ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1785/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin notificarea

formulată la 2 aprilie 2001, N.L., D.I. și M.A.M. au solicitat Primăriei Gura

Vadului, județul Prahova, în calitate de moștenitori ai autorilor V. și C.C.,

restituirea în natură a proprietăților imobiliare situate în comuna Gura

Vadului, compuse din teren în suprafață de 6450 mp, construcție și anexe.

Întrucât entitatea

investită nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005)

aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunea formulată la 14 mai 2002

- în contradictoriu cu Primăria Gura Vadului, Prefectura județului Prahova și SC

T. SA în motivarea căreia reclamanții au arătat că notificarea a fost înaintată

de Primăria Gura Vadului către SC T. SA, care până la data formulării acțiunii

nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire, printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

La 29 octombrie 2003,

contestatorii și-au precizat cererea, în sensul că au menționat expres bunurile

ce solicită să le fie restituite în natură, respectiv suprafața de 16,5 ha vie

situată în sat Tohani, comuna Gura Vadului, conacul cu 4 camere aflat pe

aceasta și o serie de bunuri mobile ce au existat în incinta conacului și în

anexele acestuia la data preluării, astfel cum au fost individualizate în

procesul-verbal din 12 martie 1949.

După două cicluri

procesuale, urmare casărilor cu trimitere spre rejudecare dispuse prin

deciziile nr. 7199 din 26 septembrie 2005 și nr. 4759 din 11 iunie 2007 ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 232 din 27 ianuarie 2009,

a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC T. SA și

inadmisibilității contestației, excepție invocată de această intimată iar pe

fond a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că notificatorii nu au calitatea de

moștenitori legali ai defuncților C.C. și C.V. (foștii proprietari ai

imobilului) întrucât au fost înlăturați de la succesiunea acesteia din urmă de

rudele „de sânge” ale defunctei, cele mai apropiate în ordinea proximității

claselor de moștenitori, respectiv nepoții de frați iar nu nepoții de veri, cum

sunt petenții, care se pretind a fi moștenitorii defunctei N.L., verișoara

primară a defunctului G.S..

Or, se mai arată, în

condițiile în care bunurile în litigiu au aparținut defunctului C.C., zis „T.”,

iar contestatorii nu au făcut dovada calității lor de moștenitori legali sau

testamentari ai acestui defunct, inclusiv ai soției supraviețuitoare C.V.,

înseamnă că petenții nu au calitatea de persoane îndreptățite și respectiv de

moștenitori ai fostului proprietar, în sensul Legii nr. 10/2001, caz în care

aceștia nu pot pretinde restituirea în natură, a bunurilor imobile și mobile în

litigiu.

Soluția a fost

menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, care, prin decizia nr. 18 din 29 ianuarie 2010, în esență cu

aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul contestatorilor, formulat

împotriva hotărârii dată de prima instanță.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal contestatorii D.I. și M.A.M., prin procurator D.E. care,

invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., critică

hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul reținerii greșite a lipsei

calității lor de persoane îndreptățite, conform dispozițiilor art. 3 din Legea

nr. 10/2001, excepție care de altfel, se arată, nici nu a fost pusă în discuția

părților.

Astfel, autoarea lor N.L.

avea vocație succesorală la moștenirea defunctei C.V., fapt atestat prin

certificatele de moștenitor nr. 1462 și 1436/2005, emise urmare decesului lui S.G.

În calitate de

verișoară primară a defuncților S.G. și C.V., N.L. avea, conchid recurenții, o

vocație succesorală generală, deci o „vocație potențial”. Eliberându-se

certificatele de moștenitor, vocația generală a devenit o moștenire legală.

Chiar dacă recurenții

sunt colaterali ordinari prin reprezentarea bunicii lor paterne, eliberarea

certificatelor de moștenitor a avut ca efect trimiterea lor în posesiune asupra

moștenirii celor doi defuncți, chiar de la data deschiderii succesiunii.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Din probele administrate

în cauză, rezultă fără echivoc că imobilele în litigiu au aparținut lui C.C.,

decedat la 20 august 1960, și au fost preluate de stat în baza Decretului nr.

83/1949.

Singurul moștenitor

al fostului proprietar a fost V.C., în calitate de soție supraviețuitoare iar

la succesiunea acesteia - urmare decesului survenit la 10 aprilie 1969 - în

lipsa descendenților, au venit colateralii privilegiați, respectiv G.S. și G.I.C.,

reprezentat de fiicele sale G.O.M. și G.I.S.

Din toate actele de

stare civilă depuse la dosar, nu rezultă vreo legătură de rudenie între N.L.,

bunica contestatorilor și defuncții C. și V.C. sau faptul că cei în cauză ar

avea, printr-o altă ramură genealogică, calitatea de moștenitori legali, sau

eventual testamentari ai foștilor proprietari ai nemișcătorului.

În adevăr, potrivit

art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent,

persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a

acestora.

Conform cu art. 4 alin.

(2) din aceeași lege, de aceste prevederi beneficiază și moștenitorii legali

sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite iar potrivit alin. (3) al

aceluiași articol, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au

acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare pentru

bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de restituire are valoare de

acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în

temeiul acestei legi.

Interpretarea ce

trebuie dată acestor texte este aceea că repunerea de drept în termenul de

acceptare a succesiunii operează pentru moștenitorii persoanelor fizice

proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive, prin aceștia

înțelegându-se moștenitorii din clasa și gradul cel mai apropiat de persoanele

fizice ce figurau ca proprietari ai imobilelor preluate abuziv.

Cu alte cuvinte,

repunerea în termenul de acceptare nu operează de drept și în mod absolut până

la limita vocației succesorale stabilită prin art. 4 al Legii fiscale din 28

iulie 1921, când cercul rudelor chemate de lege la moștenire a fost restrâns,

pe linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv, ci doar în

cazul moștenitorilor din gradul cel mai apropiat pe linie descendentă,

colaterală sau ascendentă față de persoana fizică proprietară a imobilului la

data preluării abuzive și al soțului supraviețuitor al acesteia.

În situația în care

au intervenit și succesiuni succesive, cum este cazul în speță, pentru

dovedirea calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii

și, implicit, a legitimării procesuale active, este necesar ca reclamanții să

facă dovada acceptării moștenitorilor până la proprietarul tabular al imobilului

la data preluării lui abuzive, pentru fiecare clasă și grad de moștenitor în

parte.

Or, în cauză,

reclamanții se situează în afara limitei vocației succesorale, în condițiile în

care N.L., bunica paternă, a fost verișoara primară a lui R.I., căsătorit cu M.C.

aceștia având față de defunctă calitatea de strănepoți de veri și neputând veni

în concurs cu ceilalți notificatori, care sunt strănepoți de frate (gradul IV)

ai fostei proprietare.

Nefondată este și

critica vizând încălcarea principiului contradictorialității, cu referire la

soluționarea excepției lipsei vocației succesorale, în condițiile în care, în

absența unei dispoziții motivate, instanța a trebuit să soluționeze cauza pe

fond, situație în care primul aspect pe care trebuia să-l cerceteze era acela

al îndeplinirii cerințelor art. 3 și art. 4 din lege, respectiv al dovedirii

calității de persoane îndreptățite la restituire.

Tot astfel, în mod

corect a reținut instanța de control judiciar că nici certificatul de

moștenitor nr. 1462/2005, invocat de contestatori, nu poate face dovada deplină

a vocației acestora la moștenirea defunctei V.C., în condițiile în care actul,

emis după 25 de ani de la data decesului celei în cauză, atestă că G.S. - decedat

la doar 8 zile de la data morții autoarei sale - ar fi singurul moștenitor al

defunctei.

Ca atare, judicios

s-a apreciat că acest act a cărui legalitate a fost contestată, trebuie

analizat în strânsă legătură cu ansamblul actelor de stare civilă aflate la

dosarul cauzei.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții D.I. și M.A.M. împotriva deciziei nr. 18 din 29

ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă pe

recurenții-reclamanți la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC T.

SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 01 martie 2011.