Decizia nr. 1637/2015 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Să se constate că nu este debitoarea sumei de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispozițiilor art. 6 cu referire la art. 6.1 din contractul de asociere din 03 februarie 2005 cu actele adiționale corespunzătoare, obligând totodată municipiul Iași să radieze această sumă din rolul fiscal al SC P.H. SRL.

Să se constate că, în conformitate cu dispozițiile art. 6.1 alin. (3) din contractul de asociere, modificat prin art. 9 din actul adițional nr. 1 din 02 iulie 2007, nu datorează suma totală de 1.105.551 lei, compusă din 902.456 lei, cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate la această sumă, dispunând totodată radierea acestei sume din rolul fiscal al societății.

Să se constate că nu datorează suma de 337.396,26 lei, cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 20% din suma minimă garantată pe an, raportată la numărul de zile întârziere față de data finalizării, respectiv 31 decembrie 2010.

Să se constate că, în conformitate cu dispozițiile art. 6.1 alin. (2) și (3) și 6.2 din contractul de asociere, modificat prin art. 9 și 10 din actul adițional nr. 1, reclamanta datorează cu titlu de cotă profit pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 suma de 22363,16 lei.

Să se constate că suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul pârâtei reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 6.2 din contractul de asociere din 03 februarie 2005, așa cum a fost modificat prin art. 10 din actul adițional nr. 1 la contract. Prin Sentința civilă nr. 202 din 5 februarie 2013, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă. S-a constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă perioadei de grație 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 și 2.703.536,84 lei reprezintă penalități de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; s-au respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate și au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța în acest sens, prima instanță a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente: În cauză, reclamanta SC P.H. SRL a investit Tribunalul Iași cu o acțiune în constatarea inexistenței unor obligații de plată, plată aferentă perioadei de grație, sumă minimă garantată și penalități aferente față de Consiliul Local Iași și Municipiul Iași, obligații de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie 2005 modificat prin actul adițional nr. 1 din 02 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P. din Iași. S-a constatat că reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în realizare față de pârâți, astfel încât acțiunea apare ca fiind admisibilă. Pârâții au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situație în care aceasta ar avea la îndemână calea contestației la executare, însă, pe de o parte, somația invocată privește doar suma minimă garantată, nu și celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează, pe de altă parte contractul de asociere în participațiune încheiat de părți reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251 - 256 C. com., așa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate vorbi de existența unor raporturi de drept material fiscal între părți. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local Iași face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal. Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, creanțele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri proprii și cele rezultate din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod, însă, o creanță bugetară nu este în mod necesar și obligatoriu o creanță fiscală, iar pentru a se stabili caracterul cert, lichid și exigibil al sumelor datorate Consiliului Local al Mun. Iași de către reclamantă în baza raporturilor contractuale în care acesta este parte, este necesară obținerea unui titlu executoriu, altul decât cel reglementat de art. 141 din O.G. nr. 92/2003. Din acest punct de vedere, a apreciat tribunalul, somația invocată de pârâți prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, astfel încât instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a procedat la analizarea fondului pricinii. Pe fondul cauzei, prima instanță, analizând probatoriul administrat în cauză, a apreciat că acțiunea este întemeiată în parte, doar cu privire la capătul 1 de cerere. S-a reținut că prin contractul de asociere din 03 februarie 2005 încheiat între Consiliul Local al Mun. Iași și SC I.G. SRL s-a decis asocierea părților în vederea construirii ansamblului M.. Potrivit art. 6.1 din contractul în forma inițială, "Plata profitului se va face după cum urmează: SCIG va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ, predarea terenului și a certificatului de carte funciară, din care să rezulte intrarea în proprietatea privată a CLMI a terenului constituit ca aport". Acest contract a fost modificat prin actul adițional din 02 iulie 2007, inclusiv în ceea ce privește titlul contractului de asociere, care a devenit "edificarea Ansamblului P.". Art. 6.1 din contract a fost, de asemenea, modificat, stipulându-se că "SCIG va beneficia de o perioadă de grație totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 luni de la data începerii de către SCIG a organizării de șantier consemnată prin proces-verbal semnat de către ambele părți. în măsura în care se pun în funcțiune investiții înainte de expirarea celor 36 de luni, cota de profit de 21% este datorată de SCIG începând cu anul punerii în funcțiune a fiecărei noi investiții". A mai reținut instanța că, din interpretarea art. 6.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007, reiese cu certitudine că formularea "perioadă de grație totală" semnifică scutirea de la plată pentru 36 de luni de la data începerii organizării de șantier, edificatoare în acest sens fiind teza a II-a a art. 6.1, care stipulează că dacă înainte de expirarea celor 36 de luni reclamanta va pune în funcțiune vreo investiție, atunci nu va mai opera perioada de grație totală, în înțelesul de scutire, ci reclamanta va trebui să achite cota de profit aferentă, de 21%, începând cu anul punerii în funcțiune a acelei investiții. Ca atare, cum probele administrate în cauză atestă că reclamanta nu a pus în funcțiune nicio investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de șantier, respectiv 09 iulie 2007, s-a constatat că reclamanta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispozițiilor art. 6.1 din contractul de asociere. În ceea ce privește celelalte capete de cerere ale acțiunii, s-a constatat a fi neîntemeiate. Cu privire la suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere aferente, s-a reținut că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire eliberate la 09 iulie 2007 pentru finalizarea Ansamblului P., în cazul depășirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007 că reclamanta va achita penalități de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporțional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat la 09 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010. S-a mai reținut că art. 5.1 din contract, în partea finală, detaliază situația în care data finalizării se va extinde de drept, pentru acele clădiri/construcții total sau parțial afectate, cu o perioadă egală cu perioada în care lucrările sunt întrerupte din cauza apariției unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul reclamantei și care ar face imposibilă continuarea lucrărilor în conformitate cu documentația de urbanism aprobată. Această prevedere contractuală s-a apreciat că trebuie coroborată cu cea din art. 6.1 alin. (2) din contract, care stipulează în mod expres, referindu-se la aceleași împrejurări de forță majoră sau caz fortuit sus-menționate, că în situația în care astfel de evenimente apar, pe parcursul edificării Ansamblului P. ori în exploatarea acestuia, pentru a nu se datora suma minimă garantată, este necesară notificarea Consiliului Local al Mun. Iași în termen de 5 zile de la constatare, aceasta fiind ca o condiție sine qua non pentru prelungirea datei finalizării și pentru exonerarea de la plata sumei minime garantate, neexecutarea acestei obligații contractuale de către reclamantă având drept consecință neluarea în considerare a intervenției respectivului eveniment. Or, probatoriul administrat în cauză infirmă existența vreunei notificări a reclamantei către pârâtul Consiliul Local Iași privind intervenția unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit, care să fi determinat prelungirea datei finalizării, iar notificarea globală a pârâtului cu privire la astfel de evenimente (descoperire de situri, vreme nefavorabilă), făcută după expirarea datei stabilită pentru finalizarea ansamblului (mai exact în mai 2011), s-a apreciat că nu poate fi asimilată notificărilor individuale, făcute în termen de 5 zile de la apariția fiecărui eveniment, potrivit clauzei obligatorii de la art. 6.1 alin. (2) din contractul modificat. Totodată, s-a apreciat că nici constatarea făcută de expertul în construcții în raportul întocmit în cauză nu este concludentă și utilă cauzei, cât timp lipsește notificarea scrisă impusă de contract. Așadar, a statuat instanța că reclamanta datorează atât suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere aferente, precum și suma de 337.396,26 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate în cuantum de 20% din suma minimă garantată pe an, raportat la numărul de zile de întârziere față de data finalizării, 31 decembrie 2010 și până la data calculării acestora de către pârâtul Consiliul Local Iași - 28 noiembrie 2011. Pentru aceleași considerente, vizând în esență lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract, instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici susținerile reclamantei vizând cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, aferentă doar construcțiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei. S-a mai constatat că nu pot fi reținute, din motivele sus-arătate, concluziile rapoartelor de expertiză realizate în cauză, pe aspectele vizând suma minimă garantată, lucrările experților pornind de la premisa că reclamanta ar fi beneficiat de prelungirea termenului de finalizare a contractului, premisă pe care instanța a apreciat-o ca fiind eronată. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, care prin Decizia nr. 85 din 16 septembrie 2013 a respins ca nefondate apelurile declarate atât de reclamantă cât și de pârâți. În argumentarea soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut referitor la excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă, invocată de pârâți, că dezlegarea dată de prima instanță este corectă, având în vedere că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile contractului de asociere în participațiune din 3 februarie 2005, care este un contract de natură civilă, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 261 - 256 C. com., astfel cum rezultă din prevederile art. 2 din contract. Raportat la natura civilă a contractului de asociere pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, critica intimaților potrivit cu care reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare, respectiv contestația la executare întemeiată pe prevederile Codului de procedură fiscală s-a apreciat a fi nefondată, în cauză neputându-se vorbi de existența unui raport de drept material fiscal. Faptul că părțile au pe rolul instanțelor de judecată contestația la executare formulată de SC P.H. SRL împotriva somației emisă în temeiul Codului de procedură fiscală nu prezintă relevanță juridică sub aspectul admisibilității acțiunii în constatare întemeiată pe contractul de asociere în participațiune, contrar susținerilor intimaților. Potrivit prevederilor dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Ordonanța nr. 92/2003 în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii apelate, Codul de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturile juridice contractuale. Întrucât în cauză creanța contestată rezultă dintr-un contract de asociere în participațiune, administrarea acesteia nu poate fi deci supusă Codului de procedură fiscală, cum corect a stabilit instanța de fond. Nici critica referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca făcând referire la o scutire la plată în loc de acordarea unui termen de grație nu a fost primită, reținându-se că potrivit acestei prevederi contractuale, (art. 6.1 prima liniuță) societatea reclamantă va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ iar în conformitate cu dispozițiile art. 9 din actul adițional, art. 6.1. se modifică în sensul că: "SCIG va beneficia de o perioadă de grație totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 de luni de la data începerii de către SCIG a organizării de șantier consemnată prin proces-verbal semnat de ambele părți". Analizând intenția reală a părților la data semnării contractului și respectiv a actului adițional, s-a constatat că aceasta a fost de scutire a societății de la plata oricăror sume și nu de acordare a unui termen de grație, împrejurare ce rezultă atât din modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul inițial ("va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data aprobării PUZ") cât și din modul de redactare a noului articol 6.1, modificat prin art. 9 din actul adițional din 2 iulie 2007. Astfel, în alin. (1) al art. 6.1 în noua sa formă se prevede că societatea beneficiază de "o perioadă de grație totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 de luni de la data începerii de către SCIG a organizării de șantier consemnată prin procesul-verbal semnat de ambele părți" iar la alin. (2) că va fi datorată cota de profit în ipoteza "în care se pun în funcțiune investiții înainte de expirarea celor 36 de luni", formulare ce denotă intenția părților de scutire a societății de la plata oricăror sume în primele 36 de luni, cu excepția prevăzută la alin. (2), a punerii în funcțiune a investițiilor. Faptul că părțile contractante au avut în vedere scutirea societății de la plata oricăror sume pe o anumită perioadă de timp, atunci când au folosit formularea de "grație totală de la plata oricăror sume", s-a apreciat că rezultă și din modul de redactare a textului art. 6.1 din contractul de asociere, unde, la prima liniuță a articolului, se folosește expresia "va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni" iar la a doua liniuță se referă la scutire ca la o perioadă de grație ("după expirarea perioadei de grație de 24 de luni, SCIG va plăti (...)"). În consecință, reținând că, în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de asociere în participațiune, reclamanta a fost scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni de la data începerii organizării de șantier, s-a constatat că, aceasta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de grație (5.184.547,3 lei) și penalități de întârziere aferente (2.703.536,84 lei). Pentru aceste considerente, instanța a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâți. În ce privește apelul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a constatat de asemenea că este neîntemeiat, reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 6.1 din contractul de asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al Municipiului Iași suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care lucrările nu pot fi efectuate din cauza apariției unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul societății, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi notificată în scris în termen de 5 zile de la constatarea sa. S-a constatat că, prin cererea de apel, reclamanta nu contestă împrejurarea că nu a formulat notificarea prevăzută în contract, în termenul stipulat, în speță notificarea a fost transmisă Consiliului Local al Municipiului Iași abia în luna mai 2011, după data finalizării lucrărilor, 31 decembrie 2010, iar suma minimă garantată a fost calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. S-a mai constatat că prevederile art. 5.1 din contract, referitoare la extinderea datei finalizării se coroborează cu prevederile art. 6.1, referitoare la obligația de notificare în termen de 5 zile de la apariția evenimentului neprevăzut, condiție neîndeplinită în cauză și care are drept consecință neluarea în considerare a respectivului eveniment. Prin urmare, s-a constatat că, raportat la data emiterii autorizațiilor de construire (9 iulie 2007), la termenul de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziție pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, și la data finalizării lor (31 decembrie 2010), obligația de plată a sumei minime garantate, în cuantum de 902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a penalităților aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiției notificării intimatei, prevăzută de art. 6.1. din contract. Instanța a respins ca nerelevantă apărarea reclamantei potrivit căreia intimații aveau cunoștință de existența situațiilor de forță majoră și caz fortuit, având în vedere că prevederile art. 6.1 din contractul încheiat de părți nu fac referire la încunoștințarea Consiliului Local al Municipiului Iași pe orice cale, ci la notificarea lui într-un anume termen. Cât privește critica referitoare la greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, s-a constatat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului de cerere din acțiune, privitor la calcularea acelorași penalități. Astfel, dacă prin cererea introductivă reclamanta a susținut că nu datorează penalități calculate la suma minimă garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă garantată în cuantum de 902.456 lei), prin cererea de apel se susține că penalitățile au fost calculate greșit prin raportare la suma minimă garantată, convenția părților fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea obligației de plată a profitului. Or, procedând în acest fel, reclamanta a schimbat cauza capătului de cerere referitor la penalitățile în sumă de 203.095 lei, încălcând dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu s-a mai procedat la analizarea în fond a cererii. Pentru aceste considerente, s-a respins și apelul formulat de reclamanta SC P.H. SRL ca neîntemeiat. Împotriva deciziei pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs, iar prin Decizia nr. 2657 din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a constatat nulitatea cererilor de recurs. În argumentarea soluției pronunțate, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a reținut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Totodată, s-a reținut că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea greșită a art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din noul C. civ., practic se tinde la reaprecierea situației de fapt deja stabilite, susținerile fiind în realitate de netemeinicie și nu de nelegalitate. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale precizate, s-a reținut că din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariția unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit, precum și modul în care se face notificarea și efectele acesteia în contextul contractului părților modificat prin actul adițional. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităților de întârziere, care este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, însă susținerile acesteia nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate. Prin recursul declarat de pârâți, s-a reținut că aceștia deși susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. și interpretarea contractului privind perioada de grație, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de grație când și cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situației de fapt referitoare la contractul părților care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte a constatat nulitatea cererilor de recurs. Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2014, contestatoarea SC P.H. SRL a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin Decizia nr. 895 din 24 martie 2015 a instanței supreme, s-a admis contestația în anulare, s-a anulat în parte decizia atacată în ceea ce privește constatarea nulității cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârii. S-a fixat termen în vederea soluționării recursului la data de 16 iunie 2015. În argumentarea acestei soluții, s-a reținut, în esență, că în speță, contestatoarea a învestit instanța de recurs prin depunerea la dosarul cauzei, a două memorii de recurs, un prim memoriu înregistrat la data de 31 octombrie 2013, semnat de avocat C.V. și un al doilea, înregistrat la data de 1 noiembrie 2013. Din examinarea deciziei contestate, rezultă că deși în practicaua acesteia s-a reținut declarația recurentei în sensul că își însușește doar cel de-al doilea memoriu, din considerentele hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate prin memoriul redactat și semnat de avocat C.V. Astfel, deși prin ambele memorii, s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora. În vreme ce prin memoriul examinat, s-a susținut, în esență, interpretarea greșită a art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din noul C. civ. și calculul penalităților de întârziere este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, în cel de-al doilea memoriu, s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării greșite a actelor juridice deduse judecății, lipsindu-le de efectele conferite de părți prin contractul de asociere precum și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 969, 970, 983, 1082, 1083 C. civ. Așa fiind, s-a constatat că, în adevăr, instanța de recurs a omis să analizeze criticile formulate prin memoriul de recurs însușit de parte, prin urmare, s-a constatat a fi întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318 - 320 C. proc. civ., s-a admis contestația în anulare, cu consecința anulării în parte a Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv în ceea ce privește nulitatea cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei. Prin memoriul de recurs însușit de parte, recurenta-reclamantă SC P.H. SRL a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului formulat, iar pe fond, admiterea integrală a acțiunii. În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a respins apărarea sa potrivit căreia intimații aveau cunoștință de existența situațiilor de forță majoră și caz fortuit, având în vedere că prevederile art. 6.1 din contract, care reprezintă legea părților în conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., nu fac referire la încunoștințarea Consiliului Local al Municipiului Iași pe orice cale, ci la notificarea lui într-un anumit termen, aspect în raport cu care recurenta susține că a demonstrat prin înscrisuri, că informarea cu privire la existența evenimentului de forță majoră a fost comunicată în termen, așa cum rezultă din procesele-verbale încheiate între părți. În continuare, a arătat recurenta că în mod greșit procesele-verbale nu au fost apreciate de către instanța de apel ca fiind "notificare", instanța schimbând înțelesul neîndoielnic al acestora și totodată al prevederilor contractuale respectiv ale art. 6.1 modificat prin art. 9, sensul acestor prevederi fiind de informare cu privire la apariția cazului de forță majoră, or, din cuprinsul proceselor-verbale rezultă fără putință de tăgadă că a adus la cunoștința Consiliului Local despre existența apariției cazului de forță majoră. A mai arătat recurenta că instanța a făcut distincție între notificare, înștiințare și proces-verbal, deși în cazul de față ele sunt acte juridice cu efecte identice și a interpretat complet eronat actele juridice deduse judecății, lipsindu-le de efectele conferite de părți prin contractul de asociere. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat soluția atacată din perspectiva faptului că instanța a dat o interpretare strict literală dispozițiilor art. 6.1 din contract iar suspendarea efectelor contractului ca urmare a forței majore și a cazului fortuit este regula și operează în puterea legii iar a considera în alt sens, înseamnă a nesocoti prevederile art. 1082 - 1083 C. civ. Sancțiunea nerespectării termenului nu poate fi lipsirea părții de beneficiul forței majore, ci plata despăgubirilor pentru daune rezultând strict din nerespectarea obligației de notificare. A mai arătat recurenta că este evident că nu se putea afirma cu un grad de certitudine rezonabil că neîndeplinirea condiției notificării "are drept consecință neluarea în considerare a respectivului eveniment" astfel cum în mod greșit a procedat instanța, ci ar fi trebuit cel puțin să se observe că exista un dubiu foarte serios cu privire la efectele pe care părțile au înțeles să le dea prevederii contractuale în discuție, în condițiile în care nu se menționează că o astfel de notificare condiționează existenta cazului de forță majoră sau producerea efectelor acestora, situație în care trebuia să fie făcută aplicarea principiului in dubio pro reo (art. 983 C. civ.). În continuare, a susținut recurenta că instanța a încălcat principiul ocrotirii bunei-credințe și a nesocotit dispozițiile art. 970 C. civ., în condițiile în care intimații au cunoscut intervenirea situațiilor de forță majoră și efectele acestora și care, prin invocarea lipsei "notificării", au încercat să-și creeze o sursă de venituri nejustificate. Cu privire la greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei aplicate la suma minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, a susținut recurenta că prin motivele de apel a argumentat faptul că penalitățile aplicate cu privire la cazul de forță majoră fac obiectul art. 8 din contractul de asociere, aspect care nu schimbă cauza sau temeiul capătului de cerere astfel cum în mod greșit s-a reținut. Astfel, pentru situația ce are în vedere cazul de forță majoră prevăzut de art. 6.1 modificat prin art. 9, părțile au convenit conform art. 8 din contract să se plătească o penalitate de 0,5 % pentru fiecare lună de întârziere la plată, calculată la valoarea obligației patrimoniale neîndeplinite. Penalitatea de 0,1 % se aplică doar întârzierilor la plata sumelor datorate din profit or, prin decizia pronunțată, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe care, în mod netemeinic și nelegal a schimbat modul de calcul al penalităților, respectiv procentul aplicat acestora, încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ. A mai susținut recurenta că instanța avea obligația de a analiza întreg probatoriul administrat în cauză pentru a stabili o modalitate echitabilă de soluționare a cererii și de a restabili un echilibru și în virtutea principiului consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ., dacă instanța considera ca părțile nu au stabilit modul în care se soluționează anumite obligații contractuale, era obligată să identifice prin analiza faptelor și împrejurărilor cauzei care a fost intenția comună a părților. În ceea ce privește respingerea, prin sentința primei instanțe a capetelor al treilea, al patrulea și al cincilea ale cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că a formulat apel însă fără să facă referire expresă la respectivele capete de cerere, prin decizie, instanța a respins apelul și în ceea ce le privește pe acestea. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Motivul de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. reglementează ipoteza potrivit căreia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. În raport de pretinsa incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că recurenta a invocat faptul că a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei a transmiterii notificărilor către intimați, însă în mod greșit procesele-verbale nu au fost apreciate de către instanța de apel ca fiind "notificare", fiind schimbat înțelesul neîndoielnic al acestora și totodată al prevederilor contractuale respectiv ale art. 6.1 astfel cum a fost modificat. Față de aceste precizări se constată că, critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi reținută ca fiind fondată, dispozițiile legale menționate sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, or, sub acest aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea cadrului și limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor contractuale și a voinței părților exprimate prin acestea. În acest context, în mod judicios, instanța de apel a interpretat clauzele contractului de asociere încheiat între părți, cu referire la obligația inserată la art. 6.1 potrivit cu care intervenția oricărui eveniment de forță majoră sau caz fortuit urmează a fi notificată Consiliului Local al Municipiului Iași, în termen de 5 zile de la constatarea sa. Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ce consacră principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, instanța a constatat a nu fi îndeplinită condiția notificării intimaților cu consecința neluării în considerare a respectivului eveniment. Cu privire la susținerea recurentei potrivit căreia a făcut dovada notificării intimaților prin înscrisurile depuse, respectiv procesele-verbale încheiate între părți, Înalta Curte constată că aceasta este o chestiune ce ține de evaluarea probatoriului administrat în cauză, nefiind un aspect de nelegalitate ce ar putea face obiectul analizei instanței de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce vizează interpretarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că instanța de apel a stabilit cu respectarea dispozițiilor legale incidente, situația de fapt, prin raportare la probatoriul administrat în cauză. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii atacate sau aplicarea greșită a legii, în speță, reluându-se în esență criticile formulate anterior, respectiv modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 969 C. civ. sub aspectul interpretării prevederilor art. 6.1 din contract. În speță, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel, în mod legal, a analizat hotărârea apelată din perspectiva clauzelor contractuale în discuție și, constatând lipsa notificării impuse de art. 6.1, a confirmat soluția primei instanțe. Cu privire la susținerile referitoare la probatoriul administrat, respectiv greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, Înalta Curte reamintește că modalitatea de examinare a probelor nu constituie un argument pentru a susține lipsa de temei legal a deciziei criticate, altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. Pentru considerentele înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei SC P.H. SRL Iași va fi respins ca nefondat.