ÎCCJ, decizie (scj.ro #126158)

Recurs formulat împotriva unei încheieri premergătoare. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : recurs

-încheiere premergătoare

-excepția inadmisibilității

C. proc. civ. din 1865, art. 282 alin. (2), art. 299 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul și dintre acestea doar încheierile premergătoare prin care a fost întrerupt cursul judecății pot fi atacate cu recurs.

Încheierea premergătoare, care și-a produs efectele și prin care s-a acordat termen pentru ca petenta să poată preciza dacă înțelege să promoveze recurs împotriva unei încheieri pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, în vederea tranșării chestiunii competenței funcționale de soluționare a cauzei, nu este o încheiere premergătoare prin care să fi fost întrerupt cursul judecății și, prin urmare, nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 301 din 30 ianuarie 2015

La 19.12.2013, petenta C.N.A.D.N.R. SA a promovat pe rolul Curții de Apel București acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 153 din 15.10.2013, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României în dosarul nr. xx1/2011, în contradictoriu cu intimata SC Societatea de Construcții C.C.C.F. SA, prin administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L.

În urma repartizării aleatorii, cauza a fost înregistrată sub nr. xx10/2/2013 pe rolul Secției a VI-a civilă a instanței mai sus menționate, care prin încheierea din 17.02.2014 a dispus scoaterea sa de pe rol și trimiterea spre competentă soluționare către Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca și consecință a admiterii excepției necompetenței sale funcționale.

La 21.02.2014, pe rolul Secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost constituit dosarul nr. xx10/2/2013*, fixându-i-se termen de judecată la 15.04.2014, când instanța a admis excepția propriei necompetențe funcționale, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și a trimis-o spre competentă soluționare, înapoi, Secției a VI-a civilă din cadrul Curții de Apel București.

Prin încheierea din 16.06.2014, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, reînvestită cu judecarea cauzei, a pus în discuția părților „posibilitatea promovării recursului împotriva încheierii pronunțate de Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, care întrerupe cursul judecății prevăzut de Legea nr. 304/2004, pentru a se tranșa de către Înalta Curte de Casație și Justiție aspectul competenței funcționale” și pentru a acorda petentei posibilitatea să-și precizeze poziția procesuală din perspectiva chestiunii puse în dezbatere a acordat termen la 08.09.2014.

Împotriva acestei încheieri, C.N.A.D.N.R. SA a declarat recurs prin care a solicitat, în baza dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență ivit între Secția a VI-a civilă și Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București.

În motivare, autoarea căii de atac, după expunerea parcursului procesual al acțiunii în anulare, a indicat și a citat normele legale care reglementează conflictul de competență sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 și potrivit Legii nr. 134/2010, menționând și jurisprudența în materie a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, recurenta a indicat prevederile art. 20 pct. 2, art. 21 și art. 22 alin. (3)  C. proc. civ., potrivit cărora există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente de a judeca aceeași cauză; instanța înaintea căreia s-a ivit conflictul de competență va suspenda din oficiu orice altă procedură și va înainta dosarul instanței în drept să hotărască asupra conflictului, competența soluționării conflictului ivit între două Curți de Apel aparține Înaltei Curți de Justiție și Casație.

Totodată, în raport cu decizia nr. 347/26.01.2011 pronunțată de instanța supremă, prin care s-a reținut că în stabilirea competenței materiale se au în vedere instanțele, iar nu organizarea internă a fiecăreia în secții specializate, recurenta a arătat că la 08.09.2014 a adresat președintelui Curții de Apel București o cerere prin care a solicitat repartizarea pe cale administrativă a cauzei, potrivit prevederilor Legii nr. 304/2004.

A mai arătat că la termenul din 06.10.2014 i-a fost comunicat răspunsul la această adresă, în sensul că, potrivit dispozițiilor legale, competența și repartizarea unei cauze nu se pot stabili și realiza pe cale administrativă, situația putând fi clarificată în condițiile în care ar declara recurs împotriva încheierii prin care s-a constatat conflictul ivit între cele două secții ale instanței, în raport de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, recursul urmând a fi soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din jurisprudența în materie a Curții de Apel Bacău, recurenta a menționat sentința nr. 6/28.09.2009 pronunțată în dosarul nr. xx7/32/2009, precizând că interpretarea dată textelor de lege menționate a fost în sensul că nu există conflict negativ de competență potrivit art. 20 C. proc. civ. în cazul declarării reciproce de către secțiile unei instanțe a necompetenței lor funcționale, repartizarea cauzei urmând să fie asigurată, pe cale administrativă, de către președintele Curții de Apel București.

În continuare, recurenta a menționat o serie de norme legale din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, care însă nu vor fi reluate, în contextul în care nu sunt incidente în cauză, motivat de data promovării litigiului pe rolul instanței de judecată, anterioară intrării în vigoare a noului cod.

În finalul cererii de recurs, autoarea căii de atac și-a justificat prezentul demers judiciar pe recomandarea conținută în răspunsul președintelui Curții de Apel București în sensul că situația ar putea fi clarificată prin declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii prin care s-a constatat conflictul ivit între cele două secții ale instanței.

În concluzie, recurenta a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Secția a VI-a civilă și Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel București în soluționarea acțiunii în anulare ce formează obiectul dosarului nr. xx10/2/2013.

În temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte, deliberând cu prioritate asupra inadmisibilității căii extraordinare de atac invocată din oficiu, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a respins recursul ca inadmisibil, în considerarea următoarelor argumente:

Recurenta a exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva unei încheieri pronunțate într-o acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale, prin care s-a dispus amânarea cauzei, acordându-se termen la 08.09.2014, pentru a acorda petentei posibilitatea de a-și preciza poziția procesuală referitor la eventualitatea atacării cu recurs a încheierii pronunțate de Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalității căilor de atac și presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, și astfel nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat și la nivel constituțional, fiind înscris în art. 129 din Constituție, care prevede dreptul părților și al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condițiile legii.

Astfel, împotriva hotărârilor judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga.

Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) coroborat cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., încheierile premergătoare pot fi atacate numai odată cu fondul și dintre acestea doar încheierile premergătoare prin care a fost întrerupt cursul judecății pot fi atacate cu recurs.

Din redactarea textelor legale evocate se conturează cu evidență voința legiuitorului în sensul de a limita exercitarea căii extraordinare de atac a recursului doar împotriva încheierilor prin care a fost întrerupt cursul judecății.

Or, în speță, Înalta Curte constată că încheierea de ședință din 16.06.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, este o încheiere premergătoare, care și-a produs efectele, prin care s-a acordat termen pentru ca petenta să poată preciza dacă înțelege să promoveze recurs împotriva încheierii pronunțate de Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în vederea tranșării chestiunii competenței funcționale de soluționare a cauzei.

Astfel, cum încheierea atacată în prezentul recurs nu este o încheiere premergătoare prin care să fi fost întrerupt cursul judecății, Înalta Curte reține că aceasta nu este susceptibilă de a fi cenzurată în calea de atac a recursului, în raport de incidența normelor legale anterior evocate.

În concluzie, față de considerentele expuse, având în vedere că inadmisibilitățile se situează în categoria excepțiilor peremptorii, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 137 alin. (1) din același cod, raportate la art. 299 alin. (1) din același cod, Înalta Curte a admis excepția inadmisibilității căii extraordinare de atac exercitată de recurentă, invocată din oficiu, cu consecința respingerii recursului ca inadmisibil.