ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 124/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 124/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanta la dala de 29 decembrie 2014,

revizuenții S.M. S.F. și S.R. au

solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C., revizuirea Deciziei

civile nr. 974 din 09 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

nr. 25426/212/2013.

În motivarea

cererii, revizuenții au arătat că, prin Decizia civilă nr. 1454 din 19

decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 22858/212/2010

a fost admis recursul lor și a fost modificata în parte sentința recurată.

admițându-se și acțiunea conexă formulată de I.R., în sensul că, constată nulitatea

absolută parțială a Titlului de Proprietate nr. 51489/151 din 22 decembrie 1992

emis de către Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate

asupra terenurilor Constanța pentru pârâtul I.R. și autorii A.C., S.I. și I.C.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate. Respinge ca nefondate

celelalte recursuri'", iar această pronunțare a instanței de recurs,

împreună cu celelalte dispoziții ale instanței de fond formează autoritatea de

lucru judecat în cauză.

Petenții au

mai învederat că, apreciind că dispozitivul Deciziei civile nr. 1454 din 19

decembrie 2012 a Tribunalului Constanța este nelămuritor, I.R. a formulat - în

temeiul dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ. - cerere de lămurire a

dispozitivului deciziei sus­menționate; Tribunalul Constanța prin decizia fâră

număr din 03 octombrie 2013 a dispus în sensul respingerii cererii de lămurire

ca nefondată. statuând că „dispozițiile deciziei civile sunt clare și precise,

hotărârea fiind amplu argumentată în considerente".

În atare

situație, I.R. a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 138 din 13 august 2013

emisă de Comisia Județeană de stabilire a dreptului de proprietate privată

asupra terenurilor Constanța, plângere ce a format obiectul Dosarului nr. 25426/212/2013

al Judecătoriei Constanța. Prin sentința civilă nr. 7823 din 21 iulie 2014,

Judecătoria Constanța a respins cererea ca nefondată.

Mai

mult, revizuenții solicită a se observa că, împotriva sentinței civile nr. 7823

din 21 iulie 2012 a declarat apel I.R., apel ce a fost soluționat de Tribunalul

Constanța prin decizia civilă din 09 decembrie 2014 în sensul că: „Admite

apelul, modifica în parte hotărârea apelată"; or, această pronunțare a

instanței de control judiciar face ca această decizie să fie potrivnică Deciziei

civile nr. 1454 din 19 decembrie 2012 pronunțată lot de Tribunalul Constanța în

Dosarul nr. 22558/212/2010 și încalcă autoritatea de lucru judecat a primei

hotărâri.

Prin Decizia

civilă nr. 19/C din 25 februarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă,

a fost respinsă,

ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenți. cu motivarea că,

problema soluționării excepției autorității lucrului judecat (în sensul

respingerii ei, căci doar așa se poate naște situația hotărârilor

contradictorii) se bucură, Ia rândul ei, de autoritate de lucru judecat, iar

verificarea modului de rezolvare a excepției prin intermediul revizuirii, după

parcurgerea urnit ciclu procesual obișnuit, contravine finalității urmărite de

lege căci stabilirea unei autorități de lucru judecat nu se poate constata cu

încălcarea unei alte autorități de lucru judecat.

S-a considerat

că soluția se impune și pe considerentul ca, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar

însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar Ia

anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze și inodu! de rezolvare a

excepției puterii lucrului judecat, adică să exercite un control judiciar ce nu

s-a intenționat prin reglementarea acestui motiv at căii extraordinare de atac;

aceasta pentru că soluția prevăzută de art, 524 alin. (4) C. proc. civ. nu

reinvestește instanța de retractare (care nu este cea care a pronunțat hotărârea

ce se vrea revizultă, ci instanța stabilită conform art. 510 alin. (2) C. proc.

civ.) cu reanalîzarea raportului litigios și pronunțarea unei hotărâri, ci cu

verificarea existenței autorității de lucru judecat și, în cazul constatării

acestuia, cu anularea celei de-a doua hotărâri.

Împotriva Deciziei

civile nr. 19/C din 25 februarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I

civilă, revizuenții S.M., S.F. și S.R. au declarai recurs,

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de

Casație la data de 04 iunie 2015.

Prin

cererea de recurs revizuenfii dezvoltă susțineri referitoare la fondul

pricinii, recurenții reluând susținerile din cuprinsul cererii de revizuire, în

sensul că, este fără putință de tăgadă că Decizia nr. 974 din 09 decembrie 2014

a Tribunalului Constanța încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile

nr. 1454 din 19 decembrie 2012, pronunțată de aceeași instanță, în aceeași

pricină, respectiv proprietatea terenului intravilan".

Învestită cu

soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a procedat la comunicarea cererii de recurs și a întâmpinării formulate de

intimatul I.R.; totodată, recurenții-revizuenți au depus răspuns la

întâmpinare, act de procedură de care în termenul legal, intimații aveau

obligația de a lua cunoștință de la dosar.

Intimatul

I.R. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca

nefondat.

La data de 2

septembrie 2015, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului, prin care s-a constatat că recursul îndeplinește condițiile de formă,

că, în speță, calea extraordinară de atac a recursului este inadmisibilă, iar

motivele de recurs invocate nu se încadrează în prevederile art. 488 C. proc.

civ.

Completul

de filtru C7, la dala de 15 septembrie 2015. constatând că raportul întrunește

condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților,

pentru ca acestea să depună puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art.

493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit

dovezilor aflate la filele 56-60 din dosarul de recurs, raportul asupra

admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Recurenții au

depus punct de vedere prin care au învederat că recursul este admisibil în

principiul și că motivele de recurs pot fi încadrate în prevederile art. 488

pct. 4 C. proc. civ.

Constatându-se

încheiată procedura de filtrare, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

s-a fixat termen pentru soluționarea căii de atac la data de 22 ianuarie 2016,

fără citarea părților.

Examinând

recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepția

iiiadmisihiîității recursului, reținută prin raportul întocmit în cauză, pe

care o va analiza cu prioritate față de excepția nulității, față de

dispozițiile art. 245 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata

nulitatea recursului, pentru următoarele considerente:

Prin

dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorui a stabilit că

hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în

condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din

dispozitivul ei.

Prin urmare,

revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă. In

condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în

situații identice.

Totodată,

principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri

sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele

determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Din dispozițiile

C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite

cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența

unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă

controlului judiciar pe această cale.

Recursul

este o cale extraordinară de atac, de reformare, nedevoiutivă și, ca regulă,

nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și

limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul judiciar privind

conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept.

Conform

dispozițiilor art. 513 alin. (6) teza I C. proc. civ., în cazul în care

revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul.

Aceste

dispoziții, cu valoare de excepție, trebuie raportate și interpretate coroborat

cu cele ale art. 513 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată

asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea

revizuită.

Prin urmare,

ipoteza reglementată de alin. (6) are în vedere exclusiv situația în care

hotărârea supusă revizuirii este ea însăși susceptibila de a fi atacată.

Astfel spus,

legiuitorul a menționat prin acest text - art. 513 alin. (6) - calea de atac a

recursului, cu semnificația suprimării căii de atac a apelului, pentru

ipotezele în care această cale de atac s-ar putea exercita anterior recursului,

iar nu pe aceea a instituirii unei noi căi de atac, în situația în care aceasta

nu ar fi prevăzută, ceea ce ar contraveni principiului legalității și

unicității și ar crea contrar intenției legiuitorului, un nou grad de

jurisdicție.

Conform art.

634 alin. (1) pct. 4 din N.C.P.C., sunt hotărâri definitive, hotărârile date în

apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

În temeiul

art. 483 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., nu sunt supuse recursului,

hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că

hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Litigiul de

față este întemeiat pe dispozițiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Astfel, prin

cererea inițială, formulată în cauza soluționată prin hotărârea a cărei

revizuire se cere, reclamantul S.R., în contradictoriu cu pârâții Comisia

Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor

din Constanța, S.R., S.M. și S.F. a solicitai instanței anularea, în parte, a

Hotărârii nr. 138/2013, în baza art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Potrivit

prevederilor art. 5 alin. (1) din Titlul XIII - Legea nr. 247/2005, „hotărârile

pronunțate de instanțele judecătorești în procesele funciare în primă instanță

sunt supuse numai recursului. Totodată, alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.,

publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, prevăd eă:

„(1) Daca prin

prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se

prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este

"definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta

va fi supusă numai apelului la imlanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile

aiin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că

hotărârea judecătorească de primă însianiă este "supusa recursului"

sau că "poate fi atacata cu recurs" ori, după caz, legea specială

folosește o alta expresie similară."

Față de cele

menționate, din coroborarea dispozițiilor art. 513 alin. (5) și (6) cu cele ale

art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportate la prevederile art. 5 alin.

(1) din Titlul XIII - Legea nr. 247/2005 și art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr.

76/2012 rezultă că Decizia civilă nr. 19/C din 25 februarie 2015 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă, nu este supusă recursului, întrucât, hotărârea

a cărei anulare s-a urmărit prin efectul revizuirii, respectiv Decizia civilă nr.

974 din 09 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 25426/212/2013,

este definitivă, împotriva acesteia neputându-se exercita calea de atac a

recursului.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta

Curte, în majoritate, va respinge ca inadmisibil, recursul.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

În majoritate:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de revizuenții S.M., S.F. și S.R., domiciliați

în com. Valu lui Traian, jud, Constanța, în contradictoriu cu intimații Comisia

județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Constanța, cu sediul în Constanța, județ Constanța și I.R., domiciliat în com. Valu

lui Traian, județ Constanța împotriva Deciziei nr. 19/C din 25 februarie 2015 a

Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de

atac.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 22 ianuarie 2016.

Cu

opinia separată a d-nei judecător

S.A.M.

în sensul

respingerii excepției inadmisibilității recursului și constatării nulității

recursului, pentru următoarele considerente:

Decizia civilă

nr. 19 din 25 februarie 2015 a Curții de Apel Constanța, atacată cu recurs în

prezenta cauză, soluționează cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art.

509 pct. 8 C.

proc. civ. în care se invocă

contrarietatea dintre Decizia civilă nr. 974 din 9 decembrie 2014 pronunțată de

Tribunalul Constanța și Decizia civilă nr. 1454 din 19 decembrie 2012

pronunțată de același tribunal.

Potrivit art. 513

alin. (5) C. proc. civ., hotărârile pronunțate în materie de revizuire sunt

supuse cailor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită.

Conform

art. 513 alin. (6) C. proc. civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri

potrivnice, calea de atac este recursul iar, în cazul în care instanța de

revizuire este una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție,

recursul este de competența Completului de 5 judecători.

Art. 513 alin.

(5) C. proc. civ. instituie regula aplicabilă căilor de atac formulate

împotriva hotărârilor pronunțate în soluționarea unei cereri de revizuire,

aceea că hotărârile care soluționează cererea de revizuire sunt supuse

acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată.

De la regula

prevăzută în art. 513 alin. (5) C. proc. civ. există o singură excepție, reglementată

în alin. (6) al art. 513 C. proc. civ., în ipoteza revizuirii întemeiate pe

contrarietatea de hotărâri, caz în care este deschisă numai calea de aîac a

recursului, apelul fiind suprimat.

Voința

legiuitorului de a suprima calea de atac a apelului, în ipoteza art. 513 alin.

(6) C. proc. civ., se justifică prin faptul că obiectul verificării de

legalitate este restrâns la un singur aspect, acela al respectării puterii de

lucru judecat a primei hotărâri pronunțate în una și aceeași cauză.

Deoarece

instituie regula după care sunt formulate căile de atac împotriva hotărârilor

care soluționează toate celelaîe cazuri, limitativ prevăzute de lege, în

materie de revizuire, prevederile art. 513 alin. (5) C. proc. civ. au caracter

de normă generală, pe când art. 513 alin. (6) C. proc. civ., întrucât derogă de

la regulă, are caracter de normă specială, ceea ce impune o interpretare

restrictivă a acestuia.

De

aceea, coroborarea sa cu alin. (5) al art. 513 C. proc. civ. trebuie evitată,

întrucât interpretarea normei speciale prin raportare la norma generală ar

aduce atingere principiului „specialita gevralib dolari S.U.A. erogam,

generația expeciatibus mm derogam", anulându-i caracterul derogatoriu, și

s-ar îndepărta de la scopul urmărit de legiuitor, de a lăsa deschisă calea

recursului împotriva tuturor hotărârilor care soluționează o cerere de

revizuire întemeiată pe contrarîetate de hotărâri, indiferent dacă hotărârile

contrare sunt pronunțate în apel sau în recurs.

Un

argument în plus în susținerea acestei

concluzii este adus de teza a II-a a alin. (6) al art. 513 C. proc. civ. care

deschide calea de atac a recursului inclusiv în cazul în care hotărârile

potrivnice au fost pronunțate de instanțe de recurs (potrivit art. 97 din

N.C.P.C., secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt competente să

judece numai ea instanțe de recurs, iar calea de atac a recursului declarat

împotriva hotărârii de revizuire pe care o pronunță va fi soluționată de

Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Teza a II-a a alin.

(6) al art. 513 al N.C.P.C. exprimă neechivoc dorința legiuitorului de a

renunța expres la interdicția impusă de art. 328 alin. (2) din vechiul C. proc.

civ., de a se formula recurs când cel puțin una dintre hotărârile potrivnice

era pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs

(deoarece și în trecut Înalta Curte de Casație și Justiție putea soluționa

numai recursuri, conform art. 4 din vechiul C. proc. civ.).

Întrucât

prin art. 513 pct. 6 din N.C.P.C. legiuitorul a reglementat expres

posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziei de revizuire întemeiată

pe contrarietatea unor hotărârî pronunțate de o instanță de recurs, nu se mai

poate susține cu temei că admisibilitatea recursului este condiționată de

posibilitatea ca înseși hotărârile contradictorii sa poată fi atacate cu

recurs.

De

altfel, art. 513 alin. (6) C. proc. civ. este neechivoc și trebuie interpretat

conform principiului „ubi lex nou distimigatit, nec nos disinguere dekemis"

(„unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), în

sensul eă recursul împotriva deciziei care soluționează o cerere de revizuire

întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ. irebuie exercitat iară a se face

nici o distincție, în toate situațiile, indiferent dacă hotărârile atacate sunt

sau nu susceptibile de apel și recurs sau numai de recurs.

Formularea

căilor de atac numai în limitele legii constituie o cerință de natură

constituțională, menționată în art. 129 din Constituția României, potrivit cu

care „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul

Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar art. 457 alin.

(1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor

de atac prevăzute de lege.

Față de cele ce

preced, consider că prezenta cale de atac este prevăzută de lege, fiind

menționata expres în art. 513 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât excepția

inadmisibilității recursului se impunea a fi respinsă.

Întrucât nu se

încadra în motivele de recurs limitativ prevăzute de lege recursul ar fi

trebuit constatat nui, dar asupra acestui aspect nu se va insista întrucât

opinia majoritară s-a circumscris exclusiv admisibilității recursului, motiv

pentru care continuarea motivării opiniei separate pe alte aspecte de

nelegaîiîate ar fi lipsită de relevanță juridică, de vreme ce numai opinia

majoritară exprimă soluția pronunțată în prezenta cauză.