Decizia nr. 3874/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2411/2016 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 08 octombrie 2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON a sumei de 1.350 de euro, reprezentând renta viageră agricolă datorată pentru anii 2011-2013. Prin sentința civilă nr. 2291 din data de 23 februarie 2016, Judecătoria sectorului 2 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 mai 2016.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2411 din data de 12 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității cererii și a lipsei de obiect, ca neîntemeiate și a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, obligând pârâta la emiterea unui act administrativ prin care să dispună plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 1.350 de euro, reprezentând rentă viageră agricolă datorată pentru anii 2011-2013. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 404 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 2411 din data de 12 iulie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. În susținerea recursului, pârâta critică greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii de către instanța de fond, susținând că Legea nr. 554/2004 nu prevede posibilitatea obligării unei instituții publice la acordarea unor drepturi, ci numai la emiterea unui act administrativ prin care fie recunoscute anumite drepturi. De asemenea, recurenta-pârâtă susține că acțiunea reclamantei este lipsită de obiect, întrucât cererea acesteia a fost soluționată de Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, prin adresa din 18 mai 2015. Pe fondul cauzei, prezentând dispozițiile legale din cuprinsul Legii nr. 247/2005 și Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, care reglementează procedura de acordare a rentei viagere agricole, recurenta-pârâtă susține că intimata-reclamantă nu s-a prezentat la sediul instituției recurente pentru vizarea carnetului de rentier agricol și nu a respectat dispozițiile legale pentru a beneficia de rentă agricolă pentru anii 2011, 2012 și 2013, astfel încât recurenta-pârâtă nu avea temei legal pentru acordarea rentei viagere solicitată de reclamantă. Astfel, renta agricolă se acordă o dată pe an, pentru anul agricol anterior, și este condiționată de vizarea carnetului de rentier agricol în perioada 01 martie - 31 august a fiecărui an. Totodată, începând cu anul 2012, intimata-reclamantă avea obligația completării unei Declarații pentru obținerea vizei anuale. Imposibilitatea acordării rentei viagere se datorează și faptului că reclamanta-intimată nu a făcut dovada arendării terenului și nici a înstrăinării acestuia, potrivit art. 7 din Legea nr. 247/2005. Contractul de arendare nr. 67 din 20 martie 2007, încheiat între reclamantă și societatea B. S.R.L., existent la dosarul de rentă agricolă, a expirat la data de 20.03.2012, iar reclamanta a prezentat un alt contract de arendare abia la data de 08.04.2015, când a solicitat și vizarea carnetului de rentier agricol. Contractul de arendare nr. 84 din 13 decembrie 2012, încheiat între reclamanta-intimată și societatea B. S.R.L., a fost încheiat pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 13.12.2012, astfel încât, pe perioada 20.03.2012-13.12.2012, respectiv anul agricol 2012, nu a existat un contract de arendare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 17.10.2016, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 08 februarie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 14 iunie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac. II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură este fondat pentru următoarele considerente: II.1. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu soluția acordată excepției vizând inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată și excepției lipsei de obiect a acțiunii, acestea vor fi respinse ca nefondate. În susținerea excepției inadmisibilității acțiunii, atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de recurs, pârâta Agenția de Plăți și Intervenție în Agricultură a invocat prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.". În raport de pretențiile deduse judecății de către reclamantă, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 1350 euro, reprezentând renta viageră aferentă anilor 2011-2013, recurenta-pârâtă consideră că acțiunea nu se încadrează în prevederile legale citate anterior, nefiind solicitată obligarea sa la emiterea unui act administrativ. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte apreciază că cererea de chemare în judecată se circumscrie prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportate la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din aceeași lege, judecătorul fondului realizând o corectă încadrare și calificare a pretențiilor deduse judecății de către reclamantă. Înalta Curte reține că, deși petitul acțiunii a fost formulat într-o modalitate criticabilă, acest aspect nu împiedică judecătorul cauzei să facă aplicarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ., republicat, calificând pretențiile reclamantei în raport de motivele de fapt și de drept invocate. În cauză, reclamanta A. s-a adresat instanței de judecată ca urmare a refuzului recurentei-pârâte de a-i achita renta viageră agricolă aferentă anilor 2011-2013, refuz exprimat prin intermediul adresei nr. x din 18 mai 2015, emisă ca răspuns la cererea reclamantei înregistrată la data de 04.05.2015. Față de aceste aspecte, este de necontestat faptul că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune formulată în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "(...) De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său (...) prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (...)", reclamanta apreciind că are calitatea de persoană vătămată într-un drept recunoscut de lege, respectiv dreptul la renta viageră agricolă și urmărind înlăturarea efectelor produse de răspunsul negativ oferit de autoritatea pârâtă. Formularea petitului cererii de chemare în judecată sub forma unei acțiuni în pretenții îndreptată împotriva pârâtei nu invalidează această concluzie, relevant fiind scopul urmărit de reclamantă, respectiv recunoașterea dreptului său la încasarea rentei viagere pe perioada solicitată, caz în care instanța are posibilitatea de a dispune, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ în acest sens. Prin urmare, soluția instanței de fond este corectă în privința caracterului admisibil al acțiunii, aceasta fiind soluționată în raport de scopul urmărit de reclamantă prin promovarea acțiunii, astfel cum rezultă acesta din contextul factual, din probele administrate în cauză și din dispozițiile legale incidente din materia contenciosului administrativ, fiind respectate dispozițiile art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. care stabilesc că: "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile". Critica referitoare la modalitatea de soluționare a excepției lipsei de obiect a acțiunii este, de asemenea, nefondată. Această excepție a fost motivată de recurenta-pârâtă prin faptul că cererea adresată de reclamantă la data de 04.05.2015, a fost soluționată prin adresa din 18 mai 2015. Această susținere nu poate fi primită, având în vedere că, prin adresa din 18 mai 2015, pârâta a adus la cunoștința reclamantei că cererea i-a fost respinsă, în sensul nerecunoașterii dreptului acesteia la încasarea rentei viagere agricole aferentă anilor 2011-2013, manifestare de voință care se încadrează, din punct de vedere al contenciosului administrativ, în noțiunea de refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, astfel cum este definit prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Prezentul litigiu nu este determinat de nesoluționarea în termenul legal a cererii reclamantei, ceea ce presupune lipsa oricărui răspuns emis de autoritatea publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. În cauză, pârâta a emis un răspuns în termenul legal, pe care, însă, reclamanta îl contestă, apreciind că este vătămător pentru drepturile și interesele sale legitime. Prin urmare, acțiunea are un obiect clar determinat, urmărindu-se înlăturarea efectelor manifestării de voință explicite a pârâtei, iar acest obiect subzistă atât timp cât autoritatea pârâtă își menține refuzul recunoașterii dreptului reclamantei la încasarea rentei viagere agricole pe perioada în litigiu. Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond asupra excepției lipsei de obiect a acțiunii este legală și temeinică, criticile formulate în recurs fiind nefondate. II.2. Pe fondul recursului, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este fondat, prima instanță făcând o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză. Recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură a criticat hotărârea primei instanțe în ceea ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor art. 3, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 247/2005, respectiv art. 5 - 11 din Ordinul Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005. În esență, recurenta a susținut că intimata-reclamantă nu are dreptul la încasarea rentei viagere agricole aferentă anilor 2011-2013, întrucât: (i) nu s-a prezentat la centrul județean al autorității pârâte pentru vizarea carnetului de rentier agricol, până la data de 31 august a fiecărui an; (ii) nu a prezentat dovada prelungirii sau încheierii unui nou contract de arendă, ulterior expirării termenului contractului de arendă nr. 67 din 20 martie 2007; (iii) contractul de arendă nr. 84 din 13 decembrie 2012, prezentat autorității la data de 08.04.2015, are valabilitate de la data de 13.12.2012, astfel încât, pe perioada 20.03.2012-13.12.2012, respectiv anul agricol 2012, nu a existat un contract de arendare. Având în vedere că, în cuprinsul hotărârii primei instanțe, au fost redate dispozițiile Legii nr. 247/2005 și ale Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, în ceea ce privește procedura de acordare a rentei viagere agricole, Înalta Curte nu va mai relua aceste prevederi legale în cuprinsul prezentei decizii. Referitor la obligația intimatei-reclamante de a se prezenta la centrul județean al Agenției de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, în vederea vizării carnetului de rentier agricol, până la data de 31 august a fiecărui an, Înalta Curte reține că această obligație a fost introdusă prin Ordinul comun al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerului Finanțelor Publice emis sub nr. 33/1633, la data de 04.02.2011, prin care s-a dispus modificarea și completarea Ordinului Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 1272/2005, urmând a fi aplicat cu începere din anul 2011, potrivit art. I pct. 2 lit. d) din Ordinul modificator. Contrar opiniei exprimată de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că stipularea, prin Ordinul menționat, a unor condiții formale pentru acordarea rentei viagere agricole anuale, stabilite în sarcina solicitantului, nu reprezintă o modificare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005 și nici o negare a dreptului la rentă. Astfel, obligația vizării anuale a carnetului de rentier corespunde caracterului personal și netransmisibil al rentei viagere agricole, astfel cum stabilesc dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 și dispozițiile art. 13 din Ordinul nr. 1272/2005, scopul urmărit fiind acela de a se verifica faptul că rentierul este încă în viață. Această obligație legală nu poate fi considerată excesivă, mai ales că, și în situația unei imposibilități de prezentare din motive de vârstă înaintată sau din motive medicale (după cum s-a susținut de către intimata-reclamantă), art. I pct. 2 lit. d) din Ordinul nr. 33/1633/2011 prevede posibilitatea prezentării anuale a carnetului de rentier agricol prin intermediul unui mandatar, după cum și încasarea rentei viagere poate fi făcută de către un mandatar cu procură specială autentificată, potrivit art. 13 din Ordinul nr. 1272/2005. Așadar, stabilirea, prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 247/2005, a unor formalități necesare încasării rentei viagere agricole, nu afectează dreptul solicitanților stabilit prin actul normativ, autoritățile publice competente având dreptul (și, totodată, obligația) de a stabili procedurile de lucru necesare atingerii scopului legii. Desigur, aceste proceduri nu trebuie să fie emise cu exces de putere, stabilind în sarcina solicitanților obligații care, în realitate, conduc la imposibilitatea obținerii beneficiilor legale. În cauza de față, Înalta Curte apreciază că obligația vizării anuale, personal sau prin mandatar, a carnetului de rentier agricol, este una rezonabilă, neavând caracter excesiv și nu constituie o obligație imposibil de îndeplinit de către intimata-reclamantă. Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Ordinul nr. 1272/2005, ulterior modificării operate în anul 2011, vizarea carnetului este necesară "pentru a intra în posesia rentei viagere agricole cuvenite", iar expirarea termenului stabilit de lege pentru îndeplinirea obligației (data de 31 august a fiecărui an) atrage pierderea dreptului la încasarea rentei aferentă anului respectiv. Această obligație nu poate fi complinită prin vizarea carnetului în anul sau anii următori (ca în speța de față) și încasarea retroactivă a rentei viagere, o astfel de ipoteză ducând la concluzia că beneficiarii pot solicita oricând vizarea carnetelor de rentier agricol, data limită de 31 august pierzând orice relevanță juridică. În ceea ce privește dovada încheierii unui contract de arendare, această obligație decurge din chiar dispozițiile art. 2 din Titlul XI al Legii nr. 247/2005, dreptul la renta viageră agricolă fiind recunoscut doar persoanelor care înstrăinează sau arendează terenurile agricole extravilane aflate în proprietatea sa. Prin urmare, este evident că, pentru a beneficia de renta viageră agricolă, intimata-reclamantă trebuia să facă dovada existenței unui contract de arendă aflat în perioada de valabilitate, dispozițiile art. 5 din Ordinul nr. 1272/2005, atât în forma inițială cât și în forma modificată, menționând obligația depunerii acestui înscris, alături de alte documente. Însă, dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 tratează și ipoteza în care contractul de arendare este încheiat pe o perioadă mai mică de un an caledaristic, stabilind că renta viageră se plătește doar dacă terenul este arendat continuu, întreg anul calendaristic. În cauză, intimata-reclamantă a depus la dosarul administrativ contractul de arendă nr. 67 din 20 martie 2007, încheiat cu arendașul B. S.R.L., a cărui perioadă de valabilitate a expirat la data de 20.03.2012. La data de 08.04.2015, când a solicitat și vizarea carnetului de rentier agricol, intimata-reclamantă a prezentat autorității pârâte contractul de arendare nr. 84 din 13 decembrie 2012, încheiat cu același arendaș, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 13.12.2012. Prin urmare, în perioada 20.03.2012-13.12.2012 nu a existat un contract de arendare încheiat de intimata-reclamantă, astfel că, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, reclamanta nu beneficiază de renta vigeră agricolă aferentă anului 2012, terenul nefiind arendat continuu, întreg anul calendaristic. Or, această apărare invocată de către recurenta-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură la fondul cauzei, nu a fost analizată de prima instanță, reținându-se doar depunerea de către reclamantă a contractelor de arendă, fără a se efectua verificări cu privire la termenul contractual și incidența dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, constatându-se incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496-497 C. proc. civ., dispunându-se casarea sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta A., ca neîntemeiată.