ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1708/2015

Decizia nr. 1708/2015

Asupra cererii de reviziuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2651 din 5 iunie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 4552 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A. a avut ca obiect repunerea în drepturile de rentier și acordarea rentei viagere începând cu data de 1 august 2009.

S-a mai reținut că prin acțiunea promovată reclamantul a susținut că în anul 2009, a fost împiedicat de o altă instituție a statului și anume de către B. de a face înscrierea în C.F. a peste 6 ha, teren extravilan, moștenite de la mama sa, de a le vinde, prin contracte încheiate la notariat, și de a depune în termen documentația pentru rentă viageră.

Înscrisurile existente la dosarul cauzei dovedesc faptul că abia la data de 9 februarie 2010, reclamantul s-a adresat C. din cadrul D. cu solicitarea de a i se acorda renta viageră agricolă.

Situația de fapt a fost stabilită în raport cu adresa din 10 aprilie 2012 a E. din cadrul F. prin care s-a comunicat faptul că această instituție nu deține nicio cerere privind acordarea rentei viagere agricole care să aparțină reclamantului.

Prin adresele din 23 martie 2010 și din 26 iulie 2010, D. a comunicat petentului că pentru a putea beneficia de dreptul la renta viageră agricolă, trebuia să depună toată documentația necesară până cel mai târziu la data de 31 decembrie 2009.

Instanța de recurs a apreciat că în mod corect judecătorul fondului a avut în vedere dispozițiile art. 19 din Titlul XI din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, potrivit cărora reclamantul avea obligația de a depune toată documentația în vederea acordării rentei viagere agricole până la data de 31 decembrie 2009.

Motivele potrivit cărora o altă instituție a statului, respectiv B., l-a împiedicat pe recurentul-reclamant să depună în termen documentația necesară, nu au fost considerate ca fiind de natură să atragă culpa instituțiilor intimate-pârâte.

De altfel, recurentul-reclamant nici nu a probat susținerea potrivit căreia i s-ar fi refuzat primirea unei asemenea cereri.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, s-a reținut că Ordinul B. nr. 134/2009 nu a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 723/2010; decizia menționată a declarat neconstituționale prevederile art. 33 alin. (6) din Legea nr. 7/1996, însă acest text legal nu constituie temei al adoptării Ordinului B. nr. 134/2009.

Împotriva Deciziei nr. 2651 din 5 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea cererii se arată că prin respingerea recursului, instanța a admis răsturnarea ierarhiei actelor normative, deci un Ordin de B. să fie, juridic, mai puternic decât o Lege.

B. a fost absolvită de orice vinovăție deși la dosar sunt probe că a intervenit la acesta cu mai multe luni înainte de încetarea acordării rentei viagere dar nu i-a dat posibilitatea de a perfecta actele de cadastru pentru vânzarea terenurilor.

Examinând prezenta cerere de revizuire, în raport cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă.

Instanța, pentru a ajunge la această soluție, a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, față de cea care fusese aleasă până în acel moment.

O astfel de situație nu se întâlnește însă și atunci când instanța de recurs respinge recursul ca nefondat, cum este și cazul deciziei ce formează obiectul cererii de revizuire.

Pe de altă parte, revizuentul și-a întemeiat cererea de revizuire pe prevederile art. 322 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 322 pct. 6 C. proc. civ. : „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum si a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere.”

Drept urmare, calea extraordinară promovată este inadmisibilă, dată fiind neîndeplinirea condiției de admisibilitate prevăzută de textul legal sus-arătat.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva Deciziei civile nr. 2651 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.