ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1819/2010

Asupra recursurilor penale de față;

În baza actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost

menținută starea de arest a inculpaților Ș.A.G. și N.M., apreciindu-se că

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii se mențin, iar lăsarea în

libertate a acestora prezintă pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal,

au declarat recurs inculpații Ș.A.G. și N.M., solicitând punerea în libertate,

deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică, au avut o poziție sinceră,

sunt arestați de aproximativ 12 luni, iar măsura arestării poate fi înlocuită

cu o altă măsură neprivativă de libertate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

recursurile declarate în cauză, le consideră nefondate pentru următoarele

considerente:

Prin rechizitoriul nr. 1718/D/P/2009 al

D.I.I.C.O.T. – Serviciul Teritorial București au fost trimiși în judecată

inculpații Ș.A.G. și N.M., reținându-se în sarcina primului inculpat că, la

data de 30 iunie 2009 i-a vândut inculpatului P.S.G. trei punguțe ce conțineau

heroină, cu suma de 150 lei, provenită din fondurile M.I.R.A.; în sarcina

inculpatul N.M. s-a reținut că, la data de 30 iunie 2009, i-a vândut inculpatului

Ș.A.G. trei punguțe ce conțineau 0,29 gr heroină, contra sumei de 150 lei și la

data de 01 iulie 2009, cu ocazia perchezițiilor domiciliare efectuate la

imobilul unde locuia inculpatul fără forme legale s-a găsit o punguță ce

cântărea 0,33 gr heroină pe care inculpatul o deținea pentru consum propriu,

fără drept.

Prin sentința penală nr. 192 din 10 martie

2010 Tribunalul București, secția I penală, l-a condamnat pe inculpatul Ș.A. la

pedeapsa de 3 ani închisoare în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

cu aplicarea art. 74 lit. a) și alin. ultim, art. 76 lit. a) C. pen. și art. 16

din Legea nr. 143/2000, iar N.M. la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare.

Pe parcursul desfășurării cercetării

judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a

fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesiv, constatându-se

de fiecare dată, că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei

măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 11 martie 2009,

în mod corect.

Potrivit art. 5 din C.E.D.O. și art. 23 alin.

(1) din Constituția României nimeni nu poate fi privat de libertate, totuși de

la această regulă generală sunt înscrise și excepții.

În art. 5 parag. 1 lit. c) din C.E.D.O.

ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că se exceptează de la dreptul de

a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în

vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când existau

motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive

temeinice de a se crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o

infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În raport de aceste reglementări

internaționale, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea

preventivă s-a stipulat că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai

în formele legale și după procedura prevăzută de legislația fiecărui stat,

conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea

penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Dispunerea măsurii arestării preventive, cât

și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor

generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii

interesului superior pe care îl reliefează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C.

proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării

preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică

privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea

atacată, instanța de control judiciar a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat în mod justificat, că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, confirmând în continuare privarea de libertate a

inculpaților Ș.A.G. și N.M., respectiv, infracțiunea dedusă judecății este una

gravă, fiind sancționată cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există

probe certe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Condiția existenței pericolului social concret

pentru ordinea publică este îndeplinită, având în vedere infracțiunile pentru

care inculpații au fost cercetați și deduși judecății, acestea fiind deosebit

de grave, aducând atingere unor valori ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la

viață și la sănătate, iar lăsarea în libertate a acestora ar crea o stare de

neliniște și neîncredere în rândul membrilor societății, sporindu-se

nejustificat gradul de insecuritate socială la nivel local (Letellier

vs.Franța).

În cauză, există indicii temeinice că inculpații

au săvârșit fapte grave, care prin modalitatea de comitere și urmările produse

duc la concluzia existenței pericolului concret pentru ordinea publică.

Lăsarea în libertate ar aduce atingere

dezideratelor impuse de legea penală, creându-se un climat de insecuritate

socială și de neîncredere al cetățenilor în actul de justiție.

Mai mult decât atât, manifestările

nejustificate de clemență ale instanței nu ar face decât să încurajeze la modul

general, astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul

încrederii societății în instituțiile statului, chemate să vegheze la

respectarea și aplicarea legilor.

În jurisprudența sa, C.E.D.O. e expus patru

motive fundamental acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei

măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca

acuzatul să fugă (S. contra Austriei) riscul ca acuzatul, odată pus în

libertate să împiedice aplicarea justiției (W. c.Germaniei), riscul să comită

noi infracțiuni (M. c. Austriei) sau să tulbure ordinea publică (L. c.Franței).

Înalta Curte constată că în cauză este

îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca acuzații să

tulbure ordinea publică.

Potrivit C.E.D.O. (caz L. c. H. ) detenția

preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii cu privire la un

interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție,

are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de

libertate.

Or, în această cauză un asemenea interes este

evident.

Argumentele potrivit cărora în cauză s-a

depășit (inculpații sunt arestați de aproape 12 luni) sau se va depăși termenul

rezonabil al acestei măsuri nu pot fi reținute cu atât mai mult cu cât

aprecierea duratei rezonabile a detenției, potrivit art. 5 parag. 3 C.E.D.O. se

analizează „in concreto”, în funcție de trăsăturile fiecărui caz în parte.

Considerentele de genul: probatoriul amplu de administrat, complexitatea cauzei

în fapt și în drept, comportamentul părților au relevanță în jurisprudența

Curții Europene atunci când se face o apreciere asupra duratei rezonabile a

procedurii, din perspectiva art. 6 parag. 1 C.E.D.O. astfel cum s-a relevat în

cauză (A.R. vs Franța).

Aspectele privind circumstanțele personale

(atitudinea sinceră, necunoscuți cu antecedente penale), vor fi avute în vedere

la individualizarea pedepselor și nu la menținerea arestării preventive a

acestora.

Evaluând gravitatea infracțiunilor pentru care

inculpații au fost trimiși în judecată, reacția publică declanșată datorită

faptelor presupuse a fi comise de aceștia, starea de nesiguranță care ar putea

fi generată de punerea în libertate a inculpaților, Înalta Curte constată că în

această fază a procesului penal nu se impune luarea unor măsuri alternative

neprivative de libertate față de aceștia.

În speță, Înalta Curte constată că pericolul

concret pentru ordinea publică pe care-l reprezintă inculpații este actual și

persistent, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, reținând corect că nu s-au schimbat temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive, iar lăsarea în libertate a

inculpaților prezintă pericol pentru ordinea publică, motiv pentru care, în conformitate

cu art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca

nefondate recursurile declarate de inculpații Ș.A.G. și N.M. împotriva

încheierii din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 30659/3/2009.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., Înalta Curte îi va obliga pe recurenții inculpați la plata

cheltuielilor de judecată către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații Ș.A.G. și N.M. împotriva încheierii din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în Dosarul nr. 30659/3/2009.

Obligă recurenții inculpați la plata

sumei de câte 200 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte

100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 6

mai 2010.