ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2032/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2032/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1051 din 8 octombrie 2013, Plenul C.S.M.

a dispus respingerea

cererii de pensionare anticipată formulate de

domnul N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița; înaintarea

către președintele României a propunerii de eliberare din funcție a domnului N.M.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, ca urmare a condamnării

penale definitive a acestuia și înaintarea hotărârii către președintele României,

în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție.

Pentru a hotărî

astfel, Plenul a constatat că, la data de 26 octombrie 2012, secția pentru

procurori din cadrul C.S.M. a dispus prin Hotărârea nr. 372/2012, suspendarea

din funcție a domnului N.M., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria

Oltenița, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Prin sentința penală nr.

106 din 12 martie 2013, Curtea de Apel București, secția I penală, l-a

condamnat pe inculpatul N.M. la pedeapsa de 4 ani închisoare, iar condamnarea a

rămas definitivă prin Decizia nr. 2772 din 19 septembrie 2013 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția penală, prin respingerea recursurilor declarate

de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. și

de către inculpatul N.M.

Plenul C.S.M. a

analizat cererea domnului N.M. de punere în executare a Deciziei civile nr. 6187/17

septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul soluționării

cererii acestuia de pensionare anticipată, constatând următoarele aspecte:

O primă cerere de

pensionare anticipată a fost adresată C.S.M. de către domnul N.M. la data de 29

august 2012, însă aceasta nu era însoțită de către o decizie de pensionare,

astfel încât această cerere nu poate genera efecte juridice atâta timp cât în

susținerea acesteia nu a fost depusă o decizie de pensionare a casei

teritoriale de pensii competente.

Plenul a remarcat

faptul că domnul N.M. a adresat C.T.P. Călărași la data de 12 noiembrie 2012 o

cerere de pensionare anticipată, urmare acestea fiind emisă Decizia nr. 166375

din 07 decembrie 2012.

Ulterior emiterii

acestei decizii, domnul N.M. a reiterat cererea sa de pensionare anticipată C.S.M.,

noua cerere fiind înregistrată sub nr. 2/23740/1154 din 03 ianuarie 2013.

Față de cele de mai

sus, în considerarea dispozițiilor legale incidente, Plenul a apreciat că data

ce trebuie avută în vedere la analizarea unei cereri de pensionare (în cazul în

care nu se solicită ca aceasta să opereze de la o dată ulterioară) este data la

care magistratul în funcție adresează cererea de stabilire a drepturilor bănești

C.T.P. competente, iar nu data sesizării C.S.M.

Or, dat fiind faptul

că domnul N.M. a fost suspendat din funcția de procuror la data de 28 octombrie

2012, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, Plenul a

constatat că această dată a suspendării clin funcție este anterioară sesizării

C.T.P. competente.

Întrucât cererea

magistratului de pensionare anticipată urmărește valorificarea unui drept ce

decurge din calitatea sa de magistrat, drept suspendat și în considerarea

faptului că domnul N.M. era suspendat din funcție la data formulării cererii de

pensionare anticipată, situație incidentă și în prezent, când, de altfel, a

survenit și o sentință penală definitivă de condamnare a magistratului, Plenul C.S.M.

a apreciat că se impune respingerea cererii de pensionare anticipată formulată.

Fața de condamnarea definitivă a domnului N.M. pentru

săvârșirea unei infracțiuni, Plenul a reținut că, potrivit art. 65 alin. (1) lit.

f) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție ca urmare a

survenirii unei astfel de împrejurări.

Având în vedere sentința penală nr. 106 din 12 martie 2013

a Curții de Apel București, definitivă prin Decizia nr. 2772 din 19 septembrie 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție și dispozițiile imperative privind

eliberarea din funcție ca urmare a condamnării penale

definitive, Plenul C.S.M.

a dispus înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din

funcție a domnului N.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oltenița, ca urmare a condamnării penale definitive a acestuia.

Prin contestația

formulată în termenul prevăzut de lege N.M. a solicitat anularea Hotărârii

Plenului C.S.M. nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013, obligarea intimatului C.S.M.

să emită o nouă hotărâre prin care să propună eliberarea din funcție a

contestatorului prin pensionare, de la data prevăzută în Decizia de pensionare nr.

166375 din data de 7 decembrie 2012 emisă de C.T.P. Călărași iar nu pentru

condamnare penală definitivă, cum în mod nelegal s-a dispus prin hotărârea

atacată, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de

judecată.

S-a învederat, de

către contestatorul N.M., că hotărârea atacată este nelegală, întrucât s-a

încălcat dreptul constituțional la pensie și s-a împiedicat

exercițiul dreptului la încetarea funcției prin pensionare fără temei

legal, s-au încălcat dispozițiile legale privind atribuțiile și

competențele C.S.M., s-au încălcat prevederile art. 44 alin. (1) din

Constituția României și ale Protocolului nr. 1 la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, s-a

încălcat prezumția de nevinovăție (art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

și art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului) și

principiul egalității în fața legii și a nediscriminării (art. 7

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din C.E.D.O.,

Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 16 alin. (1) și (2) din

Constituția României).

Cu referire la

motivul de nelegalitate constând în încălcarea dreptului constituțional la

pensie și împiedicarea exercitării dreptului la încetarea funcției

prin pensionare, s-a arătat, de către contestator, că potrivit art. 47 alin. (2)

din Constituția României și art. 1 din Legea nr. 263/2010 privind

sistemul unitar de pensii publice (aplicabil și magistraților,

conform art. 6 pct. 2 din Lege), dreptul la pensie este garantat, și că

acest drept se naște prin cererea formulată de persoana îndreptățită

și adresată casei teritoriale de pensii (art. 103 din Legea nr. 263/2010),

sub condiția îndeplinirii condițiilor legale de pensionare, ce

urmează a fi constatate de casa de pensii (art. 104 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 263/2010).

Tot astfel, s-a

relevat că art. 82 din Legea nr. 303/2004 prevede dreptul la pensie al

magistraților iar art. 65 alin. (1) lit. b) din același act normativ

stipulează că eliberarea din funcție a magistraților se face ”prin

pensionare, potrivit legii”, această ultimă normă trimițând la

dispozițiile de drept comun în ceea ce privește stabilirea de către

casele teritoriale de pensii a dreptului la pensie în condițiile Legii nr.

263/2010.

Or, s-a evocat că la

data de 29 august 2012, când contestatorul a formulat cerere de pensionare,

erau îndeplinite condițiile legale pentru pensionarea acestuia, astfel cum

rezultă din decizia de pensionare emisă de C.T.P. a județului

Călărași la data de 7 decembrie 2012, așa încât nu exista nici un

temei de drept care să justifice refuzul intimatului C.S.M. de a respinge

cererea de pensionare.

A remarcat

contestatorul că legiuitorul, prin art. 104 din Legea nr. 273/2010 și art.

85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, a înțeles să distingă între nașterea

dreptului la pensie, stabilirea dreptului la pensie și acordarea,

respectiv plata acesteia, noțiunile nefiind echivalente, și a

considerat acesta că în ipoteza statuată de legea specială privind statutul

magistraților, chiar dacă plata efectivă a pensiei este cea a emiterii

decretului prezidențial, pensia se cuvine și se stabilește tot

în condițiile prevăzute de legea pensiilor, întrucât legea specială

privind statutul magistraților nu derogă de la dispozițiile de drept

comun în ceea ce privește nașterea și recunoașterea

dreptului la pensie ci doar în privința plății efective a acestor

drepturi. Ori, potrivit deciziei emise de C.T.P. Călărași, drepturile

contestatorului au fost stabilite începând cu data de 12 noiembrie 2012.

Tot astfel, în lumina

principiului egalității în fața legii, a nediscriminării și a

prezumției de nevinovăție, garanții fundamentale ale dreptului

la un proces echitabil (noțiunea de proces fiind înțeleasă și

definită în jurisprudența C.E.D.O. ca incluzând și faza prejudicială,

administrativă a procedurii de soluționare a unei cauze), a apreciat

contestatorul că nu exista nici un fundament legal pentru refuzul intimatului

de a recunoaște dreptul său la eliberarea din funcție prin

pensionare, drept conferit de legiuitor prin dispozițiile art. 65 lit. b)

din Legea nr. 303/2004, întrucât la data la care cererea de pensionare trebuia

evaluată și soluționată nu exista nici un concurs între cauza de

încetare a funcției prin pensionare și cea întemeiată pe condamnarea

penală definitivă.

Dimpotrivă, s-a

susținut că conduita dilatorie a intimatului, refuzul de a soluționa

cererea contestatorului formulată încă din data de 29 august 2012, refuz

sancționat prin Decizia nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a generat premisa cazului de eliberare din

funcție a petentului pentru condamnare penală definitivă, prin înfrângerea

dreptului născut și recunoscut prin decizia organului competent (casa de

pensii) de a înceta funcția prin pensionare.

Cât privește

motivul de nelegalitate reprezentat de încălcarea dispozițiilor legale

privind atribuțiile și competențele C.S.M., s-a apreciat de

către contestator că intimatul nu se putea pronunța - așa cum a procedat

prin hotărârea contestată - asupra admiterii sau respingerii cererii de

pensionare, în condițiile în care această competență este dată de

legiuitor casei de pensii, conform art. 103-104 din Legea nr. 263/2010, și

nu C.S.M.

Plenul C.S.M., s-a

susținut, poate hotărî numai asupra cererii de eliberare din funcție

prin pensionare, intimatul fiind abilitat a face propunere președintelui României

în vederea emiterii decretului prezidențial în acest sens (art. 35 lit. a)

din Legea nr. 317/2004), fără a putea verifica îndeplinirea sau nu a

condițiilor de pensionare.

Contestatorul a mai

susținut că fiind încălcat dreptul său la dobândirea în patrimoniu a

pensiei de la data la care aceasta îi era cuvenită potrivit dispozițiilor art.

103 din Legea nr. 263/2010, respectiv data îndeplinirii condițiilor de

dobândire a dreptului la pensie constatată de organul competent, este privat de

valoarea patrimonială a acestui drept de asigurări sociale, veritabil bun în

sensul Protocolului nr. 1 la Convenție, supus protecției

constituționale (art. 44 alin. (1)) și dreptului internațional.

S-a apreciat de către

contestator că prin respingerea cererii sale de încetare a funcției prin

pensionare și prin formularea propunerii de eliberare din funcție

pentru condamnare penală intimatul a comis un grav abuz în exercitarea

atribuțiilor, încercând prin puterea proprie a actului administrativ emis,

să impună o modificare a legii pe care legiuitorul însuși a refuzat-o până

la momentul formulării contestației, și să genereze o sancțiune

penală (privarea de dreptul la pensie legal consacrat) în condițiile în

care legea penală și nici hotărârea judecătorească de condamnare nu

instituie o asemenea sancțiune.

S-a mai învederat,

prin contestație, că refuzând să analizeze și să soluționeze

cererea contestatorului de pensionare în raport cu realitatea existentă la

momentul manifestării de voință în sensul încetării funcției pentru

acest motiv, intimatul a încălcat prezumție de nevinovăție, fiind

evident că până la condamnarea definitivă penală contestatorul are drepturile

oricărui magistrat care îndeplinește condițiile pensionării, iar

aceste condiții nu pot fi analizate prin prisma unei conduite viitoare,

nici suspendate sau circumstanțiate în exercitare în funcție de o

posibilă soluție viitoare a unei instanțe penale, întrucât ar însemna

să se condiționeze prin act administrativ un drept consacrat de legiuitor

pur și simplu, necondiționat, în absența unui text normativ care

să permită acest lucru.

În fine,

contestatorul a apreciat că prin hotărârea contestată a fost încălcat și

principiul egalității în fața legii și al nediscriminării (art. 7

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din C.E.D.O.,

Protocolul nr. 12 la Convenție, art. 16 alin. (1) și (2) din

Constituția României), dreptul contestatorului la pensie, născut anterior

condamnării definitive, trebuind să fie respectat și recunoscut în

aceeași măsură cu cel al oricărui magistrat prezumat nevinovat.

S-a precizat că

consecință a analizei realității juridice de la data nașterii

dreptului contestatorului la pensie prin prisma prezumției de

nevinovăție, nu există nici un fundament legal pentru a plasa chestiunea

analizei drepturilor contestatorului sub incidența unui alt regim juridic

decât cel definit de lege pentru magistrații al căror drept de încetare a

funcției prin pensionare s-a născut.

A concluzionat

contestatorul că refuzul intimatului de a recunoaște dreptul său de

pensionare pe o perioadă însemnată de timp (un an de zile) și de a-l nega

la momentul schimbării realității juridice față de cea de la momentul

nașterii dreptului reprezintă o încălcare gravă a principiului

egalității în fața legii și a nediscriminării, deoarece

soluția dată cererii petentului este diferită de cea dată oricărui alt

magistrat aflat în condiții similare la data nașterii dreptului, iar

diferența de soluții este discriminatorie pe considerente de

vinovăție penală, deși un asemenea motiv de distincție nu era

permis intimatului datorită forței prezumției de nevinovăție la

data la care acesta trebuia să facă propunerea pentru eliberare din

funcție a contestatorului prin pensionare.

Prin adresa din 2013 C.S.M.,

prin secretarul general, a înaintat la dosar declarația de recurs, în

formă olografă, formulată de N.G. pe o copie a buletinului său de identitate,

în numele lui N.M., împotriva Hotărârii nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013 a

Plenului C.S.M., declarație însoțită de o copie a ordinii de zi

soluționate a Plenului C.S.M. din data de 8 octombrie 2013 și de un

exemplar al recursului îndreptat împotriva Hotărârii Plenului C.S.M. din data

de 30 ianuarie 2013, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 6187

pronunțată la data de 17 septembrie 2013 de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin întâmpinarea

depusă la dosarul cauzei intimatul C.S.M. a invocat, în principal,

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, cu consecința

anulării contestației, în ipoteza în care această dovadă nu va fi făcută

în condițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., și în subsidiar, a

solicitat respingerea contestației ca nefondată.

Sub aspectul

excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, s-au adus

următoarele precizări:

Contestația

formulată în cauză, anterior depunerii motivelor în fapt și în drept, a

fost depusă de sora contestatorului N.M., fără a fi însoțită de o procură

de reprezentare, în condițiile legii, cererea fiind semnată exclusiv de

către aceasta.

Aspectele învederate

reies din actele și lucrările dosarului, calea de atac intitulată ”recurs”

fiind semnată de N.G., conform declarației olografe inserată într-o copie

a actului de identitate a acesteia.

În condițiile

expuse, s-a apreciat că nu s-a făcut, în condițiile art. 83 alin. (2) C.

proc. civ., dovada calității de reprezentant a persoanei care a redactat

și depus calea de atac.

Prin urmare, în

ipoteza în care această dovadă nu va fi făcută, a solicitat intimatul C.S.M.

admiterea excepției, cu consecința anulării contestației.

Pe fondul

contestației, intimatul C.S.M. a arătat că în mod legal și întemeiat

a dispus, prin Hotărârea Plenului nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013,

respingerea cererii de pensionare anticipată formulată de contestatorul N.M.

și înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare

din funcție ca urmare a condamnării definitive a acestuia.

În ceea ce

privește cererea de pensionare anticipară, analizată în condițiile

punerii în executare a Deciziei nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, Plenul C.S.M. a reținut că

dreptul de pensionare anticipată aparține doar judecătorilor și

procurorilor în funcție, această concluzie, potrivit căreia un astfel de

drept presupune ca și condiție premisă ca titularul să fie în

activitate, rezultând din coroborarea prevederilor art. 82 alin. (5) cu art. 83

1

și art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

O primă cerere de

pensionare anticipată a fost adresată C.S.M. la data de 29 august 2012, această

cerere nefiind însoțită de o decizie de pensionare.

Sub acest aspect s-a

învederat faptul că, deși pensia de magistrat este o pensie specială,

calculul drepturilor de pensie este atributul exclusiv al C.T.P., astfel cum

rezultă implicit din dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Contestatorul a adresat

C.T.P. Călărași la data de 12 noiembrie 2012 o astfel de cerere de

pensionare anticipată, fiind emisă la data de 7 decembrie 2012 Decizia nr. 166375.

Ulterior emiterii acestei decizii contestatorul a reiterat cererea sa de

pensionare anticipată, cererea fiind înregistrată la C.S.M. sub nr. 2/23740 din

3 ianuarie 2013.

În considerarea

aspectelor sus relevate, Plenul C.S.M. a reținut în mod judicios că data

care trebuie avută în vedere la analizarea unei cereri de pensionare - în cazul

în care nu se solicită ca aceasta să opereze la o dată ulterioară - este data

la care magistratul în funcție adresează cererea de stabilire a

drepturilor bănești casei teritoriale de pensii competente, iar nu data

sesizării C.S.M.

Or, dat fiind faptul

că contestatorul a fost suspendat din funcția de procuror la data de 28

octombrie 2012, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale

împotriva sa, Plenul a constatat că această dată a suspendării este anterioară

sesizării C.T.P. competente.

S-a susținut că

deși Legea nr. 303/2004 expune doar câteva din efectele suspendării din

funcție a unui magistrat, precum neplata drepturilor salariale, neincluderea

perioadei suspendării în perioada de vechime în funcție și

inaplicabilitatea interdicțiilor și incompatibilităților

prevăzute la art. 5 și 8, această enumerare nu are un caracter limitativ,

ci unul exemplificativ.

Intimatul a făcut

referire și la prevederile art. 49 alin. (4) C. muncii care prevede că ”în

cazul suspendării contractului individual de muncă din cauza unei fapte

imputabile salariatului, pe durata suspendării, acesta nu va beneficia de nici

un drept care rezultă din calitatea de salariat”, și în contextul

prezentat a apreciat că cererea contestatorului de eliberare din funcție

prin pensionare urmărește valorificarea unui drept ce decurge din

calitatea de magistrat, drept suspendat la momentul formulării cererii.

Prin urmare, în

vederea punerii în executare a Deciziei nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013

a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care C.S.M. a

fost obligat să procedeze la soluționarea cererii de eliberare din

funcție prin pensionare a contestatorului și nu la soluționarea

cererii într-un sens sau altul, s-a statuat, în conformitate cu argumentele de

fapt și de drept expuse mai sus, că cererea trebuie respinsă, urmând ca

eliberarea din funcție să intervină ca urmare a condamnării penale

definitive a acestuia.

A relevat intimatul,

pe de altă parte, că textul art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, nu stabilește o ordine de

prioritate în situația în care intervin două sau mai multe cauze ce pot

conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat, dar cu toate acestea

rezultă, din ansamblul reglementării Legii nr. 303/2004, că acest act normativ

face distincție între motivele imputabile, respectiv neimputabile de eliberare

din funcție a unui judecător sau procuror, reglementând anumite drepturi

pentru magistrații eliberați din motive neimputabile (art. 33 alin.

(1), art. 65 alin. 6 și art. 82 alin. (5)).

Eliberarea din

funcție prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile de încetare

a activității, în timp ce intervenirea unei condamnări definitive pentru

săvârșirea unei infracțiuni face parte din categoria motivelor

imputabile de încetare a activității unui magistrat, respectiv de eliberare

a sa din funcție.

A reiterat intimatul C.S.M.

faptul că deși legea nu stabilește o ordine de prioritate când intră

în concurs două sau mai multe cauze ce conduc la eliberarea din funcție a

magistratului, o astfel de prioritate trebuie stabilită, în concret, în

funcție de circumstanțe.

Astfel de argumente,

s-a precizat, pot susține opinia intimatului din data de 8 octombrie 2013,

de înaintare către președintele României a propunerii de eliberare din

funcție a contestatorului, ca urmare a condamnării penale definitive a

acestuia.

Tot ca argumente în

susținere, C.S.M. a subliniat că acceptarea ipotezei în sensul că nu

există nicio dispoziție legală care să interzică posibilitatea pensionării

magistratului pe perioada suspendării ar conduce la o evidentă eludare a

prevederilor legale care reglementează ca și cauză de eliberare din

funcție a magistratului condamnarea definitivă a acestuia pentru o

infracțiune.

Cauza instituită la lit.

f) a art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ar putea fi astfel înlăturată

discreționar, prin simpla manifestare de voință a magistratului, în

sensul formulării unei cereri de pensionare, după punerea în mișcare a

acțiunii penale împotriva sa și suspendarea sa din funcție până

la momentul soluționării definitive a procesului penal. În condițiile

expuse, textul nu și-ar mai putea găsi niciodată aplicabilitatea, ori

normele de drept trebuie aplicate și interpretate în sensul producerii de

efecte.

În raport de cele

prezentate a apreciat intimatul C.S.M. că nu pot fi reținute criticile de

nelegalitate invocate de contestatorul N.M., referitoare la încălcarea

prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituție, art. 1 și 6 din Legea

nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice și a

dispozițiilor legale privind atribuțiile și competențele C.S.M.

Cererile pentru eliberarea din funcție a magistraților sunt de

competența C.S.M. potrivit art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 317/2004

privind C.S.M., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la

pretinsa încălcare a prevederilor art. 44 alin. (1) din Constituția

României și a Protocolului nr. 1 Adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat intimatul că nu poate fi

reținută existența unui drept de proprietate în patrimoniul

contestatorului sau o valoare patrimonială sub forma unei creanțe certe,

ce-i poate conferi o speranță legitimă cu privire la valorificarea ei.

Referitor la pretinsa

încălcare a prezumției de nevinovăție din perspectiva susținută

de contestator, s-a susținut că nici această susținere nu poate fi

reținută, întrucât a beneficiat de această prezumție până la momentul

condamnării sale definitive printr-o hotărâre a instanței penale.

Nici argumentele

privitoare la pretinsa discriminare a contestatorului nu au fost considerate

întemeiate, eliberarea din funcție ca urmare a unei condamnări definitive

dispunându-se față de toți cei aflați într-o astfel de

situație, când intră în concurs cu o cerere de eliberare din funcție

prin pensionare formulată, de regulă, după demararea demersurilor în procesul

penal.

Or, așa cum s-a

mai relevat, acceptarea ipotezei în sensul că nu există nicio dispoziție

legală care să interzică posibilitatea pensionării magistratului pe perioada

suspendării ar conduce la o evidentă eludare a prevederilor legale care reglementează

ca și cauză de eliberare din funcție a magistratului condamnarea

definitivă a acestuia pentru o infracțiune.

Prin urmare, cauza

instituită la lit. f) a art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 ar putea fi

astfel înlăturată discreționar, prin simpla manifestare de voință a

magistratului, în sensul formulării unei cereri de pensionare, după punerea în

mișcare a acțiunii penale împotriva sa și suspendarea sa din

funcție până la momentul soluționării definitive a procesului penal.

Contestatorul a

răspuns la întâmpinarea intimatului C.S.M., considerând că sunt lipsite de

temei atât excepția invocată cât și apărările pe fondul litigiului.

În ce privește

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, întemeiată pe

dispozițiile art. 82 alin. (1) C. proc. civ., s-a susținut că aceasta

a fost invocată cu rea credință, în condițiile în care mandatarul

avocat al contestatorului a făcut dovada calității de reprezentant în

acord cu cerințele art. 85 alin. (3) cu referire la art. 83 alin. (3) C.

proc. civ.

În ce privește apărările

pe fondul cauzei, s-au învederat următoarele:

Pensia solicitată

și stabilită prin Decizia nr. 166375 din 7 decembrie 2012 a C.T.P.

Călărași nu este o pensie anticipată, așa cum susține intimatul C.S.M.,

ci o pensie pentru limită de vârstă, reglementată ca atare de prevederile art. 82

alin. (2) și (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare.

Susținerea

intimatului în sensul că pensia anticipată se cuvine numai judecătorului

și procurorului aflat în funcție este neîntemeiată, întrucât chiar în

cazul pensiei anticipate nu există niciun temei legal care să permită

intimatului să dea o asemenea interpretare legii privind statutul

magistraților și să acționeze în consecință, iar acolo unde

legea nu distinge nici interpretul și nici cel ce o aplică nu pot

distinge, nici autoritatea judecătorească și nici cea administrativă

neputând modifica norme de drept clare, care nu impun nicio condiționare

sau restricționare a aplicării lor.

A fost apreciată ca

fiind lipsită de fundament și apărarea intimatului în sensul că

suspendarea din funcție a contestatorului, anterioară cererii de

pensionare adresată C.T.P. competente, ar împiedica eliberarea din funcție

prin pensionare, având în vedere că eliberarea din funcție prin pensionare

corespunde unui motiv neimputabil magistratului în timp ce în speță

eliberarea din funcție îi este imputabilă contestatorului, urmare

condamnării definitive pentru o infracțiune, în condițiile în care

cererea de pensionare adresată intimatului la data de 29 august 2012 și

respectiv cererea de pensionare adresată C.T.P. Călărași la data de 22

noiembrie 2012 sunt anterioare intervenirii cauzei de eliberare din

funcția pentru un motiv imputabil contestatorului, dispozițiile Legii

nr. 303/2004 nu stabilesc, cum s-a statuat dealtfel și în considerentele

Deciziei nr. 6187 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

o prioritate în cazul în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce

la eliberarea din funcție a unui magistrat, iar la data refuzului

soluționării cererii de pensionare de către C.S.M., respectiv 30 ianuarie

2013, nu exista un concurs de cauze care să conducă la eliberarea din

funcție a magistratului.

A considerat

contestatorul, prin urmare, că neexistând concurs de cauze de eliberare din

funcție la data cererii de pensionare formulată de contestator, cererea de

pensionare trebuia soluționată în conformitate cu situația de fapt

și de drept de la data formulării sale, situație în care nu

intervenise nicio cauză de eliberare din funcție pentru vreun motiv

imputabil.

Pe de altă parte,

contestatorul a precizat că suspendarea sa din funcție nu are nicio relevanță

sub aspectul mai sus menționat, deoarece: - legea nu enemeră printre

cauzele de eliberare din funcție și suspendarea magistratului,

așa încât măsura suspendării nu poate concura cu motivul eliberării din

funcție prin pensionare; - în lumina dispozitivului Deciziei nr. 6187 din

17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, intimatul era obligat ”să

soluționeze cererea de eliberare din funcție formulată de contestator

la data de 19 august 2012” adică ”anterior emiterii Hotărârii nr. 372 din 26

octombrie 2012 prin care s-a dispus suspendarea din funcția de procuror”.

În fine,

contestatorul a apreciat ca intimatul a interpretat eronat dispozițiile

legale atunci când a considerat că suspendarea din funcție paralizează

dreptul de a solicita pensionarea, având în vedere prevederile art. 49 alin. (4)

C. muncii, întrucât, în primul rând, dreptul la pensie izvorăște potrivit art.

2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, din calitatea de asigurat iar nu

din calitatea de salariat, iar în al doilea rând legea ce constituie dreptul

comun aplicabil în materia pensiilor (Legea nr. 263/2010) stabilește clar

ce anume condiții trebuie îndeplinite pentru dobândirea dreptului la

pensie (art. 52 și următoarele), respectiv împlinirea unei anumite vârste

și efectuarea unui anumit stagiu de cotizare, fără a condiționa

nașterea sau acordarea dreptului de calitatea de salariat sau

funcționar aflat în funcție la data solicitării stabilirii drepturilor

de pensie. În al treilea rând, a conchis contestatorul că nici legea specială

ce reglementează statutul magistraților (Legea nr. 303/2004) nu include

între consecințele măsurii suspendării din funcție a magistratului

suspendarea sau suprimarea dreptului la pensie, ci limitează drepturile

cuvenite magistratului în legătură cu salarizarea acestuia și vechimea în

muncă (art. 62 alin. (3) din lege), chestiuni care nu pot afecta dreptul

contestatorului la pensie născut la data formulării cererii de pensionare.

La termenul de judecată

de azi reprezentantul intimatului, în raport de împrejurarea că

contestația ce formează obiectul litigiului a fost formulată de N.M. prin

avocat, care a depus la dosar mandatul de reprezentare, a înțeles să

renunțe la invocarea excepției lipsei dovezii calității de

reprezentant a persoanei care a formulat contestația.

Contestația

formulată de N.M. împotriva Hotărârii nr. 1051 din data de 8 octombrie 2013 a

Plenului C.S.M. este fondată și urmează a fi admisă, cu consecința

anulării actului administrativ atacat și a obligării intimatului C.S.M. la

emiterea unei noi hotărâri prin care să propună președintelui României

eliberarea din funcție a contestatorului prin pensionare, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată

că o primă cerere de pensionare, nesoluționată

în vreun fel, a fost adresată C.S.M. de către contestatorul N.M., procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, la data de 29 august

2012, această solicitare nefiind însoțită însă de o decizie de pensionare.

La data de 26

octombrie 2012, secția de procurori a C.S.M. a hotărât, în temeiul art. 40

lit. j) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., republicată, cu modificările

și completările ulterioare, precum și a art. 62 alin. (1) lit. a)

și alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și

procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

suspendarea contestatorului din funcția de procuror la Parchetul de pe

lângă Judecătoria Oltenița, ca urmare a punerii în mișcare a

acțiunii penale împotriva sa, de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - D.N.A., secția de combatere a

infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție, sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C.

pen., raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.

C.T.P. Călărași,

urmare cererii formulate de contestatorul N.M. sub nr. 38442 din data de 12

noiembrie 2012, a emis Decizia nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012, privind

acordarea pensiei de serviciu, în temeiul art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare. Prin această decizie, care a

rămas definitivă prin necontestare, drepturile de pensie s-au stabilit începând

cu data formulării cererii de acordare a pensiei de serviciu, anume 12

noiembrie 2012, prin luarea în considerare a unei vechimi în funcțiile

prevăzute la art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 de 26 ani și 9 luni,

și s-a prevăzut, în conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (3)

din Legea nr. 303/2004, că plata drepturilor se va face începând cu data

eliberării din funcție a contestatorului.

Întemeindu-se pe Decizia

nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012, privind acordarea pensiei de serviciu,

emisă de autoritatea administrativă competentă C.T.P. Călărași, N.M. a

solicitat din nou C.S.M., cu cererea înregistrată din 3 ianuarie 2013,

eliberarea sa din funcție prin pensionare, hotărându-se în

ședința Plenului C.S.M. din data de 30 ianuarie 2013 amânarea

discutării propunerii de eliberare din funcție prin pensionare, a

contestatorului, suspendat din funcție, ca urmare a punerii în

mișcare a acțiunii penale împotriva sa, până la încetarea suspendării

magistratului.

Ulterior, prin

Decizia nr. 6187 din data de 17 septembrie 2013 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admisă contestația formulată de N.M. împotriva

Hotărârii Plenului C.S.M. din 30 ianuarie 2013, cu consecința anulării în

parte a hotărârii atacate în ceea ce-l privește pe contestator și a

obligării intimatului să procedeze la soluționarea cererii de eliberare

din funcție prin pensionare formulată de contestator la data de 29 august

2012.

S-a reținut în

considerentele deciziei Înaltei Curți, cu putere de lucru judecat, pe de o

parte că amânarea soluționării cererii contestatorului până la momentul

judecării definitive a procesului penal echivalează cu un refuz nejustificat de

soluționare a solicitării acestuia în sensul prevederilor art. 2 alin. (1)

lit. i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, și, pe de altă parte, că refuzul

soluționării cererii contestatorului apare ca fiind nejustificat și

datorită faptului că la data de 30 ianuarie 2013 nu exista o hotărâre de

condamnare definitivă a contestatorului pentru săvârșirea vreunei

infracțiuni, astfel că nu se poate susține că ar exista un concurs de

cauze care să conducă la eliberarea din funcție a magistratului. Totodată,

s-a statuat, prin aceeași decizie, că hotărârea de amânare a

soluționării cererii formulate de contestator până la momentul încetării

suspendării din funcție a fost emisă cu exces de putere, în

condițiile în care aceasta nu a fost motivată, nu a fost invocat vreun

temei legal pentru această soluție, iar cererea de eliberare din

funcție prin pensionare a fost formulată la data de 29 august 2012,

anterior emiterii Hotărârii nr. 372 din data de 26 octombrie 2012 a

Secției pentru procurori a C.S.M. prin care s-a dispus suspendarea din

funcția de procuror.

Se constată, în fine,

că în data de 8 octombrie 2013, consecință a analizei Notei din 2013 a

D.R.U.O. - S.R.U. pentru parchete prin care a fost înaintată propunerea privind

eliberarea din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria

Oltenița a domnului N.M., ca urmare a condamnării penale definitive,

și cererea acestuia de punere în executare a Deciziei civile nr. 6187 din

17 septembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Plenul C.S.M. a dispus, prin Hotărârea nr. 1051, contestată în litigiu,

respingerea cererii de pensionare anticipată formulată de contestatorul N.M.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, și înaintarea

către președintele României a propunerii de eliberare din funcție a

acestuia, ca urmare a condamnării penale definitive.

În raport

de cele mai sus învederate, Înalta Curte constată, așadar, că a fost

investită în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M.,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu o contestație

ce are ca obiect Hotărârea nr. 1051 din 08 octombrie 2013 prin care Plenul C.S.M.

a respins cererea de pensionare anticipată formulată de domnul N.M., procuror

la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița (art. 1) și a dispus înaintarea

către președintele României a propunerii de eliberare din funcție a domnului N.M.,

procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oltenița, ca urmare a condamnării

penale definitive a acestuia (art. 2).

Având în

vedere argumentele expuse pe larg în motivarea hotărârii contestate precum și

în egală măsură criticile formulate prin prezenta contestație, Înalta Curte

constată că are a se pronunța cu prioritate asupra a două probleme de drept,

respectiv dacă de lege lata pe perioada suspendării din funcție, în temeiul art.

62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, un judecător/procuror își poate exercita dreptul de a beneficia de

pensie de serviciu, în condițiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și dacă

există vreo ordine de prioritate în situația în care intervin simultan două sau

mai multe cauze ce pot conduce, în condițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

la eliberarea din funcție a unui judecător/procuror.

prima problemă, intimatul opinează atât prin considerentele hotărârii

contestate cât și prin întâmpinarea formulată în cauză că pe perioada

suspendării un procuror/judecător nu poate beneficia de dreptul la pensionare

anticipată, invocând în acest sens dispozițiile art. 82 alin. (5), art. 83

1,

art. 85 alin. (3), respectiv art. 62 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004,

precum și cele ale art. 49 alin. (4) C. muncii, pe când în opinia

contestatorului un astfel de drept poate fi exercitat în condiții de

legalitate, potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004,

art. 44 alin. (1) și art. 47 alin. (2) din Constituția României, art. 1 și art.

104 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu

modificările și completările ulterioare.

Se impune, cu titlu

prealabil, a se clarifica natura pensiei de serviciu prevăzută de art. 82 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004, recunoscută în beneficiul contestatorului prin

Decizia nr. 166375 din data de 7 decembrie 2012 emisă de autoritatea

administrativă competentă, anume C.T.P. Călărași, aceasta având, potrivit

prevederilor exprese ale art. 82 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, regimul

juridic al unei pensii pentru limită de vârstă, și nu a unei pensii

anticipate. Pensionarea anticipată a judecătorilor și procurorilor

beneficiază de o reglementare distinctă, prin dispozițiile art. 83

1

din Legea nr. 303/2004, care prevăd că ”(1) Judecătorii și procurorii pot

fi pensionați anticipat, cu reducerea vârstei de pensionare prevăzute de

prezenta lege cu până la 5 ani, în cazul în care depășesc vechimea în

magistratură prevăzută la art. 82 alin. (1) cu cel puțin 5 ani. Cei care

îndeplinesc atât condițiile pentru acordarea pensiei în condițiile

prezentului articol, cât și pe cele prevăzute la art. 82 alin. (2) pot

opta între cele două pensii. (2) Pensia prevăzută la alin. (1) are regimul unei

pensii anticipate de serviciu. (3) Beneficiarii pensiei de serviciu prevăzute

la alin. (1) nu pot cumula pensia de serviciu cu veniturile realizate dintr-o

activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective, până la

vârsta de 60 de ani. (4) Cuantumul pensiei anticipate se stabilește

potrivit prevederilor art. 82 alin. (1) și (4).”

Înalta Curte,

analizând limitele și condițiile exercitării dreptului la pensie de serviciu,

prin prisma interpretării dispozițiilor art. 82 alin. (2) și ale art. 62 alin. (3)

și (4) din Legea nr. 303/2004, constată în dezacord cu intimatul că exercitarea

respectivului drept nu este condiționată de exercitarea funcției de

judecător/procuror la data formulării cererii de pensionare, ci de deținerea

calității de judecător/procuror. Astfel, în condițiile în care legiuitorul în

redarea conținutului art. 82 folosește sintagma judecător și procuror și nu cea

de judecător și procuror în funcție prin impunerea condiției exercitării

funcției de judecător/procuror la data formulării cereri de eliberare din

funcție prin pensionare intimatul adaugă într-un mod nepermis la lege, cu

consecința atragerii excesului de putere în emiterea unor acte administrativ

circumscrise unei astfel de interpretări.

Totodată, afectarea

statutului judecătorului/procurorului prin extinderea efectelor suspendării din

funcție dispusă în temeiul art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, și asupra

exercitării dreptului la pensionare, potrivit art. 82 alin. (2), nu poate fi

acceptată în condițiile în care, fiind vorba de o măsură de excepție de natură

a suspenda temporar doar exercitarea profesiei, și implicit drepturile și

obligațiile ce decurg în mod obișnuit din exercițiul profesiei, enumerarea

prevăzută prin norma imperativă de la art. 62 alin. (3) și (4) este limitativă

și nu exemplificativă cum în mod greșit a apreciat intimatul.

Prin

urmare, contrar celor susținute de intimat, efectele suspendării din funcție a

judecătorului/procurorului constau doar în neplata drepturilor salariale pe

perioada suspendării, neluarea în calcul a respectivei perioade în stabilirea vechimii

în magistratură, și respectiv inaplicabilitatea interdicțiilor și

incompatibilităților prevăzute la art. 5 și art. 8 din același act normativ.

În cauză

nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 49 alin. (5) C.

muncii, întrucât, pe de o parte, în situația judecătorilor și

procurorilor efectele suspendării din funcție sunt prevăzute prin norme cu

caracter special (art.

62

alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004)

, de strictă

interpretare, cum s-a mai arătat, și derogatorii de la regimul de drept

comun al suspendării contractului individual de muncă, reglementat de C.

muncii, și, pe de altă parte, dreptul contestatorului la pensia de

serviciu reglementată de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (înainte de

împlinirea vârstei de 60 de ani), rezultă din deținerea calității de

asigurat obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii

(potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 6 alin. (1) pct. 2 din Legea nr.

263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice) pe durata unei perioade de

cel puțin 25 de ani în care contestatorul, anterior suspendării din

funcția de procuror, a exercitat funcțiile enumerate de art. 82 alin.

(2) din Legea nr. 303/2004.

În fine,

interpretarea dată de intimat nu este susținută nici prin raportare la

dispozițiile art. 85 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care

respectiva normă de drept nu reglementează condițiile de pensionare, ci doar la

nivel minimal procedura administrativă de depunere a cererii pentru acordarea

pensiei de serviciu la C.T.P. competentă.

Așa fiind, atâta

vreme cât nu a intervenit eliberarea din funcția de judecător/procuror în

condițiile art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 orice judecător/procuror

poate solicita, în condițiile art. 82 din Legea nr. 303/2004, în forma în

vigoare la data soluționării prezentei contestații, eliberarea din

funcție prin pensionare, indiferent dacă se află sau nu în exercițiul funcției.

De altfel, această interpretare se regăsește și în practica administrativă

anterioară a intimatului, Înalta Curte neputând identifica argumentele pentru

care intimatul a revenit asupra practicii sale în materia soluționării unor

cereri de eliberare din funcție prin pensionare formulate de

judecători/procurori suspendați din funcție (cu titlu de exemplu, a se vedea

Hotărârile Plenului C.S.M. nr. 973 din 11 noiembrie 2010 și nr. 271 din 22

aprilie 2010), în condițiile în care cadrul legislativ nu a fost modificat în

această materie.

În consecință,

Înalta Curte constată, contrar celor susținute de intimat, că de lege lata

judecătorul/procurorul suspendat din funcție în temeiul dispozițiilor art. 62 alin.

(1) din Legea nr. 303/2004, își poate exercita dreptul la pensionare, în

condițiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

privire la stabilirea unei ordine de prioritate în situația în care intervin

simultan două sau mai multe cazuri ce pot conduce la eliberarea din funcția de

judecător/procuror, în condițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004,

intimatul susține că deși legea nu stabilește o astfel de ordine se impune

totuși o ierarhizare a cauzelor de eliberare din funcție în raport de

circumstanțele concrete, făcând distincție între cauzele imputabile și cauzele

neimputabile judecătorului/procurorului.

Văzând dispozițiile art.

65 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte constată, contrar celor

susținute de intimat, că în condițiile în care legiuitorul nu a reglementat

situația intervenirii în concurs a două sau a mai multor cauze de eliberare din

funcție, nu este permisă stabilirea pe cale pretoriană a unei ierarhii între

cazurile de eliberare din funcția de judecător/procuror, fiind incident, în

cauză, principiul Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Prin

urmare, nu există nici un argument juridic în susținerea interpretării

dispozițiilor art. 65 alin. (1) în sensul prevalenței cauzelor imputabile de

eliberare din funcția de judecător/procuror (lit. d) - i) în raport de cauzele

neimputabile de eliberare din funcția de judecător/procuror (lit. a) - c), cum

în mod nejustificat a apreciat intimatul în emiterea actului administrativ

contestat.

Așadar,

în lipsa unei reglementări legale în situația în care au intervenit simultan

mai multe cauze de eliberare din funcția de judecător/procuror, de lege lata,

va prevala data intervenirii fiecărei cauze, potrivit principiului prior in

tempore, indiferent dacă aceasta este imputabilă sau nu judecătorului/procurorului

în cauză.

Examinând

în concret situația contestatorului, prin prisma celor mai sus dezlegate,

Înalta Curte constată că, deși contestatorul în calitate de procuror ce

îndeplinea condițiile prevăzute de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 -

fapt confirmat, cum s-a mai arătat, prin emiterea, în temeiul art. 106 din

Legea nr. 263/2010, a Deciziei nr. 166375 din 7 decembrie 2012, privind

acordarea pensiei de serviciu, emisă de C.T.P. Călărași - a formulat o

cerere de eliberare din funcție prin pensionare, la data de 29 august 2012

(moment la care nu intervenise măsura suspendării din funcție dar nici nu

fusese emisă decizia de pensionare) reiterată la data de 03 ianuarie 2013

(ulterior emiterii Deciziei de pensionare nr. 166375 din 07 decembrie 2012 dar

și luării măsurii suspendării din funcția de procuror a contestatorului, prin

Hotărârea secției pentru Procurori a C.S.M. nr. 372 din data de 26 octombrie

2012) intimatul a amânat la data de 30 ianuarie 2013 soluționarea cererii până

la momentul încetării suspendării din funcție a contestatorului, deși nu exista

nici un temei legal pentru o astfel de decizie, atitudine sancționată, de altfel,

prin prisma dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 6187 din 17 septembrie 2013.

Totodată, Înalta

Curte reține că intimatul deși a fost sancționat pentru refuzul

nejustificat de a soluționa cererea de eliberare din funcție prin pensionare a

contestatorului, în perioada în care nu era incident nici un alt motiv de

eliberare din funcție, tocmai prin prisma lipsei de temei legal a măsurii de

amânare a soluționării respectivei cereri, a manifestat aceeași atitudine în

emiterea actului administrativ contestat, în sensul că deși nu exista nici o

normă legală care să consacre suspendarea dreptului la pensionare pe perioada

suspendării din funcția de procuror, a decis pe cale de interpretare că o

astfel de suspendare există, justificând astfel respingerea cererii de

eliberare din funcție prin pensionare, cu consecința dispunerii eliberării din

funcția de procuror a contestatorului, ca efect al intervenirii unei alte cauze

prevăzute prin dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv

condamnarea definitivă a procurorului pentru o infracțiune, dând, astfel

prioritate cazului de eliberare din funcție ca efect al condamnării (art. 65 alin.

(1) lit. f) față de cazul reglementat prin dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. b)

din același act normativ, respectiv eliberarea din funcție prin pensionare.

În acest context,

Înalta Curte constată că refuzul nejustificat al intimatului de a soluționa

cererea de eliberare din funcție prin pensionare formulată de contestator, în

sensul dispozițiilor art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 privind C.S.M., în

intervalul cuprins între 29 august 2012 (data înregistrării cererii de

pensionare) și 17 septembrie 2013 (data pronunțării Deciziei nr. 6187/2013 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal), ca și respingerea, fără existența unui

temei legal pe care să se întemeieze susținerea tezei suspendării dreptului la

pensionare ca efect direct al suspendării din funcția de procuror, a cererii de

eliberare din funcție prin pensionare la data de 08 octombrie 2013, a fost de

natură a afecta în substanța sa dreptul la pensionare al contestatorului,

ingerință nejustificată în absența unei norme legale în materie.

De altfel, în

considerentele actului administrativ contestat intimatul a și reținut în mod

corect faptul că prin cererea formulată procurorul contestator urmărește

valorificarea unui drept ce decurge din calitatea sa de magistrat, însă a

apreciat că un astfel de drept este suspendat, făcând astfel o confuzie între drepturile

aferente calității de mag