ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1637/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1637/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului,

constată următoarele

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Iași sub nr. 3765/99 din 11 aprilie 2012, reclamanta SC P.H. SRL a

chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Iași și

Municipiul Iași prin Primar, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o

va pronunța:

nu este debitoarea sumei de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei,

reprezentând plată aferentă perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei,

penalități de întârziere aferente, ambele calculate în baza dispozițiilor art.

6 cu referire la art. 6.1 din contractul de asociere din 03 februarie 2005 cu

actele adiționale corespunzătoare, obligând totodată municipiul Iași să radieze

această sumă din rolul fiscal al SC P.H. SRL.

în conformitate cu dispozițiile art. 6.1 alin. (3) din contractul de asociere,

modificat prin art. 9 din actul adițional nr. 1 din 02 iulie 2007, nu datorează

suma totală de 1.105.551 lei, compusă din 902.456 lei, cu titlu de sumă minimă

garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de

203.095 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate la această sumă,

dispunând totodată radierea acestei sume din rolul fiscal al societății.

nu datorează suma de 337.396,26 lei, cu titlu de penalități de întârziere în

cuantum de 20% din suma minimă garantată pe an, raportată la numărul de zile

întârziere față de data finalizării, respectiv 31 decembrie 2010.

în conformitate cu dispozițiile art. 6.1 alin. (2) și (3) și 6.2 din contractul

de asociere, modificat prin art. 9 și 10 din actul adițional nr. 1, reclamanta

datorează cu titlu de cotă profit pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie

2010 suma de 22363,16 lei.

suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul pârâtei

reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, în conformitate

cu dispozițiile art. 6.2 din contractul de asociere din 03 februarie 2005, așa

cum a fost modificat prin art. 10 din actul adițional nr. 1 la contract.

Prin Sentința civilă

nr. 202 din 5 februarie 2013, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii,

invocată de pârâți și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă. S-a constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei

totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă

perioadei de grație 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 și 2.703.536,84 lei

reprezintă penalități de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; s-au respins

celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca

neîntemeiate și au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de

82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

în acest sens, prima instanță a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar

primul capăt de cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente:

În cauză, reclamanta

SC P.H. SRL a investit Tribunalul Iași cu o acțiune în constatarea inexistenței

unor obligații de plată, plată aferentă perioadei de grație, sumă minimă

garantată și penalități aferente față de Consiliul Local Iași și Municipiul

Iași, obligații de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie

2005 modificat prin actul adițional nr. 1 din 02 iulie 2007, având ca obiect

edificarea Ansamblului P. din Iași.

S-a constatat că

reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în realizare față de pârâți, astfel

încât acțiunea apare ca fiind admisibilă. Pârâții au învederat că au început

executarea silită împotriva reclamantei, situație în care aceasta ar avea la

îndemână calea contestației la executare, însă, pe de o parte, somația invocată

privește doar suma minimă garantată, nu și celelalte sume cu privire la care

reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează, pe de altă parte

contractul de asociere în participațiune încheiat de părți reprezintă un

contract civil, fiind încheiat în baza art. 251 - 256 C. com., așa cum se

specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate vorbi de

existența unor raporturi de drept material fiscal între părți. Terenul adus ca

aport de către Consiliul Local Iași face parte din domeniul privat al

municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un

raport fiscal.

Potrivit

dispozițiilor art. 136 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, creanțele bugetare care

se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de

instituțiile publice, provenite din venituri proprii și cele rezultate din

raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii, acestea fiind

abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze

procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod, însă, o

creanță bugetară nu este în mod necesar și obligatoriu o creanță fiscală, iar

pentru a se stabili caracterul cert, lichid și exigibil al sumelor datorate

Consiliului Local al Mun. Iași de către reclamantă în baza raporturilor

contractuale în care acesta este parte, este necesară obținerea unui titlu

executoriu, altul decât cel reglementat de art. 141 din O.G. nr. 92/2003.

Din acest punct de

vedere, a apreciat tribunalul, somația invocată de pârâți prin întâmpinare nu

este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui

contract civil care nu este titlu executoriu, astfel încât instanța a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a procedat la analizarea fondului

pricinii.

Pe fondul cauzei,

prima instanță, analizând probatoriul administrat în cauză, a apreciat că

acțiunea este întemeiată în parte, doar cu privire la capătul 1 de cerere.

S-a reținut că prin

contractul de asociere din 03 februarie 2005 încheiat între Consiliul Local al

Mun. Iași și SC I.G. SRL s-a decis asocierea părților în vederea construirii

ansamblului M.. Potrivit art. 6.1 din contractul în forma inițială, "Plata

profitului se va face după cum urmează: SCIG va fi scutită de plata oricăror

sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ, predarea terenului și

a certificatului de carte funciară, din care să rezulte intrarea în

proprietatea privată a CLMI a terenului constituit ca aport". Acest

contract a fost modificat prin actul adițional din 02 iulie 2007, inclusiv în

ceea ce privește titlul contractului de asociere, care a devenit

"edificarea Ansamblului P.". Art. 6.1 din contract a fost, de asemenea,

modificat, stipulându-se că "SCIG va beneficia de o perioadă de grație

totală de la plata oricăror sume pentru primele 36 luni de la data începerii de

către SCIG a organizării de șantier consemnată prin proces-verbal semnat de

către ambele părți. în măsura în care se pun în funcțiune investiții înainte de

expirarea celor 36 de luni, cota de profit de 21% este datorată de SCIG

începând cu anul punerii în funcțiune a fiecărei noi investiții".

A mai reținut

instanța că, din interpretarea art. 6.1 din contractul modificat la 02 iulie

2007, reiese cu certitudine că formularea "perioadă de grație totală"

semnifică scutirea de la plată pentru 36 de luni de la data începerii

organizării de șantier, edificatoare în acest sens fiind teza a II-a a art. 6.1,

care stipulează că dacă înainte de expirarea celor 36 de luni reclamanta va

pune în funcțiune vreo investiție, atunci nu va mai opera perioada de grație

totală, în înțelesul de scutire, ci reclamanta va trebui să achite cota de

profit aferentă, de 21%, începând cu anul punerii în funcțiune a acelei

investiții.

Ca atare, cum probele

administrate în cauză atestă că reclamanta nu a pus în funcțiune nicio

investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de

șantier, respectiv 09 iulie 2007, s-a constatat că reclamanta nu datorează suma

de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă

perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere

aferente, ambele calculate în baza dispozițiilor art. 6.1 din contractul de

asociere.

În ceea ce privește

celelalte capete de cerere ale acțiunii, s-a constatat a fi neîntemeiate.

Cu privire la suma de

902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09

iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere

aferente, s-a reținut că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut

la dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire eliberate la 09

iulie 2007 pentru finalizarea Ansamblului P., în cazul depășirii acestui

termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007 că

reclamanta va achita penalități de întârziere de 20% din suma minimă garantată

pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate

proporțional cu numărul de zile de întârziere. Termenul a expirat la 09 iulie

2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010.

S-a mai reținut că

art. 5.1 din contract, în partea finală, detaliază situația în care data

finalizării se va extinde de drept, pentru acele clădiri/construcții total sau

parțial afectate, cu o perioadă egală cu perioada în care lucrările sunt

întrerupte din cauza apariției unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit

sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul reclamantei

și care ar face imposibilă continuarea lucrărilor în conformitate cu

documentația de urbanism aprobată.

Această prevedere

contractuală s-a apreciat că trebuie coroborată cu cea din art. 6.1 alin. (2)

din contract, care stipulează în mod expres, referindu-se la aceleași

împrejurări de forță majoră sau caz fortuit sus-menționate, că în situația în

care astfel de evenimente apar, pe parcursul edificării Ansamblului P. ori în

exploatarea acestuia, pentru a nu se datora suma minimă garantată, este necesară

notificarea Consiliului Local al Mun. Iași în termen de 5 zile de la

constatare, aceasta fiind ca o condiție sine qua non pentru prelungirea datei

finalizării și pentru exonerarea de la plata sumei minime garantate,

neexecutarea acestei obligații contractuale de către reclamantă având drept

consecință neluarea în considerare a intervenției respectivului eveniment.

Or, probatoriul

administrat în cauză infirmă existența vreunei notificări a reclamantei către

pârâtul Consiliul Local Iași privind intervenția unui eveniment de forță majoră

sau caz fortuit, care să fi determinat prelungirea datei finalizării, iar

notificarea globală a pârâtului cu privire la astfel de evenimente (descoperire

de situri, vreme nefavorabilă), făcută după expirarea datei stabilită pentru

finalizarea ansamblului (mai exact în mai 2011), s-a apreciat că nu poate fi

asimilată notificărilor individuale, făcute în termen de 5 zile de la apariția

fiecărui eveniment, potrivit clauzei obligatorii de la art. 6.1 alin. (2) din

contractul modificat. Totodată, s-a apreciat că nici constatarea făcută de

expertul în construcții în raportul întocmit în cauză nu este concludentă și

utilă cauzei, cât timp lipsește notificarea scrisă impusă de contract.

Așadar, a statuat

instanța că reclamanta datorează atât suma de 902.456 lei, calculată cu titlu

de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010

și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere aferente, precum și suma de

337.396,26 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate în cuantum de

20% din suma minimă garantată pe an, raportat la numărul de zile de întârziere

față de data finalizării, 31 decembrie 2010 și până la data calculării acestora

de către pârâtul Consiliul Local Iași - 28 noiembrie 2011.

Pentru aceleași

considerente, vizând în esență lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1

alin. (2) din contract, instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici

susținerile reclamantei vizând cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă

garantată pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, aferentă doar

construcțiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere -

22.363,16 lei.

S-a mai constatat că

nu pot fi reținute, din motivele sus-arătate, concluziile rapoartelor de

expertiză realizate în cauză, pe aspectele vizând suma minimă garantată,

lucrările experților pornind de la premisa că reclamanta ar fi beneficiat de

prelungirea termenului de finalizare a contractului, premisă pe care instanța a

apreciat-o ca fiind eronată.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Iași, secția civilă, care prin

Decizia nr. 85 din 16 septembrie 2013 a respins ca nefondate apelurile

declarate atât de reclamantă cât și de pârâți.

În argumentarea

soluției pronunțate, instanța de control judiciar a reținut referitor la

excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă, invocată de

pârâți, că dezlegarea dată de prima instanță este corectă, având în vedere că

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile contractului de asociere în

participațiune din 3 februarie 2005, care este un contract de natură civilă,

fiind întemeiat pe dispozițiile art. 261 - 256 C. com., astfel cum rezultă din

prevederile art. 2 din contract.

Raportat la natura

civilă a contractului de asociere pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea,

critica intimaților potrivit cu care reclamanta avea deschisă calea acțiunii în

realizare, respectiv contestația la executare întemeiată pe prevederile Codului

de procedură fiscală s-a apreciat a fi nefondată, în cauză neputându-se vorbi

de existența unui raport de drept material fiscal.

Faptul că părțile au

pe rolul instanțelor de judecată contestația la executare formulată de SC P.H.

SRL împotriva somației emisă în temeiul Codului de procedură fiscală nu

prezintă relevanță juridică sub aspectul admisibilității acțiunii în constatare

întemeiată pe contractul de asociere în participațiune, contrar susținerilor

intimaților.

Potrivit prevederilor

dispozițiilor art. 1 alin. (4) din Ordonanța nr. 92/2003 în forma în vigoare la

data pronunțării hotărârii apelate, Codul de procedură fiscală nu se aplică

pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate

din raporturile juridice contractuale.

Întrucât în cauză

creanța contestată rezultă dintr-un contract de asociere în participațiune,

administrarea acesteia nu poate fi deci supusă Codului de procedură fiscală,

cum corect a stabilit instanța de fond.

Nici critica

referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca

făcând referire la o scutire la plată în loc de acordarea unui termen de grație

nu a fost primită, reținându-se că potrivit acestei prevederi contractuale,

(art. 6.1 prima liniuță) societatea reclamantă va fi scutită de plata oricăror

sume pentru primele 24 de luni de la data aprobării PUZ iar în conformitate cu

dispozițiile art. 9 din actul adițional, art. 6.1. se modifică în sensul că:

"SCIG va beneficia de o perioadă de grație totală de la plata oricăror

sume pentru primele 36 de luni de la data începerii de către SCIG a organizării

de șantier consemnată prin proces-verbal semnat de ambele părți".

Analizând intenția

reală a părților la data semnării contractului și respectiv a actului

adițional, s-a constatat că aceasta a fost de scutire a societății de la plata

oricăror sume și nu de acordare a unui termen de grație, împrejurare ce rezultă

atât din modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul inițial

("va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data

aprobării PUZ") cât și din modul de redactare a noului articol 6.1,

modificat prin art. 9 din actul adițional din 2 iulie 2007. Astfel, în alin.

(1) al art. 6.1 în noua sa formă se prevede că societatea beneficiază de

"o perioadă de grație totală de la plata oricăror sume pentru primele 36

de luni de la data începerii de către SCIG a organizării de șantier consemnată

prin procesul-verbal semnat de ambele părți" iar la alin. (2) că va fi

datorată cota de profit în ipoteza "în care se pun în funcțiune investiții

înainte de expirarea celor 36 de luni", formulare ce denotă intenția

părților de scutire a societății de la plata oricăror sume în primele 36 de

luni, cu excepția prevăzută la alin. (2), a punerii în funcțiune a

investițiilor.

Faptul că părțile

contractante au avut în vedere scutirea societății de la plata oricăror sume pe

o anumită perioadă de timp, atunci când au folosit formularea de "grație

totală de la plata oricăror sume", s-a apreciat că rezultă și din modul de

redactare a textului art. 6.1 din contractul de asociere, unde, la prima liniuță

a articolului, se folosește expresia "va fi scutită de plata oricăror sume

pentru primele 24 de luni" iar la a doua liniuță se referă la scutire ca

la o perioadă de grație ("după expirarea perioadei de grație de 24 de

luni, SCIG va plăti (...)").

În consecință,

reținând că, în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de asociere

în participațiune, reclamanta a fost scutită de plata oricăror sume pentru

primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni de la data începerii

organizării de șantier, s-a constatat că, aceasta nu datorează suma de

7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de grație (5.184.547,3

lei) și penalități de întârziere aferente (2.703.536,84 lei).

Pentru aceste

considerente, instanța a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâți.

În ce privește apelul

declarat de reclamanta SC P.H. SRL, s-a constatat de asemenea că este

neîntemeiat, reținându-se că potrivit dispozițiilor art. 6.1 din contractul de

asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin actul adițional

din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al Municipiului

Iași suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care lucrările nu

pot fi efectuate din cauza apariției unui eveniment de forță majoră sau caz

fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul

societății, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi notificată în

scris în termen de 5 zile de la constatarea sa.

S-a constatat că,

prin cererea de apel, reclamanta nu contestă împrejurarea că nu a formulat

notificarea prevăzută în contract, în termenul stipulat, în speță notificarea a

fost transmisă Consiliului Local al Municipiului Iași abia în luna mai 2011,

după data finalizării lucrărilor, 31 decembrie 2010, iar suma minimă garantată

a fost calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

S-a mai constatat că

prevederile art. 5.1 din contract, referitoare la extinderea datei finalizării

se coroborează cu prevederile art. 6.1, referitoare la obligația de notificare

în termen de 5 zile de la apariția evenimentului neprevăzut, condiție

neîndeplinită în cauză și care are drept consecință neluarea în considerare a

respectivului eveniment.

Prin urmare, s-a

constatat că, raportat la data emiterii autorizațiilor de construire (9 iulie

2007), la termenul de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziție pentru

finalizarea lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, și la data finalizării

lor (31 decembrie 2010), obligația de plată a sumei minime garantate, în cuantum

de 902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a

penalităților aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina

reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiției notificării

intimatei, prevăzută de art. 6.1. din contract.

Instanța a respins ca

nerelevantă apărarea reclamantei potrivit căreia intimații aveau cunoștință de

existența situațiilor de forță majoră și caz fortuit, având în vedere că

prevederile art. 6.1 din contractul încheiat de părți nu fac referire la

încunoștințarea Consiliului Local al Municipiului Iași pe orice cale, ci la

notificarea lui într-un anume termen.

Cât privește critica

referitoare la greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei,

aplicate la suma minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată

a profitului, s-a constatat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului

de cerere din acțiune, privitor la calcularea acelorași penalități.

Astfel, dacă prin

cererea introductivă reclamanta a susținut că nu datorează penalități calculate

la suma minimă garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă

garantată în cuantum de 902.456 lei), prin cererea de apel se susține că

penalitățile au fost calculate greșit prin raportare la suma minimă garantată,

convenția părților fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea obligației

de plată a profitului. Or, procedând în acest fel, reclamanta a schimbat cauza

capătului de cerere referitor la penalitățile în sumă de 203.095 lei, încălcând

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu s-a mai procedat la

analizarea în fond a cererii.

Pentru aceste

considerente, s-a respins și apelul formulat de reclamanta SC P.H. SRL ca

neîntemeiat.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs, iar prin Decizia nr. 2657

din 24 septembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, a constatat nulitatea cererilor de recurs.

În argumentarea

soluției pronunțate, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC

P.H. SRL, s-a reținut că s-au invocat motivele de nelegalitate întemeiate pe

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Totodată, s-a reținut

că prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu

referire la interpretarea greșită a art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost

modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art.

1269 din noul C. civ., practic se tinde la reaprecierea situației de fapt deja

stabilite, susținerile fiind în realitate de netemeinicie și nu de

nelegalitate.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea dispozițiilor legale precizate, s-a reținut

că din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să

antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani

învederate raportate la apariția unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit,

precum și modul în care se face notificarea și efectele acesteia în contextul

contractului părților modificat prin actul adițional.

Referitor la cel

de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., s-a constatat că, de asemenea, prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât

vizează calculul penalităților de întârziere, care este greșit în funcție de

dispozițiile contractuale, însă susținerile acesteia nu arată în ce constă

nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin recursul

declarat de pârâți, s-a reținut că aceștia deși susțin că au fost aplicate

greșit dispozițiile legale invocate, respectiv art. 111 C. proc. civ. și

interpretarea contractului privind perioada de grație, în dezvoltarea

criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de grație când și cum

trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situației

de fapt referitoare la contractul părților care nu mai poate forma obiectul

cenzurii în calea de atac a recursului.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate

de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta

Curte a constatat nulitatea cererilor de recurs.

Prin cererea

înregistrată la data de 13 octombrie 2014, contestatoarea SC P.H. SRL a

formulat contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie

2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin

Decizia nr. 895 din 24 martie 2015 a instanței supreme, s-a admis contestația

în anulare, s-a anulat în parte decizia atacată în ceea ce privește constatarea

nulității cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL și s-au

menținut celelalte dispoziții ale hotărârii. S-a fixat termen în vederea

soluționării recursului la data de 16 iunie 2015.

În argumentarea

acestei soluții, s-a reținut, în esență, că în speță, contestatoarea a învestit

instanța de recurs prin depunerea la dosarul cauzei, a două memorii de recurs,

un prim memoriu înregistrat la data de 31 octombrie 2013, semnat de avocat C.V.

și un al doilea, înregistrat la data de 1 noiembrie 2013.

Din examinarea

deciziei contestate, rezultă că deși în practicaua acesteia s-a reținut

declarația recurentei în sensul că își însușește doar cel de-al doilea memoriu,

din considerentele hotărârii rezultă că au fost examinate criticile formulate

prin memoriul redactat și semnat de avocat C.V.

Astfel, deși prin

ambele memorii, s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate sunt diferite din perspectiva

temeiurilor de drept invocate în argumentarea acestora.

În vreme ce prin

memoriul examinat, s-a susținut, în esență, interpretarea greșită a art. 5.1 și

art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că

s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din noul C. civ. și calculul penalităților

de întârziere este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, în cel de-al

doilea memoriu, s-a criticat decizia recurată sub aspectul interpretării

greșite a actelor juridice deduse judecății, lipsindu-le de efectele conferite

de părți prin contractul de asociere precum și din perspectiva aplicării

greșite a dispozițiilor art. 969, 970, 983, 1082, 1083 C. civ.

Așa fiind, s-a

constatat că, în adevăr, instanța de recurs a omis să analizeze criticile

formulate prin memoriul de recurs însușit de parte, prin urmare, s-a constatat

a fi întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 318 alin. (1)

teza finală C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 318 - 320 C.

proc. civ., s-a admis contestația în anulare, cu consecința anulării în parte a

Deciziei nr. 2657 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a II-a civilă, respectiv în ceea ce privește nulitatea

cererii de recurs formulate de reclamanta SC P.H. SRL, cu menținerea restului

dispozițiilor deciziei.

Prin memoriul de

recurs însușit de parte, recurenta-reclamantă SC P.H. SRL a invocat dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii

apelului formulat, iar pe fond, admiterea integrală a acțiunii.

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta

a susținut că instanța a respins apărarea sa potrivit căreia intimații aveau

cunoștință de existența situațiilor de forță majoră și caz fortuit, având în

vedere că prevederile art. 6.1 din contract, care reprezintă legea părților în

conformitate cu dispozițiile art. 969 C. civ., nu fac referire la

încunoștințarea Consiliului Local al Municipiului Iași pe orice cale, ci la

notificarea lui într-un anumit termen, aspect în raport cu care recurenta susține

că a demonstrat prin înscrisuri, că informarea cu privire la existența

evenimentului de forță majoră a fost comunicată în termen, așa cum rezultă din

procesele-verbale încheiate între părți.

În continuare, a

arătat recurenta că în mod greșit procesele-verbale nu au fost apreciate de

către instanța de apel ca fiind "notificare", instanța schimbând

înțelesul neîndoielnic al acestora și totodată al prevederilor contractuale

respectiv ale art. 6.1 modificat prin art. 9, sensul acestor prevederi fiind de

informare cu privire la apariția cazului de forță majoră, or, din cuprinsul

proceselor-verbale rezultă fără putință de tăgadă că a adus la cunoștința

Consiliului Local despre existența apariției cazului de forță majoră.

A mai arătat

recurenta că instanța a făcut distincție între notificare, înștiințare și

proces-verbal, deși în cazul de față ele sunt acte juridice cu efecte identice

și a interpretat complet eronat actele juridice deduse judecății, lipsindu-le

de efectele conferite de părți prin contractul de asociere.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a

criticat soluția atacată din perspectiva faptului că instanța a dat o

interpretare strict literală dispozițiilor art. 6.1 din contract iar suspendarea

efectelor contractului ca urmare a forței majore și a cazului fortuit este

regula și operează în puterea legii iar a considera în alt sens, înseamnă a

nesocoti prevederile art. 1082 - 1083 C. civ. Sancțiunea nerespectării

termenului nu poate fi lipsirea părții de beneficiul forței majore, ci plata

despăgubirilor pentru daune rezultând strict din nerespectarea obligației de

notificare.

A mai arătat

recurenta că este evident că nu se putea afirma cu un grad de certitudine

rezonabil că neîndeplinirea condiției notificării "are drept consecință

neluarea în considerare a respectivului eveniment" astfel cum în mod

greșit a procedat instanța, ci ar fi trebuit cel puțin să se observe că exista

un dubiu foarte serios cu privire la efectele pe care părțile au înțeles să le

dea prevederii contractuale în discuție, în condițiile în care nu se

menționează că o astfel de notificare condiționează existenta cazului de forță

majoră sau producerea efectelor acestora, situație în care trebuia să fie

făcută aplicarea principiului in dubio pro reo (art. 983 C. civ.).

În continuare, a

susținut recurenta că instanța a încălcat principiul ocrotirii bunei-credințe

și a nesocotit dispozițiile art. 970 C. civ., în condițiile în care intimații

au cunoscut intervenirea situațiilor de forță majoră și efectele acestora și

care, prin invocarea lipsei "notificării", au încercat să-și creeze o

sursă de venituri nejustificate.

Cu privire la greșita

calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei aplicate la suma minimă

garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, a

susținut recurenta că prin motivele de apel a argumentat faptul că penalitățile

aplicate cu privire la cazul de forță majoră fac obiectul art. 8 din contractul

de asociere, aspect care nu schimbă cauza sau temeiul capătului de cerere

astfel cum în mod greșit s-a reținut. Astfel, pentru situația ce are în vedere

cazul de forță majoră prevăzut de art. 6.1 modificat prin art. 9, părțile au

convenit conform art. 8 din contract să se plătească o penalitate de 0,5 %

pentru fiecare lună de întârziere la plată, calculată la valoarea obligației

patrimoniale neîndeplinite. Penalitatea de 0,1 % se aplică doar întârzierilor

la plata sumelor datorate din profit or, prin decizia pronunțată, instanța de

apel a menținut soluția primei instanțe care, în mod netemeinic și nelegal a

schimbat modul de calcul al penalităților, respectiv procentul aplicat

acestora, încălcând astfel prevederile art. 969 C. civ.

A mai susținut

recurenta că instanța avea obligația de a analiza întreg probatoriul

administrat în cauză pentru a stabili o modalitate echitabilă de soluționare a

cererii și de a restabili un echilibru și în virtutea principiului consacrat

prin dispozițiile art. 969 C. civ., dacă instanța considera ca părțile nu au

stabilit modul în care se soluționează anumite obligații contractuale, era

obligată să identifice prin analiza faptelor și împrejurărilor cauzei care a

fost intenția comună a părților.

În ceea ce privește

respingerea, prin sentința primei instanțe a capetelor al treilea, al patrulea

și al cincilea ale cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că a

formulat apel însă fără să facă referire expresă la respectivele capete de

cerere, prin decizie, instanța a respins apelul și în ceea ce le privește pe

acestea.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de

nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. reglementează ipoteza

potrivit căreia recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată,

instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În raport de pretinsa

incidență în cauză a acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că

recurenta a invocat faptul că a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosarul

cauzei a transmiterii notificărilor către intimați, însă în mod greșit procesele-verbale

nu au fost apreciate de către instanța de apel ca fiind "notificare",

fiind schimbat înțelesul neîndoielnic al acestora și totodată al prevederilor

contractuale respectiv ale art. 6.1 astfel cum a fost modificat.

Față de aceste

precizări se constată că, critica subsumată motivului prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ., nu poate fi reținută ca fiind fondată, dispozițiile legale

menționate sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții,

or, sub acest aspect soluția instanței de apel este dată cu respectarea

cadrului și limitelor procesuale din perspectiva examinării clauzelor

contractuale și a voinței părților exprimate prin acestea.

În acest context, în

mod judicios, instanța de apel a interpretat clauzele contractului de asociere

încheiat între părți, cu referire la obligația inserată la art. 6.1 potrivit cu

care intervenția oricărui eveniment de forță majoră sau caz fortuit urmează a

fi notificată Consiliului Local al Municipiului Iași, în termen de 5 zile de la

constatarea sa. Astfel, cu respectarea dispozițiilor art. 969 C. civ., ce

consacră principiul forței obligatorii a convențiilor legal făcute, instanța a

constatat a nu fi îndeplinită condiția notificării intimaților cu consecința

neluării în considerare a respectivului eveniment.

Cu privire la

susținerea recurentei potrivit căreia a făcut dovada notificării intimaților

prin înscrisurile depuse, respectiv procesele-verbale încheiate între părți,

Înalta Curte constată că aceasta este o chestiune ce ține de evaluarea probatoriului

administrat în cauză, nefiind un aspect de nelegalitate ce ar putea face

obiectul analizei instanței de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ce

vizează interpretarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că instanța de

apel a stabilit cu respectarea dispozițiilor legale incidente, situația de

fapt, prin raportare la probatoriul administrat în cauză.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

atacate sau aplicarea greșită a legii, în speță, reluându-se în esență

criticile formulate anterior, respectiv modalitatea de interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 969 C. civ. sub aspectul interpretării prevederilor art.

6.1 din contract.

În speță, așa cum s-a

arătat anterior, instanța de apel, în mod legal, a analizat hotărârea apelată

din perspectiva clauzelor contractuale în discuție și, constatând lipsa

notificării impuse de art. 6.1, a confirmat soluția primei instanțe.

Cu privire la

susținerile referitoare la probatoriul administrat, respectiv greșita calculare

a penalităților în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată și nu

pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, Înalta Curte reamintește

că modalitatea de examinare a probelor nu constituie un argument pentru a

susține lipsa de temei legal a deciziei criticate, altfel spus, situația de

fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi

repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției

adoptate.

Pentru considerentele

înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul

reclamantei SC P.H. SRL Iași va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC P.H. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 85 din

16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 iunie 2015.

Procesat

de GGC - NN