ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2657/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cererilor de recurs

de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 202 din 5 februarie 2013 Tribunalul lași a respins excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți și, pe fond, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantă. A constatat că reclamanta SC P.H. SRL nu este

debitoarea sumei totale de 7.888.083,72 lei, din care 5.184.547,32 lei

reprezintă plata aferentă perioadei de grație 09 iulie 2007 - 09 iulie 2010 și

2.703.536,84 lei reprezintă penalități de întârziere pentru suma de

5.184.547,32 lei; și a respins celelalte capete de cerere formulate de către

reclamanta SC P.H. SRL, ca neîntemeiate și a obligat pârâții la plata către

reclamantă a sumei de 82.996,84 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă

de timbru și timbru judiciar aferente admiterii pretențiilor reclamantei).

Pentru a se pronunța în acest sens,

instanța de fond a reținut ca fiind întemeiat, în parte, doar primul capăt de

cerere al acțiunii, pentru următoarele considerente:

În cauză reclamanta SC P.H. SRL a

investit Tribunalul lași cu o acțiune în constatarea inexistenței unor

obligații de plată (plată aferentă perioadei de grație, sumă minimă garantată

și penalități aferente față de Consiliul Local lași și municipiul lași,

obligații de plată decurgând din contractul de asociere din 03 februarie 2005

modificat prin actul adițional din 02 iulie 2007, având ca obiect edificarea

Ansamblului P. din lași).

Cum reclamanta nu are deschisă calea

acțiunii în realizare față de pârâți, cum nu este vorba despre constatarea unei

situații de fapt, cum au pretins pârâții, acțiunea apare ca fiind admisibilă.

Pârâții au învederat că au început executarea silită împotriva reclamantei,

situație în care aceasta ar avea la îndemână calea contestației la executare,

însă, pe de o parte, somația invocată privește doar suma minimă garantată, nu

și celelalte sume cu privire la care reclamanta pretinde a se constata că nu le

datorează, pe de altă parte contractul de asociere în participațiune încheiat

de părți reprezintă un contract civil, fiind încheiat în baza art. 251-256 C. com.,

așa cum se specifică chiar în art. 2 din acest act juridic, astfel că nu se

poate vorbi de existența unor raporturi de drept material fiscal între părți.

Terenul adus ca aport de către Consiliul Local lași face parte din domeniul

privat al municipiului, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba

despre un raport fiscal.

Tribunalul a apreciat că somația

invocată de pârâți prin întâmpinare nu este relevantă, nefiind posibilă

executarea silită directă în baza unui contract civil care nu este titlu executoriu,

motiv pentru care a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

S-a constatat, în esență, având în

vedere probele administrate în cauză raportate la înscrisurile existente la

dosar și contractul de asociere în participațiune, că reclamanta nu a pus în

funcțiune nicio investiție în termenul de 36 de luni de la data începerii

organizării de șantier, respectiv 09 iulie 2007, astfel că nu datorează suma de

7.888.083,72 lei, compusă din 5.184.547,32 lei, reprezentând plată aferentă

perioadei de grație și suma de 2.703.536,84 lei, penalități de întârziere

aferente, ambele calculate în baza disp. art. 6.1 din contractul de asociere.

Celelalte capete de cerere formulate

în cadrul acțiunii introductive, tribunalul Ie-a apreciat ca fiind

neîntemeiate.

Astfel, cu privire la suma de 902.456

lei, calculată cu titlu de sumă minimă garantată aferentă perioadei 09 iulie

2010 - 31 decembrie 2010 și suma de 203.095 lei, penalități de întârziere

aferente, instanța reține că potrivit contractului de asociere, reclamanta a

avut la dispoziție 3 ani de la emiterea autorizațiilor de construire (eliberate

la 09 iulie 2007) pentru finalizarea Ansamblului P. (art. 2

1

din

actul adițional), în cazul depășirii acestui termen, convenindu-se la art. 5.1

din contractul modificat la 02 iulie 2007 că reclamanta va achita penalități de

întârziere de 20% din suma minimă garantată pe an (suma de 430.000 euro/an

stipulată de art. 6 din contract), calculate proporțional cu numărul de zile de

întârziere. Termenul a expirat așadar la 09 iulie 2010, ansamblul fiind

finalizat la 31 decembrie 2010.

Pentru aceleași considerente, vizând

în esență lipsa notificării scrise impusă de art. 6.1 alin. (2) din contract,

instanța a constatat că nu sunt întemeiate nici susținerile reclamantei vizând

cuantumul sumei datorate cu titlu de sumă minimă garantată pentru perioada 09

iulie 2010-31 decembrie 2010, aferentă doar construcțiilor edificate neafectate

de vreo cauză neprevăzută de întârziere - 22.363,16 lei. Corect a fost

calculată de către pârât suma minimă garantată, în raport de cele sus-expuse.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel SC P.H. SRL susținând, cu referire la dispozițiile art. 6.1 din actul

adițional din 2007, că termenul de 5 zile în care intimata trebuia să fie

notificată de apariția unui caz de forță majoră sau de caz fortuit nu este un

termen imperativ și cu atât mai puțin de decădere pentru că apelanta să fie

sancționată cu refuzul dreptului a i se suspenda îndeplinirea obligațiilor.

Instanța de judecată a dat o

interpretare literală acestui text de lege, omițând să dea o interpretare

logică și juridică, în concordanță cu voința părților la încheierea

contractului.

În opinia apelantei obligația de

notificare are doar caracterul unei aduceri formale la cunoștință putând

atrage, eventual, o răspundere contractuală doar în cazul existenței unui

prejudiciu și în nici un caz de anulare totală a beneficiului legal prin care o

parte este exonerată de executarea obligației contractuale în caz de forță

majoră sau de caz fortuit.

Termenul de 5 zile nici nu ar fi putut

fi respectat în condițiile în care începea să curgă de la data constatării

evenimentului și nu de la data încetării acestuia, așa cum era normal.

Mai mult, intimata a cunoscut despre

existența tuturor situațiilor de forță majoră și caz fortuit incidente în

derularea raportului juridic, sens în care va depune acte.

Apelanta a susținut că lipsa

notificării în termen de 5 zile nu poate înlătura beneficiul acordat prin lege

în cazul existenței forței majore sau cazului fortuit, solicitând, în

principal, admiterea capătului de cerere referitor la obligația de plată a

sumei de 1.105.551 lei compusă din: suma minimă garantată în sumă de 902,456

lei și suma de 203.095 lei cu titlu de penalități de întârziere.

În subsidiar, a solicitat admiterea

apelului sub aspectul greșitei calculații a penalităților de 203.095 lei

calculate la suma minimă garantată impusă pentru perioada 09 iulie 2010 - 31

decembrie 2010.

A apreciat apelanta că aplicarea

penalităților de 0,10% asupra sumei minime garantate pe zi de întârziere este

nelegală, în condițiile în care părțile au convenit ca acest procent să fie

aplicabil pentru neexecutarea obligației de plată a profitului, în conformitate

cu dispozițiile art. 8 din contractul de asociere.

Împotriva hotărârii instanței de fond

au formulat apel și pârâții Municipiul lași și Consiliul Local lași prin

Primar, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Intimații-apelanți au susținut că

acțiunea reclamantei este inadmisibilă raportat la prevederile art. 111 C.

proc. civ. întrucât aceasta avea deschisă calea realizării dreptului și anume

contestația la executare.

Au precizat intimații-apelanți că pe

rolul Judecătoriei lași se află, în rejudecare, contestația la executare

formulată de reclamantă împotriva somației din 13 decembrie 2010 emisă potrivit

C. proc. fisc. și că instanța de fond a reținut greșit că respectivul contract

nu reprezintă un titlu executoriu, fiind aplicabile prevederile art. 136 alin. (3)

din O.G. nr. 92/2003.

Intimații-apelanți au criticat

dispoziția de constatare a faptului că reclamanta nu datorează suma de

7.888.088,72 lei apreciind că instanța a interpretat în mod nelegal prevederile

contractuale ca făcând referire la o scutire de la plata cotei de profit pentru

termenul de 36 de luni de la data începerii organizării de șantier în

condițiile în care intenția părților a fost cea de acordare a unei perioade de

grație, astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1 atât înainte de

modificare.

În apel s-a administrat proba cu

înscrisuri.

Prin Decizia nr. nr. 85 din 16

septembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă, s-au respins

ca nefondate apelurile declarate în prezenta cauză, reținându-se următoarele

considerente:

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii formulată de reclamantă, invocată de pârâți,

instanța de apel a constatat natura civilă a contractului de asociere pe care

reclamanta și-a întemeiat acțiunea, așa încât critica intimaților-apelanți

potrivit căreia, reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare, respectiv

contestația la executare întemeiată pe prevederile C. proc. fisc. este vădit

nefondată, în cauză neputându-se vorbi de existența unui raport de drept

material fiscal.

Faptul că părțile au pe rolul

instanțelor de judecată contestația la executare formulată de SC P.H. SRL

împotriva somației emisă în temeiul C. proc. fisc. nu prezintă relevanță

juridică sub aspectul admisibilității acțiunii în constatare întemeiată pe

contractul de asociere în participațiune, contrar susținerilor

intimaților-apelanți.

Nici critica referitoare la greșita

interpretare a prevederilor art. 6.1 din contract ca făcând referire la o

scutire la plată în loc de acordarea unui termen de grație nu poate fi primită.

Analizând intenția reală a părților la

data semnării contractului și respectiv a actului adițional instanța a

constatat că aceasta a fost de scutire a societății de la plata oricăror sume

și nu de acordare a unui termen de grație, cum susțin intimații-apelanți.

Această împrejurare rezultă atât din

modul de formulare a prevederilor art. 6.1. din contractul inițial („va fi

scutită de plata oricăror sume pentru primele 24 luni de la data aprobării Puz")

cât și din modul de redactare a noului art. 6.1, modificat prin art. 9 din

actul adițional din 2 iulie 2007.

În consecință, s-a constatat că

intenția părților în conformitate cu prevederile art. 6.1 din contractul de

asociere în participațiune, a fost ca reclamanta să fie scutită de la plata

oricăror sume pentru primele 24 de luni, respectiv pentru perioada de 36 luni

de la data începerii organizării de șantier, astfel că, aceasta nu datorează

suma de 7.888.083,72 lei reprezentând plată aferentă perioadei de grație

(5.184.547,3 lei) și penalități de întârziere aferente (2.703.536,84 lei),

contrar susținerilor intimaților-apelanți.

În ce privește apelul declarat de

reclamanta SC P.H. SRL, instanța de apel l-a constatat că este neîntemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 6.1 din

contractul de asociere în participațiune, astfel cum a fost modificat prin

actul adițional din 2 iulie 2007, reclamanta nu datorează Consiliului Local al

Municipiului lași suma minimă garantată aferentă perioadelor de timp în care

lucrările nu pot fi efectuate din cauza apariției unui eveniment de forță

majoră sau caz fortuit sau a oricărui alt eveniment sau împrejurare dincolo de

controlul societății, intervenirea oricărui astfel de eveniment urmând a fi

notificată în scris în termen de 5 zile de la constatarea sa.

În speță notificarea a fost transmisă

Consiliului Local al Municipiului lași abia în luna mai 2011, după data

finalizării lucrărilor, (31 decembrie 2010) iar suma minimă garantată a fost

calculată pentru perioada 9 iulie 2010 -31 decembrie 2010.

Prin urmare curtea a constatat că,

raportat la data emiterii autorizațiilor de construire (9 iulie 2007), la termenul

de 3 ani pe care reclamanta l-a avut la dispoziție pentru finalizarea

lucrărilor, care a expirat la 9 iulie 2010, și la data finalizării lor (31

decembrie 2010), obligația de plată a sumei minime garantate, în cuantum de

902.456 lei, calculată pentru perioada 9 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a

penalităților aferente zilelor de întârziere, prevăzută în contract în sarcina

reclamantei, subzistă ca urmare a neîndeplinirii condiției notificării

intimatei, prevăzută de art. 6.1. din contract.

De asemenea, instanța de apel a

respins ca fiind nerelevantă apărarea apelantei-intimate, potrivit căreia

intimații-apelanți aveau cunoștință de existența situațiilor de forță majoră și

caz fortuit.

Cât privește critica referitoare la

greșita calculare a penalităților în sumă de 203.095 lei, aplicate la suma

minimă garantată și nu pentru neexecutarea obligației de plată a profitului,

instanța de apel a apreciat că aceasta are un temei diferit de cel al capătului

de cerere din acțiune, privitor la calcularea acelorași penalități.

Astfel, dacă prin cererea introductivă

reclamanta a susținut că nu datorează penalități calculate la suma minimă

garantată întrucât nu datorează debitul principal (suma minimă garantată în

cuantum de 902.456 lei - fila 5 din acțiune), prin cererea de apel se susține

că penalitățile au fost calculate greșit prin raportare la suma minimă

garantată, convenția părților fiind în sensul aplicării lor pentru neexecutarea

obligației de plată a profitului.

S-a apreciat că, prin modul de

formulare a acestei critici, apelanta-intimată a schimbat cauza cererii

referitoare la penalitățile în sumă de 203.095 lei, încălcând astfel

prevederile legale arătate mai sus, instanța nu va trece la analizarea ei în

fond.

Împotriva deciziei pronunțate în apel,

ambele părți au declarat recurs.

Prin recursul declarat de reclamantă,

se invocă motivele de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

Prin motivul de nelegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că au fost interpretate

eronat art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul

adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din Noul C. civ.

și, prin reaprecierea probatoriului să se dispună interpretarea textelor de

lege în spiritul regulilor de interpretare, de așa manieră încât să se constate

că lipsa notificării în termenul de 5 zile nu poate înlătura beneficul acordat

de lege în ipoteza existenței forței majore sau cazului fortuit și, pe cale de

consecință, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și sentinței

tribunalului, în sensul admiterii capătului de cerere referitor la constatarea

faptului că nu poate fi obligată la plata sumei de 1.105.551 lei compusă din

902.456 lei - sumă garantată - aferentă perioadei 09 iulie 2010 - 31 decembrie

2010 și a sumei de 203.095. lei penalități aferente aceleiași perioade.

Ca o consecință a admiterii acestui

capăt de cerere, reclamanta solicită admiterea recursului și cu privire la

celelalte capete de cerere ce au legătură indisolubilă cu constatarea

existenței cazului de forță majoră și/sau cazului fortuit. Așa fiind, prin

constatarea inexistenței obligației de plată a sumelor de bani menționate, reclamanta

solicită să se constate că a achitat cota de profit pentru perioada 09 iulie

2010 - 31 decembrie 2010 precum și pentru ultimul capăt de cerere, respectiv să

se constate că suma de 400.000 lei achitată la data de 16 august 2011 în contul

pârâtei, reprezintă plată în avans a cotei de profit pentru anul 2011, conform art.

6.2. din contractul de asociere din 03 februarie 2005 așa cum a fost modificat

prin art. 10 din actul adițional la contract.

În subsidiar, reclamanta arată că

actul juridic supus judecății a fost interpretat greșit de către instanța

anterioară, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor

privind obligarea societății reclamante la plata unor penalități de întârziere

nelegale.

Astfel, în opinia acestei recurente,

instanța de judecată a greșit sub aspectul obligării societății reclamante la

plata penalităților de întârziere în sumă de 203.095 lei, sumă ce a fost

calculată la suma minimă garantată impusă pentru o perioada de 09 iulie 2010 -

31 decembrie 2010. Aplicarea procentului de 0,1 % /zi întârziere de către

pârâtă este nelegală, în condițiile în care părțile au convenit să fie incident

pentru neexecutarea obligației de plată a profitului și nu pentru neexecutarea

plății sumei minime garantate. în acest sens, reclamanta invocă art. 8 din

contractul de asociere și, totodată arată că în faza apelului a solicitat

admiterea unui supliment de expertiză potrivit căreia să se refacă calculul

penalităților în funcție de dispozițiile contractuale enunțate și nu cum în mod

greșit a calculat instanța anterioară.

Recurenta mai arată că în mod greșit a

fost respinsă cererea sa de către instanța anterioară considerând că a schimbat

obiectul cererii de chemare în judecată, iar pe cale de consecință solicită

admiterea recursului declarat.

arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor

legale și este lipsită de temei legal, invocând motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pârâții arată că acțiunea reclamantei

de constatare a inexistenței obligației de plată a sumei de 7.888.084,16 lei

este inadmisibilă în raport de art. 111 C. proc. civ.

Instanța de fond a interpretat greșit

ca fiind scutire de la plata sumelor pentru primele 36 de luni de la data începerii

organizării de șantier, deoarece prin actul adițional sub acest aspect, a fost

modificat contractul de asociere în sensul acordării unei perioade de grație

totală. în acest context, rezultă clar că părțile contractante la momentul

încheierii contractului de asociere a fost de a acorda reclamantei o perioadă

de grație așa cum rezultă din alin. (2) al art. 6.1. din contractul părților.

În consecință, pârâții solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii

primului capăt de cerere pe care l-a formulat recurenta - reclamantă.

Înalta Curte constată că recursurile

declarate sunt nule, fiind incidente art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., pentru următoarele considerente:

Înalta Curte examinând cererile de

recurs din perspectiva criticilor invocate și reține nemotivarea în drept a

acesteia în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil prima chestiune ce

se impune a fi precizată este aceea că, recursul este cale de atac de

reformare, nedevolutivă, care se exercită numai pentru motivele de neiegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ. impun sub sancțiunea nulității, respectarea unor exigențe pentru

promovarea acestei căi de atac, respectiv indicarea motivelor de neiegalitate

și dezvoltarea lor.

În cauza de față, în ceea ce privește

recursul declarat de reclamantă, se observă că, deși invocă motivele de

neiegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acestea nu sunt

argumentate în drept din perspectiva motivelor de neiegalitate invocate,

astfel.

Prin motivul de neiegalitate prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la presupusele interpretări

greșite ale art. 5.1 și art. 6.1. - astfel cum au fost modificate prin actul

adițional - în sensul că s-au încălcat dispozițiile art. 1269 din Noul C. civ.,

practic această recurentă tinde la reaprecierea situației de fapt deja

stabilite, susținerile acestea fiind în realitate de netemeinicie, ceea ce nu

poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Aceste aspecte rezultă și din

lecturarea susținerilor reclamantei cu referire la înscrisurile doveditoare

menționate expres - fără a mai fi indicate dat fiind neexaminarea acestora în

controlul judiciar al recursului - care, de fapt reprezintă nemulțumirea

acestei recurente cu privire la sumele pretinse și exemplificate în cererea de

recurs.

Este adevărat că, în motivarea

recursului, recurenta susține încălcarea dispozițiilor legale precizate, însă

din modul în care sunt expuse și dezvoltate, acestea nu fac decât să antameze

motive de netemeinicie, referitoare la plata sumelor de bani învederate

raportate la apariția unui caz de forță majoră și/sau caz fortuit, precum și

modul în care se face notificarea și efectele acesteia în contextul

contractului părților modificat prin actul adițional.

Referitor la cel de-al doilea motiv de

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., după cum se

poate lesne observa, acesta, de asemenea prezintă aspecte de netemeinicie,

întrucât vizează calculul penalităților de întârziere care este greșit în

funcție de dispozițiile contractuale, însă susținerile acesteia nu vizează în

ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și combătută cu argumente de

nelegalitate și nu de netemeinicie.

Astfel, susținerile reclamante

demonstrează că apărările făcute de acesta, în recursul declarat și întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., acestea sunt aspecte de

netemeinicie, ceea ce nu pot fi examinate în recurs, știut fiind că recursul

este o cale de atac extraordinară prin care se exercită controlul judiciar

strict și limitativ din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de pct.

1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Prin recursul declarat de pârâți,

aceștia deși susțin că au fost aplicate greșit dispozițiile legale invocate - art.

111 C. proc. civ. și interpretarea contractului privind perioada de grație -

după cum se poate observa, în dezvoltarea criticilor nu fac decât să conteste

problema perioadei de grație când și cum trebuia aplicată, ceea ce în fapt,

prezintă aspecte de reapreciere a situației de fapt referitoare la contractul

părților care nu mai poate forma obiectul cenzurii în calea de atac a

recursului. Astfel, că pârâții nu s-au conformat în exercitarea căii de atac a

recursului să aducă critici de nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva

dispozițiilor pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ.

Concluzionând, din lecturarea

criticilor cuprinse în cererile de recurs, Înalta Curte constată că recurenții

nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate și nu

conține argumentele de drept aduse în sprijinul ei.

Altfel spus, în cuprinsul cererilor de

recurs nu se regăsesc critici propriu zise la adresa hotărârii recurate care

face obiectul celor două recursuri, prin indicarea punctuală a greșelilor

săvârșite de instanță în raport de dispozițiile legale incidente și a unor

contraargumente la aprecierile și constatările instanței.

Practic, așa cum se poate observa,

prin criticile formulate recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la

soluțiile pronunțate de instanțe, critici de netemeinicie, de reapreciere a

probelor administrate în cauză și o restabilire a situației de fapt, deși au

indicat ca motive de nelegalitate expuse și analizate mai în considerentele

expuse anterior.

Cum criticile formulate nu pot fi

încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute expres și

limitativ de art. 304 pct. 1 -9 C. proc. civ., în limita cărora să se poată

exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se va aplica sancțiunea

nulității recursurilor.

În considerarea celor ce preced,

constatând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementate de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. potrivit

cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de

recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte va constata nulitatea cererilor de

recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererilor de recurs

declarate de reclamanta SC P.H. SRL Iași și de pârâții Municipiul lași și

Consiliul Local lași împotriva Deciziei nr. 85 din 16 septembrie 2013 pronunțată

de Curtea de Apel lași, secția civilă, în temeiul art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

24 septembrie 2014.