ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1849/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1849/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului penal de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 296 din 11

martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală în Dosarul nr. 40696/3/2010

s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c)

C. proc. pen., achitarea inculpatului I.P., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic

de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea

nr. 143/2000.

S-a luat act că

inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în cauză de la data de 8 iulie 2009

la 4 decembrie 2009.

În baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina

acestuia, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondurile Ministerului

Justiției.

Pentru a hotărî

astfel, prin sentința penală s-a reținut că prin rechizitoriul nr. 42D/P/2009 din

data de 1 octombrie 2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial București, printre alții, a fost trimis în judecată

inculpatul I.P., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc,

prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, constând în aceea

că, la data de 17 martie 2009, împreună cu inculpatul M.A. a vândut unui colaborator

al poliției cantitatea de 0,25 grame heroină pentru suma de 90 RON.

Prin același rechizitoriu

a mai fost trimis în judecată inculpatul M.A., pentru săvârșirea infracțiunilor

de constituire a unui grup infracțional organizat în scopul săvârșirii infracțiunii

de trafic de droguri de mare risc și trafic de droguri de mare risc, prevăzută de

art. 7 alin. (1)-alin. (3) din Legea nr. 39/2003 și art. 2 alin. (1) și alin. (2)

din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele, cu aplicarea

art. 33 lit. a) C. pen., constând, în esență, în aceea că, în perioada februarie-iulie

2009, împreună cu S.V.A., I.M., I.D., I.N., D.F., N.D.L., I.R.M., B.S.N. și alții

au constituit un grup infracțional organizat în scopul de a obține beneficii materiale

de pe urma săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, iar în aceeași

perioadă a deținut, oferit, pus în vânzare și distribuit diferite cantități de heroină.

De asemenea, au

fost trimiși în judecată, inculpații: S.V.A., I.D., I.M., I.N., D.F., I.R.M., B.S.N.,

N.D.L., A.G., T.C.R., S.R.E., S.F.A., P.V., S.V., D.G., I.P.A., I.P., T.C., M.E.G.,

N.R., S.M., D.A.C., S.S.S., S.I.F., R.C.M., R.F. și D.F.A., față de care, prin sentința

penală nr. 616 din 6 august 2010 a Tribunalului București, secția I penală (Dosar

nr. 38906/3/2009), nedefinitivă, s-a dispus condamnarea pentru săvârșirea infracțiunilor

reținute în sarcina lor prin actul de sesizare a instanței.

În ceea ce îl

privește pe inculpatul I.P., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea

nr. 143/2000, constând în esență aceea că: la data de 17 martie 2009 împreună cu

inculpatul M.A., ar fi vândut unui colaborator al poliției cantitatea de 0,25 grame

heroină pentru suma de 90 RON, întrucât din înregistrarea video a respectivei tranzacții

nu a rezultat cu certitudine că inculpatul I.P. este persoana care împreună cu inculpatul

M.A., ar fi comis fapta descrisă, instanța a considerat necesară suplimentarea probatoriului

sub acest aspect și, în consecință, reluarea cercetării judecătorești, astfel că,

în temeiul art. 38 C. proc. pen., prin aceeași hotărâre, s-a disjuns cauza cu privire

la inculpatul I.P. și, în baza art. 344 alin. (1) C. proc. pen., a fost repus pe

rol dosarul astfel disjuns, fiind înregistrat sub nr. 40696/3/2010.

Ca urmare a repunerii

cauzei pe rol, Tribunalul a dispus efectuarea unui raport de expertiză în care să

se stabilească dacă persoana care apare pe înregistrarea video ca fiind cea care

înmânează drogurile colaboratorului, la cererea inculpatului M.A., este inculpatul

I.P., neputându-se stabili însă acest lucru cu certitudine, din cauza calității

imaginii, așa încât a fost reaudiat inculpatul M.A., de această dată în calitate

de martor, acesta spunând, în urma vizionării înregistrării, că persoana cu care

se afla în cameră la data de 17 martie 2009, când a vândut unui colaborator al poliției

cantitatea de 0,25 grame heroină, nu este inculpatul I.P., ci un alt „P.” din cartier,

P.P., precizând totodată că inculpatul I.P. nu l-a ajutat niciodată să vândă droguri,

ci doar a mai cumpărat droguri de la el, fiind consumator; de altfel, din cauza

dependenței de droguri starea sa de sănătate i s-a deteriorat, nemaiprezentându-se

nici în fața instanței, după disjungerea și repunerea pe rol a cauzei.

Analizând probatoriul

adrninistrat în cauză cu privire la infracțiunea sesizată, Tribunalul a constatat

că acesta nu confirmă situația de fapt prezentată prin Rechizitoriu, în sensul că

la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P., a fost cel care împreună cu inculpatul

M.A. a vândut unui colaborator al poliției cantitatea de 0,25 grame heroină pentru

suma de 90 RON.

Astfel, s-a considerat

că, singura probă certă care ar putea duce la o soluție de condamnare ar fi declarația

colaboratorului „M.C.”, dar potrivit art. 86

1

alin. (6) C. proc. pen.,

s-a arătat că declarațiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate pot

servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și

împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Prima instanță

a considerat că echivalează cu declarația colaboratorului și recunoașterea pe care

acesta a făcut-o de pe planșa foto, la trei luni de la cumpărarea supravegheată

(Tribunalul observând sub acest aspect că organele de urmărire penală nici măcar

nu au depus la dosarul cauzei fotografiile persoanelor dintre care colaboratorul

a ales-o pe cea a inculpatului, pentru a vedea dacă a fost vorba de persoane cu

semnalmente apropiate și a putea aprecia asupra siguranței, certitudinii rezultatului

acestui procedeu tactic de identificare, în absența oricăror date referitoare la

posibilitățile de percepție, fixare și redare ale martorului, precum și poziția

față de fapta cercetată sau persoana pe care trebuie să o recunoască, având în vedere

că este vorba de un martor cu identitate protejată). S-a precizat că, a interpreta

altfel, în sensul că declarația colaboratorului poate fi coroborată cu recunoașterea

inculpatului de către acesta, în vederea pronunțării unei soluții de condamnare,

ar însemna să se eludeze dispozițiile legale menționate, reglementarea în discuție

urmărind tocmai ca o soluție de condamnare să nu se întemeieze exclusiv sau într-o

măsură decisivă pe proba furnizată de martorul anonim (pct. 21 din Recomandarea

Rec(2005)9 a Consiliului Europei, privind protecția martorilor și a colaboratorilor

cu justiția, ale cărei cerințe le reflectă textul legal național menționat).

De altfel, a menționat

instanța de fond, recunoașterea nici nu este reglementată distinct de către legislația

noastră procesual penală, ea nefiind consfințită ca atare în categoria mijloacelor

de probă enumerate în cuprinsul art. 64 C. proc. pen., nereprezentând altceva decât

o modalitate de ascultare a persoanelor, căpătând forma unor declarații ale martorilor,

părții vătămate, învinuitului sau inculpatului.

Din multitudinea

de convorbiri telefonice înregistrate și redate în procesele-verbale atașate la

dosar (fiind fotocopiate pentru dosarul disjuns doar cele care îl priveau pe inculpatul

I.P.), a constatat instanța, absolut niciuna nu oferă măcar indicii că inculpatul

I.P. ar contribui în vreun mod la traficul de droguri ci, cel mult, că acesta este

consumator de droguri (aspect confirmat și de declarația inculpatului A.G.).

Or, tragerea la

răspundere penală a unei persoane, a arătat instanța, implică stabilirea, pe baza

unor probe concludente, a existenței faptei imputate, a caracterului ei infracțional,

precum și a vinovăției făptuitorului. Numai pe baza unor probe certe în acuzare

poate fi răsturnată prezumția de nevinovăție instituită de dispozițiile art. 5

2

și art. 66 C. proc. pen., în favoarea oricărui inculpat, în caz contrar ea operând

pe deplin, în virtutea principiului „in dubio pro reo”.

Astfel fiind,

în cauză, Tribunalul a reținut că insuficiența materialului probator precum și declarația

inculpatului M.A. care, asumându-și propria faptă, nu avea nici un motiv să nu spună

că I.P. a fost persoana care l-a ajutat să vândă droguri, dar și atitudinea constantă

a inculpatului I.P., care nici la urmărire penală și nici la judecată (unde s-a

prezentat termen de termen și după punerea sa în libertate, până la disjungerea

cauzei) nu a recunoscut comiterea faptei, arătând că este consumator și a mai cumpărat

droguri de la inculpatul M.A., dar niciodată nu l-a ajutat pe acesta să vândă, persoana

care apare pe înregistrarea din 17 martie 2009 fiind un alt P. din cartier, cu care

a fost confundat de organele de urmărire penală, conduc la imposibilitatea stabilirii,

cu valoare de certitudine, a vinovăției inculpatului.

Instanța de fond

a reținut că alte împrejurări de natură a întări dubiul cu privire la faptul că

la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P., ar fi fost cel care împreună cu inculpatul

M.A. ar fi vândut unui colaborator al poliției heroină, dubiu cauzat inițial tocmai

de faptul că persoana care apare pe înregistrarea video în cauză nu seamănă deloc,

în opinia Tribunalului, cu inculpatul (aceasta, pe lângă faptul că instanța l-a

văzut pe inculpat în persoană pe parcursul judecății și în cazul celorlalți inculpați

nu a întâmpinat nicio dificultate în a-i recunoaște pe înregistrările realizate

în aceleași condiții, înregistrări văzute cu ocazia deliberării, ținând seama chiar

de faptul că pe înregistrare persoana este filmată din profil, iar în fotografiile

de la dosar ale inculpatului) sunt:

- în actele și

lucrările cauzei se vorbește inițial de o persoană P., pentru ca abia ulterior să

se ajungă la inculpatul I.P., ceea ce, a apreciat instanța, denotă nesiguranța chiar

a colaboratorului cu privire la persoana de la care a cumpărat droguri, nesiguranță

pe care nu o întâlnim însă și în cazul coinculpatului M.A.; or, a subliniat instanța,

există îndoială că dacă inculpatul I.P., ar fi ajutat la vânzarea drogurilor, în

mod obișnuit, colaboratorului i-ar fi fost greu să îl identifice; în plus, s-a arătat,

este greu de crezut că inculpatul I.P., necunoscut cu antecedente penale, nu ar

fi putut fi surprins în flagrant delict decât vânzând o singură doză de droguri,

în condițiile în care era rudă chiar cu unul din conducătorii ramurii „G.”, inculpatul

I.N., trimis în judecată și condamnat în primă instanță;

- că în anturajul

inculpatului M.A., se află mai multe persoane cu numele de „P.” o dovedește și convorbirea

telefonică din 7 mai 2009, dintre M.A. și „A.”, în care cel dintâi întreabă „care

P.” a venit;

- s-a reținut

că inculpatul I.P., l-a ajutat să vândă droguri pe inculpatul M.A., deși cei doi

făceau parte din grupuri diferite de traficanți de droguri: „G." și, respectiv,

S.V.A., despre care se afirmă în rechizitoriu că își disputau zonele cu „vad”;

- deși în procesul-verbal

din 6 iulie 2009 se arată că I.P. locuiește la adresa de domiciliu (București,

str. L., sector 1), care este frecventată de persoane suspecte de trafic și consum

de droguri, la aceeași adresă fiind depozitată o importantă cantitate de substanțe

stupefiante, cu ocazia percheziției domiciliare efectuate la aceeași adresă nu s-a

găsit nimic.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial București care a solicitat condamnarea inculpatului.

Prin decizia penală

nr. 301 din 15 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală,

în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.,

Serviciul Teritorial București împotriva sentinței penale nr. 296 din 11 martie

2011 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de apel a arătat că, în mod corect, s-a reținut că nu

există probe certe care să demonstreze, dincolo de orice bănuială rezonabilă, că

inculpatul I.P. este persoana care la data de 17 martie 2009, împreună cu coinculpatul

M.A., a vândut colaboratorului sub acoperire M.C. cantitatea de 0,25 grame heroină

în schimbul sumei de 90 RON.

Curtea a făcut

trimitere la dispozițiile art. 66 C. proc. pen. potrivit cu care inculpatul beneficiază

de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, și

a constatat, în acord cu prima instanță, că acuzarea nu a reușit să răstoarne această

prezumție relativă, probele administrate în cauză inducând un dubiu puternic cu

privire la autorul infracțiunii deduse judecății.

Printre altele,

instanța de apel a reținut că, din declarația colaboratorului, a coinculpatului

M.A. și din vizionarea înregistrării audio-video în mediu ambiental (înregistrare

a cărei calitate lasă de dorit), rezultă că, în încăperea în care a avut loc tranzacția,

se mai afla o persoană de sex masculin care, la solicitarea coinculpatului M.A.,

i-a înmânat dozele de heroină, primind în schimb suma de 90 RON.

S-a considerat

că, singura probă directă care susține acuzarea este declarația colaboratorului

sub acoperire M.C. care declară că a primit drogurile de la inculpatul I.P., pe

care îl recunoaște după fotografii la un interval de 3 luni de la data efectuării

tranzacției, însă, a reținut Curtea, această probă nu numai că nu se coroborează

cu celelalte probe administrate în cauză, dar este infirmată de celelalte probe

directe.

Astfel, inculpatul

I.P. recunoaște că este consumator de heroină, recunoaște faptul că se deplasa pe

str. C., însă neagă faptul că ar fi vândut heroină colaboratorului sub acoperire,

la data de 17 martie 2009.

S-a apreciat că

declarația inculpatului este confirmată prin depoziția coinculpatului M.A. care

arată că persoana care a înmânat drogurile colaboratorului nu este inculpatul, ci

o altă persoană din cartier, pe numele său P.P. Argumentația parchetului atunci

când solicită înlăturarea declarației coinculpatului, bazată pe faptul că inculpatul

M.A. nu putea ști cu certitudine că în cauză este vorba de o altă persoană decât

inculpatul I.P., s-a apreciat ca fiind nefondata, în condițiile în care, cu excepția

colaboratorului sub acoperire, M.A. este singura persoană în măsură să identifice

persoana căreia i-a solicitat să-i înmâneze dozele de heroină colaboratorului sub

acoperire.

Toate celelalte

probe pe care parchetul își întemeiază acuzarea, raportul investigatorului sub acoperire

cu nume de cod I.C., procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate

în baza autorizațiilor emise de Tribunalul București, procesele-verbale de efectuare

a verificărilor și investigațiilor, s-a considerat că sunt doar indicii că inculpatul

I.P. ar fi fost implicat în activitatea de trafic de droguri, însă, a subliniat

instanța de apel, obiectul judecății îl reprezintă o faptă concretă, respectiv că

la data de 17 martie 2009 inculpatul I.P. (și nu o altă persoană) a vândut colaboratorului

cantitatea de 0,25 grame heroină. De altminteri, s-a constatat că convorbirile telefonice

redate în scris au fost interceptate în zilele de 10 martie 2009, 30 aprilie 2009

și 15 mai 2009, la mare distanța, fie înainte de data tranzacției, 17 martie 2009,

fie ulterior acesteia, fără nici referire concretă la acuzația adusă inculpatului.

Chiar dacă argumentația

parchetului este corectă în ce privește sursele de proveniență a banilor necesari

inculpatului I.P. pentru consumul propriu (susținerea inculpatului referitoare la

o posibilă proveniență licită a banilor nu a fost dovedită), s-a apreciat că aceasta

nu dovedește că, în concret, în ziua de 17 martie 2009 acesta a comis infracțiunea

de trafic de droguri, existând incertitudine cu privire la identitatea persoanei

care a efectuat tranzacția alături de coinculpatul M.A. în aceste sens, a reținut

instanța, este și înregistrarea audio-video efectuată la acel moment, din care nu

rezultă cu certitudine că inculpatul este persoana din înregistrare, cu atât mai

mult cu cât acesta poartă șapcă, iar calitatea înregistrării nu permite identificarea

persoanei.

În urma analizării

coroborate a întregului probatoriu administrat în cauză Curtea a constatat că principiul

in dubio pro reo își găsește pe deplin incidența în cauză, astfel că soluția de

achitare a inculpatului bazată pe faptul că nu a fost comisă de acesta este corectă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial București criticând-o pentru greșita achitare

a inculpatului I.P. întemeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit.

c) C. proc. pen., invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. și solicitând condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

Examinând hotărârile

atacate prin prisma criticilor formulate de recurent, precum și din oficiu în conformitate

cu art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la legea

aplicabilă, se constată că sunt incidente dispozițiile C. proc. pen. în vigoare

înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 2/2013, având în vedere că decizia

atacată a fost pronunțată la 15 noiembrie 2011, adică înainte de intrarea în vigoare

a acestei legi, recursul fiind declarat de procuror la 18 noiembrie 2011, în termenul

legal de 10 zile prevăzut de art. 385

3

C. proc. pen.

Ca un prim aspect,

se precizează că, deși în motivarea scrisă a recursului Parchetul a invocat ca temei

al motivelor de recurs cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., acestea nu se încadrează în dispozițiile cazului de casare arătat

deoarece, în dezvoltarea motivelor de recurs, se face referire la netemeinicia soluției,

fără să se invoce vreo nelegalitate.

Înalta Curte urmează

să aibă în vedere cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc.

pen., ținând seama că recursul a fost motivat în termenul prevăzut de art. 385

10

alin. (2) C. proc. pen., fără să intervină vreo modificare a motivelor de recurs.

Potrivit art.

385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis

o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite

de achitare sau de condamnare.

Pentru a constitui

caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reținută

să fie vădit contrară probelor existente la dosar.

Grava eroare de

fapt vizează, exclusiv, discordanța între cele reținute de instanță și conținutul

mijloacelor de probă, sau ignorarea unor aspecte evidente ce rezultă din probele

administrate, cu consecința pronunțării altei soluții decât cea pe care materialul

probator o susține.

Sfera de acțiune

a instanței de recurs este astfel limitată, căci se verifică doar modul în care

probele se reflectă în soluția pronunțată, mai precis, dacă există discordanță între

cele reținute de instanță și conținutul real al probelor.

Din această perspectivă,

Înalta Curte urmează să analizeze dacă este incidență situația expres prevăzută

de cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., respectiv,

dacă soluția de achitare a inculpatului I.P., este urmarea unei erori grave de fapt

care vizează aprecierea cu privire la împrejurarea că intimatul inculpat I.P. nu

este persoana care, alături de M.A., a vândut 0,25 grame heroină colaboratorului

cu nume de cod „M.C.”.

Analizând punctual

această critică, Înalta Curte constată că cele reținute de instanța de apel nu vin

în contradicție cu conținutul mijloacelor de probă administrate în cauză, ci concluzia

Curții de Apel București se întemeiază pe aprecierea probelor realizată în conformitate

cu dispozițiile art. 63 C. proc. pen.

Astfel, instanța

de recurs constată că nu există o neconcordanță între concluziile instanțelor de

fond și conținutul mijloacelor de probă, respectiv: declarația martorului M.A. potrivit

cu care persoana care apare împreună cu el, în înregistrarea din 17 martie 2009,

nu este intimatul inculpat I.P., ci o altă persoană numită P.P.; înregistrarea audio-video

din ziua de referință, de la locul faptei, care relevă o persoană purtând șapcă,

dificil de identificat; procesul-verbal de recunoaștere după fotografie, la 15

iunie 2009, a intimatului inculpat I.P., de către colaboratorul cu nume de cod „M.C.”,

neînsoțit de planșa fotografică; procesul-verbal din 18 martie 2009 de redare a

raportului investigatorului sub acoperire cu nume de cod „I.C.”, procesul-verbal

din 17 martie 2009 de consemnare a declarației colaboratorului „M.C.” și declarația

acestuia din urmă potrivit cu care a intrat singur în imobilul din Calea G., sector

1, București și a cumpărat, la 17 martie 2009, heroină contra sumei de 90 RON, de

la numiții M.A. și P.P.; procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice

privind împrejurări și fapte din alte zile decât 17 martie 2009; declarațiile intimatului

inculpat prin care a precizat că nu a vândut droguri.

Așadar, se constată

că situația de fapt reținută prin hotărârile atacate, respectiv că inculpatul I.P.

nu este persoana care, la 17 martie 2009, împreună cu M.A., a vândut colaboratorului

cu nume de cod „M.C.”, cantitatea de 0,25 grame heroină, pentru suma de 90 RON,

nu este vădit contrară probelor existente la dosar, critica Parchetului privind

greșita achitare fiind neîntemeiată.

În mod evident,

concluzia instanței de apel se fundamentează pe aprecierea probelor, neputându-se

constata existența unei erori grave de fapt și, pe cale de consecință, nu este incident

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Pentru considerentele

expuse și constatând, totodată, că nu se identifică niciuna din situațiile prevăzute

de celelalte cazuri ce pot fi luate în considerare din oficiu, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., Serviciul

Teritorial București împotriva deciziei penale nr. 301 din 15 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul inculpat I.P.

Va constata că

intimatul inculpat este arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare

vor rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial București împotriva deciziei penale nr. 301 din

15 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul

inculpat I.P.

Constată că intimatul

inculpat este arestat în altă cauză.

Cheltuielile judiciare

rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în sumă de 200 RON,

se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 29 mai 2013.