ÎCCJ, decizie (scj.ro #126159)

Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestație în anulare

acțiune în constatare

contract de asociere în participațiune

C. proc. civ. din 1865, art. 318 alin. (1) teza finală

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Sunt

întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. în cazul în care contestatoarea a învestit instanța de recurs prin depunerea la dosarul cauzei a două memorii de recurs - un prim memoriu semnat de avocat și un al doilea care a fost însușit de către parte -, iar din considerentele hotărârii pronunțate de instanța de recurs rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat și semnat de avocat, deși în practicaua acesteia s-a reținut declarația recurentei în sensul că își însușește doar cel de-al doilea memoriu.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895 din 24 martie 2015

Prin sentința civilă nr. 202 din 5 februarie 2013, Tribunalul Iași a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă. A constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă perioadei de grație 09.07.2007 - 09.07.2010 și 2.703.536,84 lei reprezintă penalități de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; a respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru și timbru judiciar aferente admiterii pretențiilor reclamantei).

Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente :

În cauză, reclamanta SC P.H. SRL a învestit Tribunalul Iași cu o acțiune în constatarea inexistenței unor obligații de plată, respectiv plata aferentă perioadei de grație, sumă minimă garantată și penalități aferente față de Consiliul Local Iași și municipiul Iași, obligații de plată decurgând din contractul de asociere nr. 8329/03.02.2005 modificat prin actul adițional nr. 1/02.07.2007, având ca obiect edificarea Ansamblului Palas din Iași.

S-a reținut că de vreme ce reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în realizare față de pârâți și cum nu este vorba despre constatarea unei situații de fapt, astfel cum au pretins pârâții, acțiunea este admisibilă. Pârâții au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situație în care aceasta ar avea la îndemână calea contestației la executare, însă, pe de o parte, somația invocată privește doar suma minimă garantată, nu și celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează. Pe de altă parte, contractul de asociere în participațiune încheiat de părți reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-256 C. com., așa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate susține existența unor raporturi de drept material fiscal între părți. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local Iași face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal.

Tribunalul a apreciat că somația invocată de pârâți prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

S-a constatat, în esență, având în vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile existente la dosar și contractul de asociere în participațiune, că reclamanta nu a pus în funcțiune nicio investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de șantier, respectiv 9.07.2007, astfel că nu datorează suma de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispozițiilor art. 6.1 din contractul de asociere.

Celelalte capete de cerere formulate în cadrul acțiunii introductive, tribunalul le-a apreciat ca fiind neîntemeiate.

Astfel, cu privire la suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09.07.2010 - 31.12.2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere aferente, s-a reținut că, potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire eliberate la 09.07.2007 pentru finalizarea Ansamblului Palas stabilit conform art. 2

1

din actul adițional. În cazul depășirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02.07.2007 că reclamanta va achita penalități de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporțional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat așadar la 09.07.2010, ansamblul fiind finalizat la 31.12.2010.

Pentru aceleași considerente, vizând, în esență, lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. 2 din contract, instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici susținerile reclamantei privind cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09.07.2010 - 31.12.2010, aferentă doar construcțiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, Secția civilă, care prin decizia nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, Secția civilă a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamantă, cât și de pârâți.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs, iar prin decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a constatat nulitatea cererilor de recurs.

În argumentarea soluției pronunțate, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a reținut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea greșită a art.5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 NCC, practic se tinde la reaprecierea situației de fapt deja stabilite, susținerile fiind în realitate de netemeinicie, și nu de nelegalitate.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale precizate, s-a reținut că din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariția unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit, precum și modul în care se face notificarea și efectele acesteia în contextul contractului părților modificat prin actul adițional.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităților de întârziere, care este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, însă susținerile acesteia nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin recursul declarat de pârâți s-a reținut că aceștia, deși susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. și interpretarea contractului privind perioada de grație, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de grație când și cum trebuia aplicată, ceea ce, în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situației de fapt referitoare la contractul părților care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Concluzionând, s-a constatat că în cuprinsul cererilor de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise ale hotărârii recurate, care face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală a greșelilor săvârșite de instanță în raport de dispozițiile legale incidente și a unor contraargumente la aprecierile și constatările instanței.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nulitatea cererilor de recurs.

Prin cererea înregistrată la data de 13.10.2014, contestatoarea SC P.H. SRL a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, invocând dispozițiile art. 317, art. 318 și art. 319 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea în parte a deciziei, respectiv în ceea ce privește constatarea nulității cererii sale de recurs.

La termenul de judecată din 18 noiembrie 2014, contestatoarea a depus la dosarul cauzei motivele contestației în anulare prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., anularea deciziei contestate și, în rejudecarea recursului, modificarea în parte a deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în sensul admiterii apelului său, iar, pe fond, admiterea acțiunii în integralitatea sa.

În argumentarea contestației în anulare, contestatoarea a susținut că decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a fost dată cu omiterea din greșeală a cercetării anumitor motive de modificare sau casare invocate prin cererea de recurs.

Astfel, a arătat contestatoarea că s-au depus la dosarul cauzei două cereri de recurs, una semnată de avocat C.V. și alta semnată de către reprezentantul său statutar și, deși a indicat în mod expres că înțelege să susțină doar cea de-a doua cerere, instanța de recurs nu a reținut acest aspect, analizând doar memoriul promovat prin avocat, cu ignorarea totală, din greșeală, a motivelor de recurs invocate chiar de contestatoare.

A mai susținut contestatoarea că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de recurs a reținut invocarea încălcării prevederilor art. 1269 NCC, critică ce a fost formulată doar prin memoriul de recurs redactat de avocat și neînsușit de parte.

În continuare, a arătat contestatoarea că în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs s-a raportat la criticile formulate de către avocatul C.V., și nu la cele invocate prin memoriul său, prin care s-a susținut interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, respectiv a convenției părților și a proceselor-verbale încheiate între acestea.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut contestatoarea că n-au fost cercetate niciuna dintre criticile formulate, cu titlu de exemplu fiind cele referitoare la încălcarea sau interpretarea greșită a art. 969, art. 970, art. 983, art. 1082, art. 1083 C. civ.

În concluzie, s-a invocat că instanța de recurs, din greșeală, a omis să cerceteze motivele de recurs formulate de către contestatoare, motive ce reprezintă critici de nelegalitate ce nu ar fi putut conduce la soluția pronunțată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimații au arătat că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare, având în vedere că ambele motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au fost analizate de către instanță.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, a fost admisă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun reglementată de art. 317 C. proc. civ. și contestația în anulare specială prevăzută de art. 318 C. proc. civ.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei este de natură a face admisibilă contestația în anulare.Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza finală din Codul de procedură civilă este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente. Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

din Codul de procedură civilă), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Cu alte cuvinte, contestația în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul. În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei recurente invocată de creditoarea intimată este întemeiată.

În speță, contestatoarea a învestit instanța de recurs prin depunerea la dosarul cauzei a două memorii de recurs, un prim memoriu înregistrat la data de 31.10.2013, semnat de avocat C.V. și un al doilea, înregistrat la data de 1.11.2013.

Din examinarea deciziei contestate rezultă că, deși în practicaua acesteia s-a reținut declarația recurentei în sensul că își însușește doar cel de-al doilea memoriu, din considerentele hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat și semnat de avocat C.V.

Astfel, deși prin ambele memorii s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora.

În vreme ce prin memoriul examinat s-a susținut, în esență, interpretarea greșită a art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 NCC și calculul penalităților de întârziere este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, în cel de-al doilea memoriu s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării greșite a actelor juridice deduse judecății, lipsindu-le de efectele conferite de părți prin contractul de asociere, precum și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 969, art. 970, art. 983, art. 1082, art. 1083 C. civ.

Așa fiind, se constată că, în adevăr, instanța de recurs a omis să analizeze criticile formulate prin memoriul de recurs însușit de parte, prin urmare, se constată a fi întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318 - 320 C. proc. civ., contestația în anulare a fost admisă, cu consecința anulării în parte a deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, respectiv în ceea ce privește nulitatea cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei.