ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 895/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra contestației

în anulare, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 202 din 5

februarie 2013, Tribunalul Iași a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată

de pârâți și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă. A constatat

că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 RON, din

care 5.184.547,32 RON reprezintă plata aferentă perioadei de grație 9 iulie 2007-9

iulie 2010 și 2.703.536,84 RON reprezintă penalități de întârziere pentru suma de

5.184.547,32 RON; și a respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta

SC P.H. SRL, ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei

de 82.996,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru și timbru judiciar

aferente admiterii pretențiilor reclamantei).

Pentru a se pronunța

în acest sens, prima instanță a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul

capăt de cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente:

În cauză reclamanta

SC P.H. SRL a învestit Tribunalul Iași cu o acțiune în constatarea inexistenței

unor obligații de plată, respectiv plata aferentă perioadei de grație, sumă minimă

garantată și penalități aferente față de Consiliul Local Iași și municipiul Iași,

obligații de plată decurgând din contractul de asociere din 3 februarie 2005 modificat

prin actul adițional din 2 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P.

din Iași.

S-a reținut că

de vreme ce reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în realizare față de pârâți

și cum nu este vorba despre constatarea unei situații de fapt, astfel cum au pretins

pârâții, acțiunea este admisibilă. Pârâții au învederat că au început executarea

silită împotriva reclamantei, situație în care aceasta ar avea la îndemână calea

contestației la executare, însă, pe de o parte, somația invocată privește doar suma

minimă garantată, nu și celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a

se constata că nu le datorează. Pe de altă parte contractul de asociere în participațiune

încheiat de părți reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-art.

256 C. com., așa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel

că nu se poate susține existența unor raporturi de drept material fiscal între părți.

Terenul adus ca aport de către Consiliul Local Iași face parte din domeniul privat

al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport

fiscal.

Tribunalul a apreciat

că somația invocată de pârâți prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă

executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu,

motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

S-a constatat,

în esență, având în vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile

existente la dosar și contractul de asociere în participațiune, că reclamanta nu

a pus în funcțiune nicio investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii

organizării de șantier, respectiv 9 iulie 2007, astfel că nu datorează suma de 7.888.083,72

RON, compusă din 5.184.547,32 RON, reprezentând plată aferentă perioadei de grație

și suma de 2.703.536,84 RON, penalități de întârziere aferente, ambele calculate

în baza dispozițiilor art. 6.1 din contractul de asociere.

Celelalte capete

de cerere formulate în cadrul acțiunii introductive, tribunalul Ie-a apreciat ca

fiind neîntemeiate.

Astfel, cu privire

la suma de 902.456 RON, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei

9 iulie 2010-31 decembrie 2010 și suma de 203.095 RON, penalități de întârziere

aferente, s-a reținut că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la

dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire eliberate la 9

iulie 2007 pentru finalizarea Ansamblului P. stabilit conform art. 2

1

din actul adițional. În cazul depășirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1

din contractul modificat la 2 iulie 2007, că reclamanta va achita penalități de

întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată

de art. 6 din contract), calculate proporțional cu numărul de zile de întârziere.

Termenul a expirat așadar la 9 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31

decembrie 2010.

Pentru aceleași

considerente, vizând în esență lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1

alin. (2) din contract, instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici susținerile

reclamantei privind cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru

perioada 9 iulie 2010-31 decembrie 2010, aferentă doar construcțiilor edificate

neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere, 22.363,16 RON.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, care prin decizia

nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă,

a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamantă cât și de pârâți.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs, iar prin decizia nr. 2657 din

24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a

constatat nulitatea cererilor de recurs.

În argumentarea

soluției pronunțate, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC

P.H. SRL, s-a reținut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe

art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Totodată, s-a

reținut că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la interpretarea greșită a art. 5.1 și art. 6.1., astfel cum au

fost modificate prin actul adițional, în sensul că s-au încălcat dispozițiile

art. 1269 din noul C. civ., practic se tinde la reaprecierea situației de fapt deja

stabilite, susținerile fiind în realitate de netemeinicie și nu de nelegalitate.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale precizate, s-a reținut că

din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive

de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariția

unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit, precum și modul în care se face notificarea

și efectele acesteia în contextul contractului părților modificat prin actul adițional.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât

vizează calculul penalităților de întârziere, care este greșit în funcție de dispozițiile

contractuale, însă susținerile acesteia nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii

atacate.

Prin recursul

declarat de pârâți, s-a reținut că aceștia deși susțin că au fost aplicate greșit

dispozițiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. și interpretarea

contractului privind perioada de grație, în dezvoltarea criticilor nu fac decât

să conteste problema perioadei de grație când și cum trebuia aplicată, ceea ce în

fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situației de fapt referitoare la contractul

părților care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Concluzionând,

s-a constatat că în cuprinsul cererilor de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise

a hotărârii recurate, care face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală

a greșelilor săvârșite de instanță în raport de dispozițiile legale incidente și

a unor contraargumente la aprecierile și constatările instanței.

În considerarea

celor ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate

de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte

a constatat nulitatea cererilor de recurs.

Prin cererea înregistrată

la data de 13 octombrie 2014, contestatoarea SC P.H. SRL a formulat contestație

în anulare împotriva deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, invocând dispozițiile art. 317, art.

318 și art. 319 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea în parte a

deciziei, respectiv în ceea ce privește constatarea nulității cererii sale de recurs.

La termenul de

judecată din 18 noiembrie 2014, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, motivele

contestației în anulare, prin care a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 318

alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., anularea deciziei contestate și în rejudecarea

recursului, modificarea în parte a deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel Iași, în sensul admiterii apelului său, iar pe fond, admiterea

acțiunii în integralitatea sa.

În argumentarea

contestației în anulare, contestatoarea a susținut că decizia nr. 2657 din 24 septembrie

2014 a fost dată cu omiterea din greșeală a cercetării anumitor motive de modificare

sau casare invocate prin cererea de recurs.

Astfel, a arătat

contestatoarea că s-au depus la dosarul cauzei, două cereri de recurs, una semnată

de avocat C.V. și alta semnată de către reprezentantul său statutar și deși a indicat

în mod expres că înțelege să susțină doar cea de-a doua cerere, instanța de recurs

nu a reținut acest aspect, analizând doar memoriul promovat prin avocat, cu ignorarea

totală, din greșeală, a motivelor de recurs invocate chiar de contestatoare.

A mai susținut

contestatoarea că din considerentele deciziei contestate rezultă că instanța de

recurs a reținut invocarea încălcării prevederilor art. 1269 din noul C. civ., critică

ce a fost formulată doar prin memoriul de recurs redactat de avocat și neînsușit

de parte.

În continuare,

a arătat contestatoarea că în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut

de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., instanța de recurs s-a raportat la criticile

formulate de către avocatul C.V. și nu la cele invocate prin memoriul său, prin

care s-a susținut interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății, respectiv

a convenției părților și a proceselor-verbale încheiate între acestea.

Referitor la motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut contestatoarea

că n-au fost cercetate niciuna dintre criticile formulate, cu titlu de exemplu fiind

cele referitoare la încălcarea sau interpretarea greșită a art. 969, art. 970, art.

983, art. 1082, art. 1083 C. civ.

În concluzie,

s-a invocat că instanța de recurs, din greșeală, a omis să cerceteze motivele de

recurs formulate de către contestatoare, motive ce reprezintă critici de nelegalitate

ce nu ar fi putut conduce la soluția pronunțată.

Prin întâmpinarea

depusă la dosarul cauzei, intimații au arătat că nu sunt întrunite condițiile de

admisibilitate ale contestației în anulare, având în vedere că ambele motive de

recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., au fost

analizate de către instanță.

Contestația în

anulare, astfel formulată și motivată, va fi admisă, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Contestația în

anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru

situațiile prevăzute de art. 317-art. 318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația

în anulare obișnuită sau de drept comun reglementată de art. 317 C. proc. civ. și

contestația în anulare specială prevăzută de art. 318 C. proc. civ.

Pentru ca o contestație

în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a ll-a C.

proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis

să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs

din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport

cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții

ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare

este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele

recursului, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând

completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură

a face admisibilă contestația în anulare.

În speță, contestatoarea

a învestit instanța de recurs prin depunerea la dosarul cauzei, a două memorii de

recurs, un prim memoriu înregistrat la data de 31 octombrie 2013, semnat de avocat

C.V. și un al doilea, înregistrat la data de 1 noiembrie 2013.

Din examinarea

deciziei contestate, rezultă că deși în practicaua acesteia s-a reținut declarația

recurentei în sensul că își însușește doar cel de-al doilea memoriu, din considerentele

hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat

și semnat de avocat C.V.

Astfel, deși prin

ambele memorii, s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva

temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora.

În vreme ce prin

memoriul examinat, s-a susținut, în esență, interpretarea greșită a art. 5.1 și

art. 6.1., astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au

încălcat dispozițiile art. 1269 din noul C. civ. și calculul penalităților de întârziere

este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, în cel de-al doilea memoriu,

s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării greșite a actelor juridice

deduse judecății, lipsindu-le de efectele conferite de părți prin contractul de

asociere precum și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 969, art.

970, art. 983, art. 1082, art. 1083 C. civ.

Așa fiind, se

constată că, în adevăr, instanța de recurs a omis să analizeze criticile formulate

prin memoriul de recurs însușit de parte, prin urmare, se constată a fi întrunite

condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C.

proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318-art. 320 C. proc. civ., contestația

în anulare va fi admisă, cu consecința anulării în parte a deciziei nr. 2657 din

24 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a

civilă, respectiv în ceea ce privește nulitatea cererii de recurs formulate de reclamanta

SC P.H. SRL, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite contestația

în anulare formulată de contestatoarea SC P.H. SRL Iași împotriva deciziei nr. 2657

din 24 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă, pe care o anulează în parte referitoare la constatarea nulității

cererii de recurs declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iași.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Fixează termen

pentru soluționarea recursului declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iași împotriva

deciziei nr. 85/2013 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

civilă, la data de 16 iunie 2015.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 martie 2015.