ÎCCJ, decizie (scj.ro #129083)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Cauză de nepedepsire

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 438 alin. (1) pct. 8

În cazul recursului în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - prin care se susține că instanța de apel a dispus în mod greșit încetarea procesului penal ca efect al reținerii unei cauze de nepedepsire - Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal de către instanța de apel întrucât dispozițiile legale care reglementează cauza de nepedepsire nu sunt incidente, admite recursul în casație, casează decizia pronunțată în apel și dispune rejudecarea de către instanța de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016

Prin sentința nr. 755 din 30 septembrie 2013, Tribunalul București, Secția I penală, în baza art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, l-a condamnat pe inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 174 și art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior și în baza art. 20 raportat la art. 174 și art. 176 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, i-a condamnat pe inculpații B. și C.

Prin sentința nr. 469 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a lI-a penală a admis cererea de strămutare a dosarului și a strămutat judecarea dosarului la Tribunalul Ilfov.

Ca efect al strămutării cauzei, sentința penală nr. 755 din 30 septembrie 2013 pronunțată de către Tribunalul București, Secția I penală, a fost în mod definitiv desființată.

Prin sentința nr. 714 din 19 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 174 și art. 176 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior și în baza art. 20 raportat la art. 174 și art. 176 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. anterior, au fost condamnați inculpații B. și C.

În baza art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Prin decizia nr. 998 din 10 iulie 2015, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul formulat, între alții, de apelantul inculpat A. împotriva sentinței nr. 714 din 19 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția penală.

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, pe fond, rejudecând, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., cu referire la art. 260 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 alin. (1) C. pen., a încetat procesul penal declanșat împotriva inculpatului A. sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație, între alții, procurorul.

Prin cererea de recurs în casație, procurorul a invocat cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Având în vedere dispozițiile art. 448 C. proc. pen. referitoare la soluțiile ce pot fi pronunțate la judecata recursului în casație, procurorul a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului și rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel București.

Prin încheierea nr. 377/RC din 10 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de procuror împotriva deciziei nr. 998 din 10 iulie 2015 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, privind pe inculpatul A.

Examinând recursul în casație declarat de procuror, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este calea extraordinară de atac, în anulare, ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive, pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, pentru cazurile de casare strict și limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.” Acest caz de casare este corespondentul fostului art. 385

9

alin. (1) pct. 16 C. proc. pen. anterior, astfel încât jurisprudența referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută și pedepsită de art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, reținându-se în esență că, fiind audiat în calitate de martor, la data de 12 iulie 2010, deși cunoștea împrejurările în care victimele D., E. și F. au fost agresate la carmangeria G., în ziua de 26 iunie 2010, agresiuni în urma cărora F. a decedat, iar victimele D. și E. au avut nevoie de îngrijiri medicale, a negat cunoașterea acestor aspecte.

Prin sentința nr. 714 din 19 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, Secția penală, inculpatul A. a fost condamnat pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de încetare a procesului penal formulată de către inculpat.

Prin decizia nr. 998 din 10 iulie 2015, Curtea de Apel București, Secția a II-a penală a admis, între altele, apelul inculpatului A. și a dispus încetarea procesului penal în ceea ce îl privește, ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase.

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a concluzionat că din interpretarea dispozițiilor legale rezultă că retragerea mărturiei, în sensul dispozițiilor art. 260 C. pen. anterior, înseamnă manifestarea de voință a persoanei, care înțelegând consecințele faptei sale - de a da o declarație de natură a produce efecte juridice, înțelege să-și retracteze acea declarație pentru ca respectivele efecte să nu se mai producă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la datele speței, apreciază soluția instanței de apel ca fiind contrară dispozițiilor legale aplicabile, referitoare la retragerea mărturiei.

Conform art. 260 C. pen. anterior, mărturia mincinoasă constă în „fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat.”

„Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepsește dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia.

Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunțat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, instanța va reduce pedeapsa potrivit art. 76.”

Astfel, conform dispozițiilor legale enunțate, va fi calificată drept mărturie mincinoasă relatarea eronată, necorespunzătoare realității a unor împrejurări în legătură cu cauza sau tăcerea care se opune clarificării unor împrejurări esențiale despre care martorul este întrebat și pe care le cunoaște, în timp ce refuzul expres de a da mărturie sau de a răspunde (după ce persoana a acceptat să depună ca martor) nu poate primi calificarea de mărturie mincinoasă. Rațiunea pentru care cele două tipuri de refuz nu sunt încadrate ca fiind mărturii mincinoase este aceea că, fiind exprimate clar, nu induc în eroare organele judiciare, ci le avertizează de la început că trebuie să administreze alte probe pentru a afla ceea ce martorul refuză să spună.

Față de cele două atitudini pe care subiectul activ al infracțiunii le poate aborda (comisivă sau omisivă), acestea trebuie să se manifeste în raport de împrejurări esențiale (caracterul esențial fiind determinat de obiectul probei, de necesitatea acesteia pentru rezolvarea cauzei și de aptitudinea de a influenta răspunderea făptuitorului) și despre care este întrebat.

Conform dispozițiilor art. 260 alin. (2) C. pen. anterior, fapta prevăzută în art. 260 alin. (1) nu se pedepsește dacă, în cauza penală mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, iar în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluție, ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia.

Astfel, relativ la această cauză de nepedepsire, în raport cu modalitatea în care a fost exprimată în speță așa-zisa retragere a mărturiei mincinoase, momentul la care s-a produs și cadrul procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că ea nu întrunește condițiile de a fi aplicată.

Se constată că, în cauză, prin rechizitoriul din 10 iulie 2012, inculpatul B. (reținut și arestat la 27 iunie 2010) a fost trimis în judecată pentru omor deosebit de grav și tentativă la omor, reținându-se că la 26 iunie 2010, într-o hală a carmangeriei G., a exercitat acte de violență fizică asupra numiților D., E. și F. cu intenția de a le suprima viața, cel din urmă decedând. Prin același act, a fost trimis în judecată și inculpatul C. (arestat la 3 noiembrie 2010), reținându-se că în același cadru descris anterior și asupra acelorași persoane, împreună cu B. și G. (arestat în lipsă la 20 iulie 2010), a exercitat violențele cu urmările sus-menționate, după care l-a transportat pe D. la o fermă aflată pe un câmp apropiat, cu scopul zădărnicirii urmăririi penale.

A. a fost audiat inițial ca martor (Ia 12 iulie 2010) în dosarul în care erau cercetați cei doi inculpați, B. și C. Acesta nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 80 alin. (1) C. proc. pen. anterior (martorul este rudă de gradul II și III cu inculpații B. și C.) și a arătat că nu cunoaște nimic în legătură cu împrejurările concrete în care s-a produs agresiunea, negând și că ar fi purtat orice discuție legată de acest subiect. Mai mult, cunoscând că G. se sustrăgea urmăririi penale, a încercat să plaseze responsabilitatea comiterii faptelor în sarcina acestuia.

Întrucât, ulterior, din probele administrate în cauză a rezultat faptul că avea cunoștință despre împrejurările esențiale pentru aflarea adevărului și soluționarea cauzei, împotriva lui A. s-a început la 31 octombrie 2011 urmărirea penală pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, la data de 24 noiembrie 2011 fiind audiat în calitate de învinuit, ocazie cu care a declarat că nu este adevărat că la momentul audierii sale, în calitate de martor, cunoștea împrejurările în care au fost agresate victimele, agresiuni soldate cu decesul lui F.

La data de 25 februarie 2013, în contextul audierii sale, în calitate de inculpat, A. a menținut în fața judecătorului aceeași declarație dată la 24 noiembrie 2011, în sensul că nu cunoaște condițiile în care persoanele vătămate au fost agresate și nici dacă decesul lui F. a intervenit ca urmare a actelor de violență exercitate de B., C. și G.

Ulterior, la termenul din data de 20 mai 2013, a fost depusă de către apărare declarația inculpatului A., semnată și de apărătorul său ales, prin care acesta arată că înțelege să își retragă declarația din 12 iulie 2010 și că își exercită dreptul de a nu da nicio declarație în cauză, față de raporturile de rudenie cu coinculpații B. și C.

La termenul de judecată din data de 26 august 2013, în dosarul în care avea calitatea de inculpat, la interpelarea instanței cu privire la declarația de retragere a mărturiei mincinoase din 12 iulie 2010, inculpatul A. a menționat că declarația din 12 iulie 2010 nu este mincinoasă și corespunde adevărului, însă înțelege să și-o retragă, fiind un drept al său și pentru a beneficia de efectul art. 260 alin. (2) C. pen. anterior.

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că pentru aplicarea cauzei de nepedepsire, prevăzută în art. 260 alin. (2) C. pen. anterior, condiția cerută de legiuitor se referă la retragerea mărturiei mincinoase, iar nu a unei declarații reale, corespunzătoare adevărului. A considera că aceste dispoziții sunt aplicabile pentru retragerea declarațiilor conforme adevărului înseamnă a denatura atât litera, cât și spiritul acestor dispoziții legale, care sunt menite a încuraja pe cel care declară mincinos să recunoască acest lucru și să dea declarații reale, care să slujească la aflarea adevărului.

Or, în prezenta cauză, inculpatul nu și-a retras declarația mincinoasă, ci practic și-a menținut-o. Retragerea declarației mincinoase presupune ca martorul să ofere detalii pe care le-a perceput direct (aspect dovedit), care erau esențiale și despre care fusese special întrebat și nu să­-și mențină declarația anterioară care conținea aspecte contrare realității.

Rațiunea cauzelor de nepedepsire nu este aceea de a oferi „gratuități” celor care inițial înțeleg să dea declarații mincinoase, ci sunt menite a stimula făptuitorul ca, după ce prin afirmațiile sale mincinoase determină organele judiciare să facă cercetări raportat la situații sau împrejurări nereale, inapte să conducă la aflarea adevărului, să își retragă mărturia înainte de a se produce efecte grave sau chiar ireversibile, iar cercetările să fie reorientate într-o direcție eficientă pentru soluționarea corectă a cauzei și tragerea la răspundere exclusiv a persoanei vinovate de comiterea infracțiunii, pentru corecta înfăptuire a justiției.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că retragerea mărturiei mincinoase este reală, se constată că aceasta s-a realizat în propriul proces, după începerea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului A.

Or, potrivit doctrinei și practicii judecătorești, cauza de nepedepsire nu este aplicabilă în cazul în care împotriva martorului mincinos a fost pornit procesul penal pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă retragerea mărturiei mincinoase a avut loc anterior soluționării definitive a cauzei în care această mărturie a fost făcută (Avram Filipaș, „Infracțiuni contra înfăptuirii justiției”, Ed. Academiei, p. 66; Ioan Șandru, „Probleme în legătură cu incidența cauzelor de impunitate ori de reducere a pedepsei la infracțiunea de mărturie mincinoasă”, Revista Dreptul nr. 8/2007; Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 114/1982, Revista română de drept nr. 5/82).

Art. 260 alin. (2) C. pen. anterior condiționează aplicabilitatea cauzei de impunitate de calitatea de martor a celui care și-a retras mărturia mincinoasă; prin urmare, retragerea mărturiei trebuie să se situeze între momentul consumării infracțiunii de mărturie mincinoasă și cel al declanșării urmăririi penale împotriva martorului mincinos. Dacă martorul este pus sub acuzație, devenind învinuit sau inculpat, retragerea mărturiei mincinoase nu mai atrage beneficiul cauzei de impunitate prevăzută în art. 260 alin. (2) C. pen. anterior.

La aceeași concluzie ne conduce și interpretarea istorico-teleologică a textului analizat, Înalta Curte de Casație și Justiție constatând că în Codul penal de la 1936 cauzele de impunitate privind infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzute în art. 281, limitau temporal retragerea declarației mincinoase la momentul deschiderii acțiunii penale împotriva martorului.

Practic, declarația de retragere a mărturiei mincinoase a martorului făcută în procesul penal pornit împotriva sa pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă nu are caracterul de retragere a mărturiei în cauza în care a fost depusă, ci de recunoaștere a comiterii acestei infracțiuni, în aceeași cauză în care are calitatea de inculpat, recunoașterea făcută în aceste condiții neputând duce la apărarea de pedeapsă sau la reducerea obligatorie a acesteia, ea putând eventual constitui o circumstanță atenuantă facultativă.

Față de cele menționate, susținerile inculpatului A., în sensul că declarația sa a fost dată după ce inculpatul B. fusese deja arestat, deși adevărate, nu au relevanță asupra incidenței cauzei de nepedepsire, cum nu are nici împrejurarea că, ulterior declarației din 12 iulie 2010, au fost arestați inculpații C. (3 noiembrie 2010) și G. (20 iulie 2010), câtă vreme luarea măsurilor preventive nu a fost cauzată de afirmațiile inculpatului A.

Raportat la cele anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră incident cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.; Curtea de Apel București, în mod greșit, a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. h) C. proc. pen. cu referire la art. 260 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 alin. (1) C. pen., ca urmare a retragerii mărturiei mincinoase, interpretând eronat rațiunea cauzelor de nepedepsire și condițiile în care acestea își pot produce efectele.

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., a admis recursul în casație declarat de procuror împotriva deciziei nr. 998 din 10 iulie 2015 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, privind pe inculpatul A.

A casat, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce îl privește pe inculpatul A. și a trimis cauza la Curtea de Apel București pentru rejudecarea apelului declarat de inculpatul A.