ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1785/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin notificarea formulată la 2 aprilie 2001, N.L., D.I. și M.A.M. au solicitat Primăriei Gura Vadului, județul Prahova, în calitate de moștenitori ai autorilor V. și C.C., restituirea în natură a proprietăților imobiliare situate în comuna Gura Vadului, compuse din teren în suprafață de 6450 mp, construcție și anexe. Întrucât entitatea investită nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleași solicitări au fost reiterate și prin acțiunea formulată la 14 mai 2002 - în contradictoriu cu Primăria Gura Vadului, Prefectura județului Prahova și SC T. SA în motivarea căreia reclamanții au arătat că notificarea a fost înaintată de Primăria Gura Vadului către SC T. SA, care până la data formulării acțiunii nu s-a pronunțat asupra cererii de restituire, printr-o decizie sau dispoziție motivată.

La 29 octombrie 2003, contestatorii și-au precizat cererea, în sensul că au menționat expres bunurile ce solicită să le fie restituite în natură, respectiv suprafața de 16,5 ha vie situată în sat Tohani, comuna Gura Vadului, conacul cu 4 camere aflat pe aceasta și o serie de bunuri mobile ce au existat în incinta conacului și în anexele acestuia la data preluării, astfel cum au fost individualizate în procesul-verbal din 12 martie 1949. După două cicluri procesuale, urmare casărilor cu trimitere spre rejudecare dispuse prin deciziile nr. 7199 din 26 septembrie 2005 și nr. 4759 din 11 iunie 2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 232 din 27 ianuarie 2009, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC T. SA și inadmisibilității contestației, excepție invocată de această intimată iar pe fond a respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că notificatorii nu au calitatea de moștenitori legali ai defuncților C.C. și C.V. (foștii proprietari ai imobilului) întrucât au fost înlăturați de la succesiunea acesteia din urmă de rudele „de sânge” ale defunctei, cele mai apropiate în ordinea proximității claselor de moștenitori, respectiv nepoții de frați iar nu nepoții de veri, cum sunt petenții, care se pretind a fi moștenitorii defunctei N.L., verișoara primară a defunctului G.S..

Or, se mai arată, în condițiile în care bunurile în litigiu au aparținut defunctului C.C., zis „T.”, iar contestatorii nu au făcut dovada calității lor de moștenitori legali sau testamentari ai acestui defunct, inclusiv ai soției supraviețuitoare C.V., înseamnă că petenții nu au calitatea de persoane îndreptățite și respectiv de moștenitori ai fostului proprietar, în sensul Legii nr. 10/2001, caz în care aceștia nu pot pretinde restituirea în natură, a bunurilor imobile și mobile în litigiu. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin decizia nr. 18 din 29 ianuarie 2010, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat apelul contestatorilor, formulat împotriva hotărârii dată de prima instanță.

În cauză, au declarat recurs în termen legal contestatorii D.I. și M.A.M., prin procurator D.E. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., critică hotărârile pronunțate în cauză pe considerentul reținerii greșite a lipsei calității lor de persoane îndreptățite, conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001, excepție care de altfel, se arată, nici nu a fost pusă în discuția părților. Astfel, autoarea lor N.L. avea vocație succesorală la moștenirea defunctei C.V., fapt atestat prin certificatele de moștenitor nr. 1462 și 1436/2005, emise urmare decesului lui S.G. În calitate de verișoară primară a defuncților S.G. și C.V., N.L. avea, conchid recurenții, o vocație succesorală generală, deci o „vocație potențial”.

Eliberându-se certificatele de moștenitor, vocația generală a devenit o moștenire legală. Chiar dacă recurenții sunt colaterali ordinari prin reprezentarea bunicii lor paterne, eliberarea certificatelor de moștenitor a avut ca efect trimiterea lor în posesiune asupra moștenirii celor doi defuncți, chiar de la data deschiderii succesiunii. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed. Din probele administrate în cauză, rezultă fără echivoc că imobilele în litigiu au aparținut lui C.C., decedat la 20 august 1960, și au fost preluate de stat în baza Decretului nr. 83/1949. Singurul moștenitor al fostului proprietar a fost V.C., în calitate de soție supraviețuitoare iar la succesiunea acesteia - urmare decesului survenit la 10 aprilie 1969 - în lipsa descendenților, au venit colateralii privilegiați, respectiv G.S.

și G.I.C., reprezentat de fiicele sale G.O.M. și G.I.S. Din toate actele de stare civilă depuse la dosar, nu rezultă vreo legătură de rudenie între N.L., bunica contestatorilor și defuncții C. și V.C. sau faptul că cei în cauză ar avea, printr-o altă ramură genealogică, calitatea de moștenitori legali, sau eventual testamentari ai foștilor proprietari ai nemișcătorului. În adevăr, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură, sau după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Conform cu art. 4 alin. (2) din aceeași lege, de aceste prevederi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare pentru bunurile care fac obiectul acestei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi. Interpretarea ce trebuie dată acestor texte este aceea că repunerea de drept în termenul de acceptare a succesiunii operează pentru moștenitorii persoanelor fizice proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive, prin aceștia înțelegându-se moștenitorii din clasa și gradul cel mai apropiat de persoanele fizice ce figurau ca proprietari ai imobilelor preluate abuziv.

Cu alte cuvinte, repunerea în termenul de acceptare nu operează de drept și în mod absolut până la limita vocației succesorale stabilită prin art. 4 al Legii fiscale din 28 iulie 1921, când cercul rudelor chemate de lege la moștenire a fost restrâns, pe linie colaterală, la cele până la gradul al IV-lea inclusiv, ci doar în cazul moștenitorilor din gradul cel mai apropiat pe linie descendentă, colaterală sau ascendentă față de persoana fizică proprietară a imobilului la data preluării abuzive și al soțului supraviețuitor al acesteia. În situația în care au intervenit și succesiuni succesive, cum este cazul în speță, pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii și, implicit, a legitimării procesuale active, este necesar ca reclamanții să facă dovada acceptării moștenitorilor până la proprietarul tabular al imobilului la data preluării lui abuzive, pentru fiecare clasă și grad de moștenitor în parte.

Or, în cauză, reclamanții se situează în afara limitei vocației succesorale, în condițiile în care N.L., bunica paternă, a fost verișoara primară a lui R.I., căsătorit cu M.C. aceștia având față de defunctă calitatea de strănepoți de veri și neputând veni în concurs cu ceilalți notificatori, care sunt strănepoți de frate (gradul IV) ai fostei proprietare. Nefondată este și critica vizând încălcarea principiului contradictorialității, cu referire la soluționarea excepției lipsei vocației succesorale, în condițiile în care, în absența unei dispoziții motivate, instanța a trebuit să soluționeze cauza pe fond, situație în care primul aspect pe care trebuia să-l cerceteze era acela al îndeplinirii cerințelor art. 3 și art. 4 din lege, respectiv al dovedirii calității de persoane îndreptățite la restituire.

Tot astfel, în mod corect a reținut instanța de control judiciar că nici certificatul de moștenitor nr. 1462/2005, invocat de contestatori, nu poate face dovada deplină a vocației acestora la moștenirea defunctei V.C., în condițiile în care actul, emis după 25 de ani de la data decesului celei în cauză, atestă că G.S. - decedat la doar 8 zile de la data morții autoarei sale - ar fi singurul moștenitor al defunctei. Ca atare, judicios s-a apreciat că acest act a cărui legalitate a fost contestată, trebuie analizat în strânsă legătură cu ansamblul actelor de stare civilă aflate la dosarul cauzei. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.I. și M.A.M. împotriva deciziei nr. 18 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurenții-reclamanți la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata SC T. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 01 martie 2011.