ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 301/2015

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

La 19 decembrie 2013, petenta C.N.A.D.N.R.

SA a promovat pe rolul Curții de Apel București acțiune în anularea sentinței arbitrale

153 din 15 octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în Dosarul nr. 151/2011, în

contradictoriu cu intimata SC S.C.C.C.C.F. SA, prin administrator judiciar A.L.

I.P.U.R.L.

În urma repartizării

aleatorii, cauza a fost înregistrată sub nr. 8310/2/2013, pe rolul secției a Vl-a

civilă a instanței mai sus menționate, care prin încheierea din 17 februarie 2014

a dispus scoaterea sa de pe rol și trimiterea spre competentă soluționare către

secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal, ca și consecință a admiterii

excepției necompetenței sale funcționale.

La 21

februarie 2014, pe rolul secției a Vlll-a contencios administrativ și fiscal a fost

constituit Dosarul nr. 8310/2/2013*, fixându-i-se termen de judecată la 15

aprilie 2014, când instanța a admis excepția propriei necompetențe funcționale,

a dispus scoaterea cauzei de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare, înapoi,

secției a Vl-a civilă din cadrul Curții de Apel București.

Prin încheierea

din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, reînvestită cu

judecarea cauzei, a pus în discuția părților „posibilitatea promovării recursului

împotriva încheierii pronunțate de secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal

a Curții de Apel București, care întrerupe cursul judecății prevăzut de Legea

nr. 304/2004, pentru a se tranșa de către Înalta Curte de Casație și Justiție aspectul

competenței funcționale” și pentru a acorda petentei posibilitatea să-și precizeze

poziția procesuală din perspectiva chestiunii puse în dezbatere, a acordat termen

la 8 septembrie 2014.

Împotriva acestei

încheieri, C.N.A.D.N.R. SA a declarat recurs prin care a solicitat, în baza dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, înaintarea dosarului

către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului

de competență ivit între secția a Vl-a civilă și secția a Vlll-a contencios

administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

În motivare, autoarea

căii de atac, după expunerea parcursului procesual al acțiunii în anulare, a indicat

și a citat normele legale care reglementează conflictul de competență sub imperiul

C. proc. civ. de la 1865 și potrivit Legii nr. 134/2010, menționând și jurisprudenta

în materie a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, recurenta

a indicat prevederile art. 20 pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ.,

potrivit cărora există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe

instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeași

cauză; instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competență va suspenda din

oficiu orice altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască

asupra conflictului, competența soluționării conflictului ivit între două Curți

de Apel aparține Înaltei Curți de Justiție și Casație.

Totodată, în raport

cu decizia nr. 347 din 26 ianuarie 2011, pronunțată de instanța supremă, prin care

s-a reținut că în stabilirea competenței materiale se au în vedere instanțele, iar

nu organizarea internă a fiecăreia în secții specializate, recurenta a arătat că

la 8 septembrie 2014 a adresat Președintelui Curții de Apel București o cerere prin

care a solicitat repartizarea pe cale administrativă a cauzei, potrivit prevederilor

Legii nr. 304/2004.

A mai arătat că

la termenul din 6 octombrie 2014, i-a fost comunicat răspunsul la această adresă,

în sensul că potrivit dispozițiilor legale, competența și repartizarea unei cauze

nu se pot stabili și realiza pe cale administrativă, situația putând fi clarificată

în condițiile în care ar declara recurs împotriva încheierii prin care s-a constatat

conflictul ivit între cele două secții ale instanței, în raport de dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, recursul urmând a

fi soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din jurisprudența

în materie a Curții de Apel Bacău, recurenta a menționat sentința nr. 6 din 28

septembrie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 447/32/2009, precizând că interpretarea

dată textelor de lege menționate a fost în sensul că nu există conflict negativ

de competență potrivit art. 20 C. proc. civ. în cazul declarării reciproce de către

secțiile unei instanțe a necompetenței lor funcționale, repartizarea cauzei urmând

să fie asigurată, pe cale administrativă, de către președintele Curții de Apel București.

În continuare,

recurenta a menționat o serie de norme legale din C. proc. civ. adoptat prin Legea

nr. 134/2010, care însă nu vor fi reluate, în contextul în care nu sunt incidente

în cauză, motivat de data promovării litigiului pe rolul instanței de judecată,

anterioară intrării în vigoare a noului cod.

În finalul cererii

de recurs, autoarea căii de atac și-a justificat prezentul demers judiciar pe recomandarea

conținută în răspunsul Președintelui Curții de Apel București în sensul că situația

ar putea fi clarificată prin declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii

prin care s-a constatat conflictul ivit între cele două secții ale instanței.

În concluzie,

recurenta a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea conflictului

negativ de competență ivit între secția a Vl-a civilă și secția a Vlll-a contencios

administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București în soluționarea acțiunii

în anulare ce formează obiectul Dosarului nr. 8310/2/2013.

În temeiul dispozițiilor

art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța cu prioritate

asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte

cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra inadmisibilității

căii extraordinare de atac invocată din oficiu, analizând actele dosarului din perspectiva

normelor legale incidente, urmează să respingă recursul ca inadmisibil, în considerarea

următoarelor argumente:

Recurenta a exercitat

calea extraordinară de atac a recursului împotriva unei încheieri pronunțate într-o

acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale, prin care s-a dispus amânarea cauzei,

acordându-se termen la 8 septembrie 2014, pentru a acorda petentei posibilitatea

de a-și preciza poziția procesuală referitor la eventualitatea atacării cu recurs

a încheierii pronunțate de secția a Vlll-a contencios administrativ și fiscal a

Curții de Apel București.

Unul dintre principiile

fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac

și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor

lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, și astfel nu pot

exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat

este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție,

care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă

numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva

hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit dispozițiilor

art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare

pot fi atacate numai odată cu fondul și dintre acestea doar încheierile premergătoare

prin care a fost întrerupt cursul judecății pot fi atacate cu recurs.

Din redactarea

textelor legale evocate se conturează cu evidență voința legiuitorului în sensul

de a limita exercitarea căii extraordinare de atac a recursului doar împotriva încheierilor

prin care a fost întrerupt cursul judecății.

Or, în speță,

Înalta Curte constată că încheierea de ședință din 16 iunie 2013, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, este o încheiere premergătoare,

care și-a produs efectele, prin care s-a acordat termen pentru ca petenta să poată

preciza dacă înțelege să promoveze recurs împotriva încheierii pronunțate de secția

a Vlll-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în vederea

tranșării chestiunii competenței funcționale de soluționare a cauzei.

Astfel, cum încheierea

atacată în prezentul recurs nu este o încheiere premergătoare prin care să fi fost

întrerupt cursul judecății, Înalta Curte reține că aceasta nu este susceptibilă

de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidența normelor

legale anterior evocate.

În concluzie,

față de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilitățile se situează

în categoria excepțiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din același cod, raportate

la art. 299 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilitătii

căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată din oficiu, cu consecința

respingerii recursului ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil

recursul declarat de recurenta-reclamantă C.N.A.D.N.R. SA împotriva încheierii din

16 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, în

Dosarul nr. 8310/2/2013.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.