Partea I, nr. 65 din 3

februarie 2009.

Decursul

formulat este fondat, potrivit celor ce succed.

Cererea de

chemare în judecată promovată de reclamanți la data de 15 iunie 2009, a avut ca

obiect obligarea în solidar a pârâților (Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, Comuna Jirlău și Comuna Vișani, jud. Brăila) la restituirea

fructelor sau a contravalorii lor (în sumă de 3.080.000 lei, potrivit prețuirii

reclamanților, conform art. 112 pct. 3 C. proc. civ.) pentru suprafața de 40 ha

teren ce a fost preluată de statul comunist, o parte din teren fiind situat pe

raza Comunei Jirlău, jud. Brăila (28,16 ha teren arabil și 1,4 ha teren

intravilan) și o altă parte (2 ha) pe raza comunei Vișani, jud Brăila, astfel

cum reiese din conținutul cererii de chemare în judecată.

În drept, s-au

indicat dispozițiile dreptului comun, anume, de prevederile art. 485, 486 și

487 C. civ., dar și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, susținându-se

că deținerea abuzivă, chiar fără tidu valabil, a terenului de către stat

conturează calitatea acestuia de posesor de rea credință care este obligat la

restituirea fructelor percepute.

Astfel cum

reiese din înscrisurile cauzei, recurenții au beneficiat de măsuri reparatorii

în baza legilor speciale de reparație, însă, instanțele de fond nu au stabilit

situația de fapt asupra acestor drepturi recunoscute în favoarea reclamanților

și deja valorificate de aceștia, după cum se poate observa că nici adiționarea

suprafețelor de teren, astfel cum au fost defalcate de reclamanți în motivarea

cererii de chemare în judecată, nu însumează totalul suprafeței de 40 ha teren

în legătură cu care au promovat acțiunea.

Pe de altă

parte, nu s-a stabilit în concret nici tipul de reparație și nici actul

normativ special în baza căruia reclamanții au obținut aceste măsuri

reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, instanțele de fond reținând,

generic, că reclamanții au beneficiat de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000

(instanța de apel), dar și de Legea nr. 10/2001 (tribunalul).

În plus,

niciuna dintre instanțele anterioare nu s-a referit la Hotărârea Curții

Europeane a Drepturilor Omului din 17 iunie 2008 în Cauza Matache contra

României, pronunțată anterior introducerii cererii de chemare în judecată, și

nu a statuat în ce măsură reparația acordată reclamanților de instanța de

contencios european se suprapune pretențiilor din prezenta cauză.

Soluția

instanțelor fond a fost aceea de infirmare a calității procesuale pasive a

Statului prin Ministerul Finanțelor (dispoziție neatacată prin căile de atac

promovate) și de respingere ca inadmisibilă a cererii în contradictoriu cu

celelalte două pârâte: comuna Jirlău și Comuna Vișani, argumentul de esență

fiind acela că reclamanții au beneficiat de dipozițiile legilor de reparație,

legi speciale ce se aplică prioritar, în baza principiului specialia generalibus

derogant și, în consecință, nu pot obține alte măsuri reparatorii (în

completare) pe calea dreptului comun.

Numai după

lămurirea acestor circumstanțe ale cauzei, era posibilă calificarea juridică a

cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile legii speciale

incidente (legile fondului funciar sau Legea nr. 10/2001), cu referire la

fiecare dintre suprafețele de teren pentru care reclamanții au obținut o măsură

reparatorie sau alta, întrucât cererea de restituire a fructelor civile sau a

contravalorii lor (ceeea ce constituie petitul cererii de chemare în judecată)

este o cerere accesorie, subsecventă unei măsuri de restituire în natură în

virtutea dreptului de accesiune, astfel cum prevede art. 483 C. civ., iar nu

unor măsuri reparatorii în echivalent (despăgubiri).

În plus, se

constată că prin întâmpinarea la motivele de recurs, formulată de Comuna Jirlău

prin Primar se indică trei titluri de proprietate eliberate în baza legilor

fondului funciar ca privind părți din terenul de 40 ha pentru care reclamanții

au apelat la legile de reparație, dar și o hotărâre judecătorească (Decizia civilă

nr. 1213R/2002 a Curții de Apel Galați) pentru 1,4 ha teren pentru care

măsurile reparatorii au fost stablitite prin echivalent.

În acest

context, se observă că cele trei titluri de proprietate ce se regăsesc în

dosarul de fond (filele 6-8) privesc (parțial) alte suprafețe decât cele

indicate de reclamanți în motivarea acțiunii introductive, după cum două dintre

ele sunt emise pentru anumite suprafețe de teren de pe raza comunei Galbenu,

iar în cauză nu s-a cercetat dacă vreuna dintre unitățile administrativ

teritoriale a avut această denumire.

Ca atare,

înalta Curte apreciază că excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată nu putea fi soluționată în mod legal decât după stabilirea deplină a

situației de fapt a cauzei, sens în care era utilă unirea ei cu fondul,

potrivit art. 137 alin. (2) C. proc. civ.

Excepția în

discuție nu va putea fi rezolvată numai prin simpla constatare a obținerii

măsurilor reparatorii de către reclamanți în baza legilor de reparație, ci

instanța de trimitere va observa din economia actului normativ incident (fie

legile fondului funciar, fie Legea nr. 10/2001, fie ambele) dacă legea specială

conține o dispoziție expresă prin care să se rezolve o astfel de pretenție (în

sensul de a permite sau de a interzice explicit), deoarece dacă legea specială

nu conține o dispoziție expresă în acest sens, nu există nicio rațiune pentru a

se nega incidența dreptului comun pentru soluționarea raportului juridic dedus

judecății, fără a se comite denegare de dreptate interzisă de art. 3 C. civ.

sau fără a se încălca reclamanților dreptul de acces la instanță garantat de art.

21 din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului, astfel cum corect susțin recurenții prin motivele de recurs.

Concluzia

anterioară decurge din aplicarea principiului specialia generalihus derogant,

corect enunțat de ambele instanțe de fond, principiu care însă nu își poate

găsi aplicarea în condițiile în care legea specială tace sau nu reglementează

în mod derogatoriu.

Potrivit celor

ce preced, Înalta Curte constată fondate criticile recurenților privind

încălcarea dispozițiilor art. 129 alin.(5) C. proc. civ., astfel că, în baza art.

312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursul și va modifica în tot

decizia recurată.

Întrucât curtea

de apel avea posbilitatea acelorași constatări și dat fiind faptul că prima

instanță nu a intrat în cercetarea fondului, soluția ce se impune era aceea de

admitere a apelului reclamanților și desființarea parțială a sentinței (mai

puțin în ce privește calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor ce a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a

neapelării dispoziției) cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță

pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele relevante (așa cum au fost

explicitate în conținutul prezentei decizii), în baza prevederilor art. 297 alin.

(1) C. proc. civ.

Cu ocazia

rejudecării, după calificarea cererii de chemare în judecată și stabilirii

regulilor de drept material incidente, instanța de fond va reaprecia și asupra

regimului fiscal al cererii de chemare în judecată, aspect supus dezbaterii de Înalta

Curte înainte de susținerea pe fond a recursului, în virtutea dispozițiilor art.

20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanții M.C., S.Z. și M.E., împotriva Deciziei civile nr. 41/ A

din 4 februarie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în tot

decizia recurată.

Admite apelul

formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 754 din 15 octombrie 2009

a Tribunalului Brăila, secția civilă.

Desființează în

parte sentința apelată și trimite cauza spre rejudecarea cererii formulate de

reclamanți în contradictoriu cu intimatele-pârâte Comuna Jirlău prin Primar și

Comuna Vișani prin Primar.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2010.