ÎCCJ, decizie (scj.ro #153791)

Prescripția răspunderii penale. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Indice alfabetic:

Drept penal

-

prescripția răspunderii penale

C. pen.,

art. 155

Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018

În conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale prevăzută în art. 155 alin. (1) C. pen. operează prin îndeplinirea actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. În cauzele aflate pe rol, în aplicarea art. 5 C. pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, numai dacă, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019

Prin sentința penală nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureș, au fost condamnați inculpații:

- A. pentru săvârșirea infracțiunilor de: evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 5 C. pen.; evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

- B. pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 26 C. pen. anterior raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de către inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureș pe care a desființat-o în ceea ce privește latura penală a cauzei și, pronunțând o nouă hotărâre, în următoarele limite:

S-a constatat că legea penală mai favorabilă incidentă în prezenta cauză este noul Cod penal.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că a intervenit prescripția răspunderii penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. și Decizia Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpaților apelanți și, pe cale de consecință, s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracțiunile de: evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen. - pentru inculpatul A. și complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen. - pentru inculpatul B.

Pentru a pronunța această decizie, analizând incidența prescripției răspunderii penale, instanța de apel a avut în vedere Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

Curtea de apel a precizat, în motivarea soluției de încetare a procesului penal față de inculpați, că această decizie a Curții Constituționale a României nu este interpretativă, ci una prin care se declară neconstituționalitatea unei părți din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen., astfel încât sintagma „îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” este suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu înțelege să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, își încetează efectele.

S-a considerat că, din cauza inactivității Parlamentului și/sau Guvernului, dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. au următorul conținut: „Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe.”

Chiar dacă în finalul Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale s-a arătat: „Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat”, instanța de apel a apreciat că nu revine judecătorului sarcina de a completa dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., ci legiuitorului.

Invocând Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curții Constituționale și faptul că instanțele judecătorești au misiunea constituțională de a realiza justiția conform art. 126 alin. (1) din Constituție, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, curtea de apel a arătat că, în acest context, este evident că nu se poate adăuga la textul art. 155 alin. (1) C. pen. și că, la acest moment, nu sunt prevăzute acte întrerupătoare ale cursului prescripției răspunderii penale, afară de cel prevăzut în alin. (5) al aceluiași articol, respectiv în situația „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Dacă s-ar proceda de o altă manieră, s-a opinat că s-ar încălca principiile fundamentale de drept, în special principiul legalității.

A mai fost menționat că deciziile Curții Constituționale a României au produs efectele unor legi penale mai favorabile, precum și că prin practica Curții Constituționale a României, ca de exemplu Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 și Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, a fost statuat că dispozițiile legale succesive, privitoare la prescripția răspunderii penale, trebuie analizate din perspectiva legii penale mai favorabile, deoarece privesc o instituție de drept  penal substanțial.

Astfel, pentru a identifica legea penală mai favorabilă, instanța de apel a analizat, comparativ, prevederile art. 155 alin. (1) C. pen. după Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României cu dispozițiile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, conform cărora „cursul termenului prescripției (...) se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal.”

S-a concluzionat că dispozițiile actuale ale art. 155 alin. (1) C. pen. sunt mai favorabile.

În continuare, s-a constatat că, în prezent, sunt operabile doar termenele generale de prescripție a răspunderii penale prevăzute de noul Cod penal.

Concluzionând, instanța de apel a considerat că Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României a lipsit de orice efect juridic cauza de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale constând în efectuarea oricărui act de procedură, fiind aplicabilă în cauza pendinte, întrucât reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul prevederilor art. 5 C. pen.

Împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori, au formulat recurs în casație procurorul și inculpatul A.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererile de recurs în casație formulate de procuror și inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursurilor în casație la complet, în compunere de 3 judecători.

S-a reținut că aspectele antamate de procuror în susținerea cererii de recurs în casație pot fi valorificate pe calea recursului în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar cele prezentate de inculpatul A. în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată de procuror, s-a susținut că încetarea procesului penal față de inculpații A. și B., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale pentru faptele reținute în sarcina lor, este nelegală.

În această ordine de idei, procurorul a reliefat că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, pe care s-a bazat soluția de încetare a procesului penal pronunțată de instanța de apel, nu este o decizie simplă de declarare a neconstituționalității unui text de lege și de intervenție obligatorie a legiuitorului, ci o decizie interpretativă a soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, dispoziție cuprinsă în art. 155 alin. (1) C. pen.

În această situație, a susținut procurorul, efectele deciziei se produc direct, chiar și în cazul lipsei intervenției legiuitorului, iar pentru identificarea soluției legislative apreciate drept constituțională trebuie analizate considerentele deciziei.

S-a precizat că instanța de contencios constituțional nu a înțeles să constate că nu ar mai exista niciun act de procedură întrerupător de prescripție și a arătat explicit, în paragraful 34, că norma trebuie aplicată în raport cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, respectiv că întreruperea cursului prescripției răspunderii penale are loc prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în vederea respectării calităților procesuale potrivit noii reglementări procesual penale.

Procurorul a menționat că, în raport cu dispozițiile tranzitorii ale art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, data faptelor (iunie, octombrie, decembrie 2008) și datele la care s-a dispus începerea urmăririi penale, extinderea cercetărilor, schimbarea încadrării juridice, punere în mișcare a acțiunii penale și toate actele procedurale efectuate ulterior sesizării instanței, termenul de 8 ani al prescripției generale a răspunderii penale a fost întrerupt.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casație, desființarea deciziei și trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru ca instanța de apel să se pronunțe pe fondul cauzei.

Prin cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., au fost indicate cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și cel prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Analizând recursurile în casație declarate de procuror și inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Din perspectivă teoretică, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în ceea ce privește stabilirea faptelor, fie în privința aplicării legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare.

Recursul în casație este o cale de atac extraordinară prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea lucrului judecat și poate fi exercitat doar în cazuri anumite prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

În acest sens sunt dispozițiile art. 433 C. proc. pen. care prevăd că scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept și dispozițiile art. 447 C. proc. pen. potrivit cu care pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut expres și limitativ prin dispozițiile art. 438 C. proc. pen., pentru a asigura echilibrul între principiul legalității și principiul autorității de lucru judecat.

Ca atare, având în vedere că recursul în casație conferă posibilitatea de analiză a unor eventuale aspecte de nelegalitate ale hotărârilor pronunțate de instanțele de apel, în mod evident, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să stabilească o altă situație de fapt, diferită de cea menționată în hotărârea atacată, prin reevaluarea materialului probator.

Prin cererea de recurs în casație, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.: „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Acest caz de casare vizează acele situații în care, față de actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen., respectiv: lit. e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; lit. f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; lit. g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul de nelegalitate prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. se constată numai prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

În cauză, critica formulată de procuror în sensul că instanța de apel a dispus, în mod greșit, încetarea procesului penal în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., de săvârșirea cărora a fost acuzat inculpatul A. și complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen., de comiterea căreia a fost acuzat inculpatul B., este întemeiată.

Prin decizia recurată, analizând incidența prescripției răspunderii penale, curtea de apel a considerat că Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României nu este o decizie interpretativă și, ca urmare, Codul penal nu mai prevede acte întrerupătoare ale cursului prescripției răspunderii penale, afară de cel prevăzut în alin. (5) al art. 155 C. pen., respectiv în cazul „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Prin urmare, curtea de apel a luat în considerare și a constatat împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale, în raport cu datele concrete ale speței.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale

prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză

, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

În cuprinsul deciziei, Curtea a constatat că „dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite” (paragraful 30).

Totodată, a constatat că „soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (paragraful 34).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale sunt obligatorii. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie care însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, toate deciziile Curții Constituționale au ca efect obligația de conformare, în cazul deciziilor interpretative urmând ca practica judiciară să se adapteze în conformitate cu interpretarea dată normei de către instanța de contencios constituțional. Prin deciziile interpretative se constată constituționalitatea sau neconstituționalitatea, însă într-o anumită interpretare a textului de lege supus controlului de constituționalitate, textul de lege putând fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituțională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituțională.

Din această perspectivă, se remarcă faptul că, prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, nu s-a constatat numai neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale

prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză

din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., ci instanța de contencios constituțional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) C. pen. anterior care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin

îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat

suspectului sau inculpatului, statuând, astfel, că în această interpretare legea să devină previzibilă.

Așadar, Curtea Constituțională nu a înțeles să considere că nu ar mai exista instituția prescripției speciale a răspunderii penale și actele de procedură întrerupătoare de prescripție, ci a statuat că norma trebuie aplicată în raport cu prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior.

Astfel, prin paragraful 24 din Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a precizat că „întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.”

Curtea Constituțională a statuat că „se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen.” (paragraful 28).

Efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, au influență asupra dispozițiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, organul judiciar având atributul să identifice dacă, până la împlinirea termenului general al prescripției răspunderii penale, a fost îndeplinit un act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, cu posibilitatea aplicării dispozițiilor privind întreruperea cursului prescripției și a celor ce reglementează prescripția specială a răspunderii penale, situație în funcție de care se stabilește legea penală mai favorabilă.

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curții Constituționale vizează, în mod primordial, situațiile juridice pendinte, deci cele care nu au devenit

facta praeterita

.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, se reține că inculpatul A. a fost cercetat pentru infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 și în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, iar inculpatul B. pentru complicitate la infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, presupus săvârșite în iunie 2008 și epuizate sau comise din nou în octombrie și decembrie 2008.

Raportat la limitele de pedeapsă ale infracțiunii de evaziune fiscală, se constată că termenul general al prescripției răspunderii penale este de 8 ani (cel mai scurt, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute în timp, de la data presupuselor infracțiuni de evaziune fiscală) și nu s-a împlinit mai înainte de a fi întrerupt prin acte care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.

Astfel, în cauză, a fost începută urmărirea penală față de inculpați la data de 29 iunie 2011 - confirmată la aceeași dată prin rezoluție, fiind extinse cercetările penale la data de 29 iunie 2011 și schimbată încadrarea juridică la data de 9 mai 2013, pusă în mișcare acțiunea penală prin ordonanța din 9 mai 2013 și întocmite procese-verbale, la 8 iulie 2015, de aducere la cunoștință a schimbării încadrării juridice, procesul continuând cu toate actele procedurale efectuate ulterior sesizării instanței prin rechizitoriu.

În cauză au aplicabilitate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală, potrivit cărora actele de procedură penală îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile.

Așadar, termenul de prescripție generală a răspunderii penale pentru inculpații A. și B. a fost întrerupt, situație în care prescripția răspunderii penale se stabilește raportat la termenul de prescripție specială a răspunderii penale, care nu era împlinit la data pronunțării deciziei recurate. În același sens, decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2014 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele recursului în casație declarat de procuror sunt întemeiate.

Cât privește recursul în casație formulat de inculpatul A., acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. care conferă dreptul inculpatului de a solicita achitarea în situația în care instanța de apel dispune încetarea procesului penal, pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale (sens în care a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 3 mai 2017 - paragraful 26 „(...) și inculpatul poate formula recurs în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. 1 pct. 8 C. proc. pen., în scopul obținerii însă a unei soluții de achitare”).

Înalta Curte de Casație și Justiție mai reține că recurentul inculpat a prezentat motivele sale de recurs subsumate cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că faptele descrise prin decizia recurată nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunii de evaziune fiscală, sub aspectul elementului material al laturii obiective.

Având în vedere soluția de admitere care se impune a fi dispusă în privința recursului în casație formulat de procuror și motivul care a determinat această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție precizează că, în rejudecare, instanța de apel urmează să examineze motivele de recurs ale inculpatului A., ca apărări pe fondul acuzațiilor aduse acestuia.

Recurenții inculpați au solicitat continuarea procesului penal, întrucât A. a formulat concluzii, în principal, de achitare pentru infracțiunile de evaziune fiscală, dar, în subsidiar, de încetare a procesului penal invocând intervenirea prescripției răspunderii penale și a solicitat administrarea mai multor probe pe situația de fapt, iar inculpatul B. a solicitat, la rândul său, achitarea pentru complicitate la evaziune fiscală și a propus probe, instanța de apel pronunțându-se pe cererile de probe la termenul din 6 noiembrie 2018. De altfel, prin decizia recurată, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal numai după ce, în prealabil, a examinat fondul cauzei și a conchis că sunt nefondate solicitările inculpaților apelanți de a dispune achitarea.

Înalta Curte de Casație și Justiție a evaluat anterior, conform jurisprudenței, că solicitarea inculpatului de a fi achitat echivalează cu solicitarea acestuia de continuare a procesului penal (decizia nr. 242/A din 2 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția penală).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile în casație declarate de procuror și inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori privind pe inculpații A. și B.

A casat decizia penală recurată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, Secția penală și de minori.

A menținut actele efectuate în cauză până la data de 2 noiembrie 2018, inclusiv.