ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2014

Deliberând asupra cererilor de recurs de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 202 din 5 februarie 2013 Tribunalul lași a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă. A constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei reprezintă plata aferentă perioadei de grație 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 și 2.703.536,84 lei reprezintă penalități de întârziere pentru suma de 5.184.547,32 lei; și a respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru și timbru judiciar aferente admiterii pretențiilor reclamantei).

Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente: În cauză reclamanta SC P.H. SRL a investit Tribunalul lași cu o acțiune în constatarea inexistenței unor obligații de plată (plată aferentă perioadei de grație, sumă minimă garantată și penalități aferente față de Consiliul Local lași și municipiul lași, obligații de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie 2005 modificat prin actul adițional din 02 iulie 2007, având ca obiect edificarea Ansamblului P. din lași). Cum reclamanta nu are deschisă calea acțiunii în realizare față de pârâți, cum nu este vorba despre constatarea unei situații de fapt, cum au pretins pârâții, acțiunea apare ca fiind admisibilă.

Pârâții au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei, situație în care aceasta ar avea la îndemână calea contestației la executare, însă, pe de o parte, somația invocată privește doar suma minimă garantată, nu și celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le datorează, pe de altă parte contractul de asociere în participațiune încheiat de părți reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-256 C. com., așa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se poate vorbi de existența unor raporturi de drept material fiscal între părți. Terenul adus ca aport de către Consiliul Local lași face parte din domeniul privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba despre un raport fiscal.

Tribunalul a apreciat că somația invocată de pârâți prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu, motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității acțiunii. S-a constatat, în esență, având în vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile existente la dosar și contractul de asociere în participațiune, că reclamanta nu a pus în funcțiune nicio investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de șantier, respectiv 09 iulie 2007, astfel că nu datorează suma de 7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere aferente, ambele calculate în baza disp.

art. 6.1 din contractul de asociere. Celelalte capete de cerere formulate în cadrul acțiunii introductive, tribunalul Ie-a apreciat ca fiind neîntemeiate. Astfel, cu privire la suma de 902.456 lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere aferente, instanța reține că potrivit contractului de asociere, reclamanta a avut la dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire (eliberate la 09 iulie 2007) pentru finalizarea Ansamblului P. (art. 2 1 din actul adițional), în cazul depășirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1 din contractul modificat la 02 iulie 2007 că reclamanta va achita penalități de întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an stipulată de art. 6 din contract), calculate proporțional cu numărul de zile de întârziere.

Termenul a expirat așadar la 09 iulie 2010, ansamblul fiind finalizat la 31 decembrie 2010. Pentru aceleași considerente, vizând în esență lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract, instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici susținerile reclamantei vizând cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09 iulie 2010-31 decembrie 2010, aferentă doar construcțiilor edificate neafectate de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei. Corect a fost calculată de către pârât suma minimă garantată, în raport de cele sus-expuse. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC P.H.

SRL susținând, cu referire la dispozițiile art. 6.1 din actul adițional din 2007, că termenul de 5 zile în care intimata trebuia să fie notificată de apariția unui caz de forță majoră sau de caz fortuit nu este un termen imperativ și cu atât mai puțin de decădere pentru că apelanta să fie sancționată cu refuzul dreptului a i se suspenda îndeplinirea obligațiilor. Instanța de judecată a dat o interpretare literală acestui text de lege, omițând să dea o interpretare logică și juridică, în concordanță cu voința părților la încheierea contractului. În opinia apelantei obligația de notificare are doar caracterul unei aduceri formale la cunoștință putând atrage, eventual, o răspundere contractuală doar în cazul existenței unui prejudiciu și în nici un caz de anulare totală a beneficiului legal prin care o parte este exonerată de executarea obligației contractuale în caz de forță majoră sau de caz fortuit.

Termenul de 5 zile nici nu ar fi putut fi respectat în condițiile în care începea să curgă de la data constatării evenimentului și nu de la data încetării acestuia, așa cum era normal. Mai mult, intimata a cunoscut despre existența tuturor situațiilor de forță majoră și caz fortuit incidente în derularea raportului juridic, sens în care va depune acte. Apelanta a susținut că lipsa notificării în termen de 5 zile nu poate înlătura beneficiul acordat prin lege în cazul existenței forței majore sau cazului fortuit, solicitând, în principal, admiterea capătului de cerere referitor la obligația de plată a sumei de 1.105.551 lei compusă din: suma minimă garantată în sumă de 902,456 lei și suma de 203.095 lei cu titlu de penalități de întârziere.

În subsidiar, a solicitat admiterea apelului sub aspectul greșitei calculații a penalităților de 203.095 lei calculate la suma minimă garantată impusă pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. A apreciat apelanta că aplicarea penalităților de 0,10% asupra sumei minime garantate pe zi de întârziere este nelegală, în condițiile în care părțile au convenit ca acest procent să fie aplicabil pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din contractul de asociere. Împotriva hotărârii instanței de fond au formulat apel și pârâții Municipiul lași și Consiliul Local lași prin Primar, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Intimații-apelanți au susținut că acțiunea reclamantei este inadmisibilă raportat la prevederile art. 111 C. proc.

civ. întrucât aceasta avea deschisă calea realizării dreptului și anume contestația la executare. Au precizat intimații-apelanți că pe rolul Judecătoriei lași se află, în rejudecare, contestația la executare formulată de reclamantă împotriva somației din 13 decembrie 2010 emisă potrivit C. proc. fisc. și că instanța de fond a reținut greșit că respectivul contract nu reprezintă un titlu executoriu, fiind aplicabile prevederile art. 136 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003. Intimații-apelanți au criticat dispoziția de constatare a faptului că reclamanta nu datorează suma de 7.888.088,72 lei apreciind că instanța a interpretat în mod nelegal prevederile contractuale ca făcând referire la o scutire de la plata cotei de profit pentru termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de șantier în condițiile în care intenția părților a fost cea de acordare a unei perioade de grație, astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1 atât înainte de modificare.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri. Prin Decizia nr. nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate în prezenta cauză, reținându-se următoarele considerente: Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă, invocată de pârâți, instanța de apel a constatat natura civilă a contractului de asociere pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, așa încât critica intimaților-apelanți potrivit căreia, reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare, respectiv contestația la executare întemeiată pe prevederile C. proc. fisc. este vădit nefondată, în cauză neputându-se vorbi de existența unui raport de drept material fiscal.

Faptul că părțile au pe rolul instanțelor de judecată contestația la executare formulată de SC P.H. SRL împotriva somației emisă în temeiul C. proc. fisc. nu prezintă relevanță juridică sub aspectul admisibilității acțiunii în constatare întemeiată pe contractul de asociere în participațiune, contrar susținerilor intimaților-apelanți. Nici critica referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca făcând referire la o scutire la plată în loc de acordarea unui termen de grație nu poate fi primită. Analizând intenția reală a părților la data semnării contractului și respectiv a actului adițional instanța a constatat că aceasta a fost de scutire a societății de la plata oricăror sume și nu de acordare a unui termen de grație, cum susțin intimații-apelanți.

Această împrejurare rezultă atât din modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul inițial („va fi scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data aprobării Puz") cât și din modul de redactare a noului art. 6.1, modificat prin art. 9 din actul adițional din 2 iulie 2007. În consecință, s-a constatat că intenția părților în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de asociere în participațiune, a fost ca reclamanta să fie scutită de la plata oricăror sume pentru primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni de la data începerii organizării de șantier, astfel că, aceasta nu datorează suma de 7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de grație (5.184.547,3 lei) și penalități de întârziere aferente (2.703.536,84 lei), contrar susținerilor intimaților-apelanți.

În ce privește apelul declarat de reclamanta SC P.H. SRL, instanța de apel l-a constatat că este neîntemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 6.1 din contractul de asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al Municipiului lași suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care lucrările nu pot fi efectuate din cauza apariției unui eveniment de forță majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de controlul societății, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi notificată în scris în termen de 5 zile de la constatarea sa.

În speță notificarea a fost transmisă Consiliului Local al Municipiului lași abia în luna mai 2011, după data finalizării lucrărilor, (31 decembrie 2010) iar suma minimă garantată a fost calculată pentru perioada 9 iulie 2010 -31 decembrie 2010. Prin urmare curtea a constatat că, raportat la data emiterii autorizațiilor de construire (9 iulie 2007), la termenul de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziție pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, și la data finalizării lor (31 decembrie 2010), obligația de plată a sumei minime garantate, în cuantum de 902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a penalităților aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiției notificării intimatei, prevăzută de art. 6.1.

din contract. De asemenea, instanța de apel a respins ca fiind nerelevantă apărarea apelantei-intimate, potrivit căreia intimații-apelanți aveau cunoștință de existența situațiilor de forță majoră și caz fortuit. Cât privește critica referitoare la greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, instanța de apel a apreciat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului de cerere din acțiune, privitor la calcularea acelorași penalități.

Astfel, dacă prin cererea introductivă reclamanta a susținut că nu datorează penalități calculate la suma minimă garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă garantată în cuantum de 902.456 lei - fila 5 din acțiune), prin cererea de apel se susține că penalitățile au fost calculate greșit prin raportare la suma minimă garantată, convenția părților fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea obligației de plată a profitului. S-a apreciat că, prin modul de formulare a acestei critici, apelanta-intimată a schimbat cauza cererii referitoare la penalitățile în sumă de 203.095 lei, încălcând astfel prevederile legale arătate mai sus, instanța nu va trece la analizarea ei în fond.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, ambele părți au declarat recurs. Prin recursul declarat de reclamantă, se invocă motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că au fost interpretate eronat art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din Noul C. civ.

și, prin reaprecierea probatoriului să se dispună interpretarea textelor de lege în spiritul regulilor de interpretare, de așa manieră încât să se constate că lipsa notificării în termenul de 5 zile nu poate înlătura beneficul acordat de lege în ipoteza existenței forței majore sau cazului fortuit și, pe cale de consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și sentinței tribunalului, în sensul admiterii capătului de cerere referitor la constatarea faptului că nu poate fi obligată la plata sumei de 1.105.551 lei compusă din 902.456 lei - sumă garantată - aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a sumei de 203.095. lei penalități aferente aceleiași perioade. Ca o consecință a admiterii acestui capăt de cerere, reclamanta solicită admiterea recursului și cu privire la celelalte capete de cerere ce au legătură indisolubilă cu constatarea existenței cazului de forță majoră și/sau cazului fortuit.

Așa fiind, prin constatarea inexistenței obligației de plată a sumelor de bani menționate, reclamanta solicită să se constate că a achitat cota de profit pentru perioada 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 precum și pentru ultimul capăt de cerere, respectiv să se constate că suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul pârâtei, reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, conform art. 6.2. din contractul de asociere din 03 februarie 2005 așa cum a fost modificat prin art. 10 din actul adițional la contract. În subsidiar, reclamanta arată că actul juridic supus judecății a fost interpretat greșit de către instanța anterioară, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor privind obligarea societății reclamante la plata unor penalități de întârziere nelegale.

Astfel, în opinia acestei recurente, instanța de judecată a greșit sub aspectul obligării societății reclamante la plata penalităților de întârziere în sumă de 203.095 lei, sumă ce a fost calculată la suma minimă garantată impusă pentru o perioada de 09 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. Aplicarea procentului de 0,1 % /zi întârziere de către pârâtă este nelegală, în condițiile în care părțile au convenit să fie incident pentru neexecutarea obligației de plată a profitului și nu pentru neexecutarea plății sumei minime garantate. în acest sens, reclamanta invocă art. 8 din contractul de asociere și, totodată arată că în faza apelului a solicitat admiterea unui supliment de expertiză potrivit căreia să se refacă calculul penalităților în funcție de dispozițiile contractuale enunțate și nu cum în mod greșit a calculat instanța anterioară.

Recurenta mai arată că în mod greșit a fost respinsă cererea sa de către instanța anterioară considerând că a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată, iar pe cale de consecință solicită admiterea recursului declarat. 2. Prin recursul declarat de pârâți, arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale și este lipsită de temei legal, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâții arată că acțiunea reclamantei de constatare a inexistenței obligației de plată a sumei de 7.888.084,16 lei este inadmisibilă în raport de art. 111 C. proc. civ. Instanța de fond a interpretat greșit ca fiind scutire de la plata sumelor pentru primele 36 de luni de la data începerii organizării de șantier, deoarece prin actul adițional sub acest aspect, a fost modificat contractul de asociere în sensul acordării unei perioade de grație totală.

în acest context, rezultă clar că părțile contractante la momentul încheierii contractului de asociere a fost de a acorda reclamantei o perioadă de grație așa cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1. din contractul părților. În consecință, pârâții solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii primului capăt de cerere pe care l-a formulat recurenta - reclamantă. Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nule, fiind incidente art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente: Înalta Curte examinând cererile de recurs din perspectiva criticilor invocate și reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de neiegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ. impun sub sancțiunea nulității, respectarea unor exigențe pentru promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de neiegalitate și dezvoltarea lor. În cauza de față, în ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, se observă că, deși invocă motivele de neiegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acestea nu sunt argumentate în drept din perspectiva motivelor de neiegalitate invocate, astfel.

Prin motivul de neiegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la presupusele interpretări greșite ale art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din Noul C. civ., practic această recurentă tinde la reaprecierea situației de fapt deja stabilite, susținerile acestea fiind în realitate de netemeinicie, ceea ce nu poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului. Aceste aspecte rezultă și din lecturarea susținerilor reclamantei cu referire la înscrisurile doveditoare menționate expres - fără a mai fi indicate dat fiind neexaminarea acestora în controlul judiciar al recursului - care, de fapt reprezintă nemulțumirea acestei recurente cu privire la sumele pretinse și exemplificate în cererea de recurs.

Este adevărat că, în motivarea recursului, recurenta susține încălcarea dispozițiilor legale precizate, însă din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate raportate la apariția unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit, precum și modul în care se face notificarea și efectele acesteia în contextul contractului părților modificat prin actul adițional. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după cum se poate lesne observa, acesta, de asemenea prezintă aspecte de netemeinicie, întrucât vizează calculul penalităților de întârziere care este greșit în funcție de dispozițiile contractuale, însă susținerile acesteia nu vizează în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și combătută cu argumente de nelegalitate și nu de netemeinicie.

Astfel, susținerile reclamante demonstrează că apărările făcute de acesta, în recursul declarat și întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acestea sunt aspecte de netemeinicie, ceea ce nu pot fi examinate în recurs, știut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară prin care se exercită controlul judiciar strict și limitativ din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Prin recursul declarat de pârâți, aceștia deși susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile legale invocate - art. 111 C. proc. civ. și interpretarea contractului privind perioada de grație - după cum se poate observa, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste problema perioadei de grație când și cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt, prezintă aspecte de reapreciere a situației de fapt referitoare la contractul părților care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Astfel, că pârâții nu s-au conformat în exercitarea căii de atac a recursului să aducă critici de nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva dispozițiilor pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Concluzionând, din lecturarea criticilor cuprinse în cererile de recurs, Înalta Curte constată că recurenții nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și nu conține argumentele de drept aduse în sprijinul ei. Altfel spus, în cuprinsul cererilor de recurs nu se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii recurate care face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală a greșelilor săvârșite de instanță în raport de dispozițiile legale incidente și a unor contraargumente la aprecierile și constatările instanței.

Practic, așa cum se poate observa, prin criticile formulate recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate de instanțe, critici de netemeinicie, de reapreciere a probelor administrate în cauză și o restabilire a situației de fapt, deși au indicat ca motive de nelegalitate expuse și analizate mai în considerentele expuse anterior. Cum criticile formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se va aplica sancțiunea nulității recursurilor. În considerarea celor ce preced, constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte va constata nulitatea cererilor de recurs, conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererilor de recurs declarate de reclamanta SC P.H. SRL Iași și de pârâții Municipiul lași și Consiliul Local lași împotriva Deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, în temeiul art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014.