ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3101/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 34370/3/2009 la

data de 25 august 2009 reclamantul Ț.C.

a

solicitat, în temeiul art. 480 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul T.V., să

se constate că titlul și dreptul său de proprietate sunt preferabile celor ale

pârâtului, în ceea ce privește imobilul situat în București, str. Grigore

Alexandrescu, sector 1, solicitând și desființarea totală a actului de

înstrăinare a imobilului.

În ședința publică din 25 martie 2010

reclamantul a învederat oral în fața instanței că solicită doar revendicarea

imobilului, mi și anularea titlului pârâtului, precizare consemnată în

încheierea de la termenul menționat.

Reclamantul

a formulat o cerere de despăgubiri conform ari. 108

1

C. proc. civ.

Prin Sentința

nr. 499 din 01 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a III-a civila,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se

pronunța astfel, tribunalul a reținut că potrivit ultimei precizări a

reclamantului, prezenta acțiune are ca obiect revendicarea prin comparare de

titluri a imobilului situat în București, str. Grigore Alexandrescu. Prin Decizia

nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia

nr. 252 din 26 martie 2004 a Curții de Apel București, în raport de care s-a

invocat excepția autorității de lucru judecat de către pârâtul T.V., s-a

soluționat însă o acțiune în constatarea calității de proprietari a

reclamanților Ț.C.A., Ț.R.A., constatarea valabilității dreptului de

proprietate al reclamanților, precum și a faptului că imobilul în litigiu a

fost preluat de stat fără titlu valabil, acțiunea fund completată ulterior și

cu capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâții T.V. șl T.C.A. în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință,

deși identitatea de părți și de cauză este realizată, obiectul celor două

pricini este distinct (acțiune în constatarea calității de proprietar și în

constatarea nulității titlului pârâților, respectiv, în prezent, acțiune în

revendicare prin compararea titlurilor), astfel încât cerințele pentru

admiterea excepției autorității de lucru judecat nu sunt îndeplinite, urmând

ca, pe cale de consecință, aceasta să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Cu

privire la fondul pricinii,

tribunalul

a reținut că prin contractul x pentru construirea de locuințe proprietate

personală, s-a stabilit construirea, în favoarea beneficiarilor Ț.C.A. și Ț.R.A.,

a unui apartament în București, str. Grigore Alexandrescu. Din adresa nr. 457027

din 12 iunie 1998, reiese că Ț.C.A. și Ț.R.A. au fost impuși ca proprietari ai

apartamentului nr. 7 situat în strada Grigore Alexandrescu și ai terenului de

53 mp cu aceeași adresă, iar prin Decizia nr. 191 din 01 februarie 1983 s-au

trecut fără plată în proprietatea statului apartamentul menționat și cota

indiviză de teren aferentă. Prin sentința nr. 2094 din 09 martie 2009 a

Judecătoriei Sectorului 5 București, s-a constatat nulitatea absolută a

Deciziei nr. 191 din 01 februarie 1983 emise de Biroul Permanent al Comitetului

Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București.

Prin

contractul de vânzare cumpărare din 05 noiembrie 1996, imobilul situat în

București, str. Grigore Alexandrescu a fost înstrăinat de Primăria Municipiului

București către T.V. și T.C.A.

Prin Decizia

nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului București, irevocabilă conform Deciziei

nr. 252 din 26 martie 2004 a Curții de Apei București, s-a respins acțiunea în

anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de T.V. în baza Legii nr. 132/1995

și s-a reținut că nu se poate vorbi în cauză despre reaua credință a

cumpărătorilor, nefiind notificați în scris de foștii proprietari.

Prin

decizia în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că atâta

vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în

concurs cu acesta. în consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv, dispozițiile ari. 480 C. civ. Cu atât mat

mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot

exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una

via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

C.E.D.O.

Pe de

altă parte, s-a subliniat că nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge Ia acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. I din Primul Protocol adiționai

și trebuie să i se asigure accesul Ia justiție.

În consecință,

prin decizia evocată s-a stabilit că legea specială înlătură aplicarea

dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie

încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii

speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a

drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale,

atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără

a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Tribunalul a

reținut că în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată

speranța legitimă a chiriașului - cumpărător de a se bucura de bunul imobil în

litigiu, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat,

ci s-a consolidat prin faptul că acțiunea în anulare a fost respinsa printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, anterioară celei prin care trecerea

imobilului în proprietatea statului s-a constatat a fi nulă și pentru care. în

plus, nu s-a făcut dovada caracterului irevocabil.

În ceea

ce privește cererea de despăgubiri conform art. 108 C. proc. civ., formulată de

către reclamant, tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată, reținând că în

ședința publică din 03 decembrie 2009 pârâtului i s-au încuviințat proba cu

înscrisuri, precum și cererea de amânare a cauzei pentru a le depune, acestea

privind exercitarea în limitele legii a drepturilor procesuale și

neîncadrându-se în prevederile art. 108

1

C. proc. civ., iar

reclamantul nu a dovedit paguba cauzată prin amânarea menționată.

La data

de 28 februarie 2014 s-a înregistrat recursul formulat de reclamantul Ț.C.A. împotriva

încheierilor de ședință din 25 martie 2009, 01 aprilie 2009, 03 decembrie 2009

din Dosarul nr. 34370/3/2009 al Tribunalului București, secția a III-a civilă,

înregistrat ca apel.

În motivare, s-a arătat că la cererea

d-lui avocat M.C.S., s-a amânat cauza pe motivul că există autoritate de lucru

judecat și va aduce la termenul următor dovezi în acest sens, lucru care însă

nu s-a realizat, fiind solicitată amendarea acestuia pentru întârzierea

procesului.

S-a

cerut de același avocat, că nu este posibilă judecarea cauzei, potrivit art. 11

C. proc. civ., privind compararea de titluri și anularea titlului pârâtului T.V.

Instanța

de fond, în loc să disjungă pricina, dacă se considera că „nu este posibilă

judecarea Împreună", eludând art. l64 C. proc. civ., obligă pe petent să

renunțe la anularea titlului.

În același

timp, arată că nu este posibilă judecarea .comparării de titluri

”

cerută de același avocat, întrucât

petent ui are posibilitatea de a cere revendicarea apartamentului nr. 7 situat

în București, str. Grigore Alexandrescu, sector 1, și schimbă fără voia

petentului judecarea cauzei, din art. 111 C. proc. civ. în art. 480 C. civ.,

prin care se poate cere revendicarea.

Urmare a

obligației impuse de către instanță, sub sancțiunea suspendării, conform art. 155

C. proc. civ., întrucât primele două încheieri apelate nu se regăsesc în

dosarul de fond atașat, la data de 12 iunie 2014. apelantul și-a precizat

cererea, în sensul că renunță ia primele două încheieri, calea de atac vizând doar

încheierea de ședință din 25 martie 2009.

Prin

decizia nr. 273/ A din 23 iunie 2914 Curtea de Apel București, secția a

III-a civila și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a

se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că din conținutul încheierii din

data de 25 martie 2010 (și nu 25 martie 2009, astfel cum din eroare s-a

menționat de către apelant), rezultă că reclamantul, la solicitarea instanței,

precizează ea solicită doar revendicarea imobilului, nu și anularea titlului

iui T.V., reclamantul fiind prezent personal în instanță, la termenul

susmenționat de judecată la fond.

Instanța

de apel a mai reținut că, la sosirea avocatului pârâtului și învederarea de

către acesta a faptului că în urmă cu 4 ani, reclamantul a mai formulat o

acțiune în revendicare, respinsă de către instanțe, s-a invocat autoritatea de

lucru judecai față de Decizia nr. 548/ A din 24 martie 2003 a Tribunalului

București, excepție care a fost de asemenea pusă în discuția părților, fiind

luate concluzii și pe excepție și pe fond.

Apelul

declarat, potrivit precizărilor ulterioare, vizează susținerile pe care le-a

avut avocatul pârâtului, eu respectarea cadrului procesual și drepturilor

procesuale ale părților în cauză, fără ca acestea să poată fi combătute și

schimbate în calea de atac aleasă de către reclamant în cauză.

De

asemenea, este criticată și instanța de fond, în sensul că aceasta a schimbat,

fără voia reclamantului, temeiul de drept al cererii, din art. 111 C. proc.

civ., în art. 480 C. civ., or, din cuprinsul încheierii atacate din 25 martie 2010,

rezulta dimpotrivă, că reclamantul a precizat urai, față de neclaritățile din

precizările de la dosar identificate de către instanță, că acesta înțelege să

se judece pe revendicare și nu pe anularea titlului paratului T.V.

Instanța nu a

schimbat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ci a pus în vedere

reclamantului să precizeze temeiul de drept pe aspectul dreptului substanțial

aplicabil,

Nu se poate

reține susținerea reclamantului, în sensul că instanța, potrivit art. 164 C.

proc. civ. putea să procedeze la disjungere între cele două temeiuri, art. 111 C.

proc. civ. și art. 480 C. civ., întrucât cererea dedusă judecății este unică.

Instanța

de apel a constatat, totodată, că apelul formulat nu vizează și critici

îndreptate împotriva soluției fondului pronunțate de către Tribunalul București

prin Sentința nr. 499/1 din 31 aprilie 2010, care să facă obiect de analiză în

prezenta cale de atac, față de prevederile art. 295 alin. (1) teza 1 C. proc.

civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamantul Ț.C.A.,

arătând

că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, discriminatorie și

frauduloasă, schimbă cererea petentului ia o simplă solicitare a părții adverse

și refuză compararea de titluri numai pentru că reprezentantul pârâtului nu

dorește acest lucru și face afirmații mincinoase cu privire la existența

autorității de lucru judecat pe care nu a dovedit-o în cauză.

Examinând

recursul în raport de excepția de nulitate invocată de instanță din oficiu, a

cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, față

de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte constată următoarele:

În drept,

potrivit art. 302

1

lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie

să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul

se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs, care trebuie să se

fundamenteze pe considerentele hotărârii recurate, fiind prevăzute expres și

limitativ de dispozițiile aii. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Art. 306 alin. (1)

din același cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la

motivele de ordine publică.

A motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea

unuia dintre cazurile prevăzute de an. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

În consecință,

în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate

în memoriul de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Recurent ui-reci amant nu a dezvoltat

critici care să facă posibilă încadrarea, de către instanța de recurs, în

motivele de casare prevăzute de lege, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ.,

Recurentul-reclamant

învederează aspecte prin care s-a dat dezlegare criticilor formulate de acesta

împotriva încheierii de ședință din 25 martie 2010, cărora instanța de apel

le-a răspuns.

Astfel,

recurentul-reclamant nu combate și nu arată de ce ar fi eronată dezlegarea

instanței de apel referitoare la faptul că susținerile avocatului pârâtului

consemnate în încheierea de ședință contestată cu respectarea cadrului

procesual și a drepturilor procesuale ale părților, nu pot fi combătute și schimbate

în calea de atac a apelului, ori la faptul că instanța de fond nu a schimbat

temeiul de drept al cererii, ci a pus în vedere reclamantului să precizeze

temeiul de drept substanțial aplicabil.

Dimpotrivă,

prin motive străine judecății din apel, recurentul-reclamant arată ca hotărârea

pronunțată este netemeinică și nelegală, discriminatorie și frauduloasă,

schimbă cererea potentului la o simplă solicitare a părții adverse și refuză

compararea de titluri numai pentru că reprezentantul pârâtului nu dorește acest

lucru și face afirmații mincinoase cu privire la existența autorității de lucru

judecat pe care nu a dovedit-o în cauză.

Pentru

considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt alte motive de ordine

publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1)

C. proc. civ., că recursul dedus judecății este nul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de reclamantul Ț.C.A. împotriva Deciziei nr. 273/ A din

23 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.