ÎCCJ, decizie (scj.ro #129598)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 8

În cazul în care inculpatul a declarat recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - prin care se susține că instanța de apel a dispus în mod greșit încetarea procesului penal ca efect al prescripției răspunderii penale și că sunt incidente dispozițiile privind legea penală de dezincriminare - Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal de către instanța de apel, întrucât termenul de prescripție a răspunderii penale nu era împlinit la data pronunțării deciziei, admite recursul în casație, casează decizia pronunțată în apel și dispune rejudecarea de către instanța de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., cu respectarea principiului

non reformatio in pejus

prevăzut în art. 444 alin. (1) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie 2015

Prin sentința penală nr. 441 din 11 iunie 2013 pronunțată de Judecătoria Târgoviște, între altele, în baza art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. anterior, a fost condamnată inculpata A. la 2 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar în baza art. 82 C. pen. anterior, s-a fixat termen de încercare de 2 ani și 2 luni, compus din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat intervalul de 2 ani prevăzut de lege.

S-a făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. anterior.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că:

Fapta inculpatei A. care, în calitate de administrator al societății B., începând cu data de 23 aprilie 2003, cu intenție, prin întocmirea unui număr de 35 facturi fiscale la solicitarea inculpatului C. (condamnat în cauză), a înstrăinat cantitatea de 930.492 l băuturi alcoolice în valoare de 1.224.880 lei, aflată sub sechestru, către societatea D., facturi pe care le-a și preluat în numele ultimei societăți, deși nu avea nicio calitate în această din urmă societate, fără a se asigura că suma rezultată (1.224.880 lei) din vânzare fusese virată la bugetul de stat, asigurându-i în acest mod asociatului unic C. o parte din produsul infracțiunii de evaziune fiscală, constituie infracțiunea de favorizare a infractorului, faptă prevăzută și pedepsită de art. 264 alin. (1) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1257 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., între altele, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 441 din 11 iunie 2013 a Judecătoriei Târgoviște, pe care a desființat-o în parte, pronunțând o nouă hotărâre după cum urmează:

A înlăturat soluția de condamnare a apelantei-inculpate A. la pedeapsa 2 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. anterior și, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 17 alin. (2) și art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal față de această inculpată, răspunderea penală fiind prescrisă.

Pe baza materialului probator administrat în cauză, curtea de apel a reținut, în ceea ce o privește pe inculpata A., că inculpatul C. a determinat-o să întocmească documente fiscale atestând nereal scoaterea din patrimoniul societății B. de băuturi alcoolice aflate sub sechestru, fără a vira contravaloarea mărfii la bugetul de stat, pentru acoperirea prejudiciului.

Totodată, instanța de apel, constatând că între data săvârșirii faptelor și cea a judecății a intervenit o succesiune de legi penale, în aplicarea art. 5 C. pen., a apreciat că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior, pe baza criteriului aprecierii globale conform Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții Constituționale, luând în considerare limitele pedepselor și cauzele de atenuare sau agravare, modalitățile de individualizare a pedepselor, inclusiv sfera obligațiilor pe care le presupun, precum și termenele de prescripție a răspunderii penale.

Sub acest din urmă aspect, a constatat că răspunderea penală a inculpatei A., care a săvârșit infracțiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen. anterior, este prescrisă în raport cu data faptelor și cu dispozițiile art. 122 și art. 124 C. pen. anterior.

Împotriva hotărârii instanței de apel a formulat recurs în casație inculpata A.

Prin încheierea nr. 239/RC din 30 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1257 din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În susținerea căii de atac formulate, recurenta A. a invocat incidența cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., apreciind că în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

Astfel, a arătat că potrivit dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, infracțiunea de favorizare a infractorului se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani, iar conform art. 122 alin. (1) lit. c) raportat la art. 124 C. pen. anterior, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru persoana fizică este de 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani, la care se adaugă jumătate din acest termen, adică 4 ani, în total 12 ani.

În consecință, în condițiile în care infracțiunea de favorizare a infractorului a fost săvârșită începând cu data de 23 aprilie 2003, a apreciat că termenul de prescripție specială a răspunderii penale se va împlini după data de 23 aprilie 2015.

De asemenea, a arătat că, după intrarea în vigoare, la 1 februarie 2014, a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, a completat motivele de recurs (apel) formulate la 20 ianuarie 2014 cu un nou motiv de apel, solicitând ca instanța de apel să constate că infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior se încadrează în dispozițiile art. 269 alin. (1) C. pen., însă modalitatea normativă care a fost reținută - pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii - a fost dezincriminată conform dispozițiilor art. 4 C. pen., care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Pe de altă parte, în opinia apărării, potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012, dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii, motiv de apel care nu a fost analizat de instanța de control judiciar.

În această situație, a apreciat că instanța de apel trebuia să admită apelul și să dispună, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., desființarea sentinței primei instanțe și achitarea pentru infracțiunea de favorizare a infractorului.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului în casație și achitarea, potrivit dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen.

Examinând recursul în casație formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, ce are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Astfel, recursul în casație nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile, pornind de la situația de fapt avută în vedere de instanța de apel.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în esență, cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. privește situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

În cauza dedusă judecății, prin hotărârea pronunțată la data de 10 decembrie 2014, curtea de apel a constatat, în temeiul art. 122 și art. 124 C. pen. anterior, că a intervenit prescripția răspunderii penale a inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, constând în întocmirea de către inculpată de documente fiscale care au atestat nereal scoaterea din patrimoniul societății B. de băuturi alcoolice aflate sub sechestru, fără a vira contravaloarea mărfii la bugetul de stat, asigurându-i în acest mod asociatului unic C. o parte din produsul infracțiunii de evaziune fiscală; s-a reținut că fapta a fost comisa începând cu data de 23 aprilie 2003.

Se observă că prin hotărâre nu a fost stabilită data săvârșirii infracțiunii, respectiv momentul epuizării activității infracționale, dar, chiar și în aceste condiții, prin raportare la data de 23 aprilie 2003, termenul de prescripție specială a răspunderii penale nu se împlinise la data pronunțării deciziei de către instanța de apel.

Astfel, potrivit art. 122 alin. (2) C. pen. anterior, termenele de prescripție a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii, iar conform art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, termenul de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani. Cum pedeapsa închisorii pentru infracțiunea prevăzută în art. 264 alin. (1) C. pen. anterior (favorizarea infractorului) este de maxim 7 ani, rezultă că, în aplicarea art. 124 C. pen. anterior, în varianta în vigoare la momentul săvârșirii faptei, prescripția specială intervenea după trecerea unui termen de 12 ani, termen ce nu era împlinit la data pronunțării hotărârii atacate (10 decembrie 2014).

Ca atare, se constată că în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Analiza pe care o face Înalta Curte de Casație și Justiție din perspectiva acestui caz de casare și a tezei pusă în discuție prin prezenta cale extraordinară de atac este strict limitată la verificarea împlinirii sau nu a termenului de prescripție, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului prin hotărârea definitivă de condamnare și având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acestui termen.

Instanța de recurs în casație nu poate examina nici dacă legea penală veche a fost în mod corect identificată ca fiind legea penală mai favorabilă, după cum nici nu poate să cenzureze încadrarea juridică și să verifice, prin prisma noii încadrări, incidența dispozițiilor referitoare la prescripția specială a răspunderii penale.

Ca atare, nu se poate achiesa la punctul de vedere exprimat de către procuror cu ocazia dezbaterilor, în sensul de a se respinge recursul în casație și de a se constata că, potrivit legii noi, fapta s-ar încadra în infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 270 C. pen. și ar fi îndeplinite condițiile pentru incidența prescripției speciale a răspunderii penale.

În fine, se mai impune a se menționa faptul că, deși aparent soluția de încetare a procesului penal îi este favorabilă inculpatei, interesul în susținerea prezentei căi de atac este evident, în condițiile în care în fața curții de apel a solicitat, în temeiul art. 13 C. proc. pen. anterior, continuarea procesului penal și pronunțarea unei soluții de achitare (atât prin motivele de apel depuse la termenul din 14 februarie 2014, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, cât și la termenul din 21 noiembrie 2014, când s-a acordat cuvântul în dezbaterea căii de atac exercitate), fără însă ca instanța de apel să analizeze această critică, limitându-se la a reține doar că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior și că răspunderea penală a inculpatei este prescrisă în raport cu data săvârșirii infracțiunii și cu dispozițiile art. 122 și art. 124 C. pen. anterior.

În cauză va deveni, însă, incident principiul

non reformatio in pejus

prevăzut în dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. pen., astfel că situația inculpatei, așa cum aceasta a fost stabilită prin decizia penală atacată cu recurs în casație, nu va putea fi agravată.

În aceste circumstanțe, având în vedere că sfera de acțiune a Înaltei Curți de Casație și Justiție este limitată la constatarea nelegalității soluției de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de rejudecare a acțiunii penale și de verificare a aspectelor invocate de inculpată, prin care tinde la obținerea unei soluții de achitare, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casație, va casa, în parte, decizia recurată, numai în ceea ce o privește de inculpata A. și va trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatei la Curtea de Apel Ploiești.

Așa cum s-a arătat, rejudecarea se va face cu respectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. pen. fiind aplicabile și în fața instanței sesizate cu rejudecarea cauzei după casare.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în casație declarat de inculpata A. împotriva deciziei nr. 1257 din 10 decembrie 2014 a Curții de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a casat în parte decizia recurată, numai în ceea ce o privește de inculpata A. și a trimis cauza spre rejudecarea apelului inculpatei la Curtea de Apel Ploiești, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.