ÎCCJ, decizie (scj.ro #123222)

Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestație în anulare

C. proc. civ. din 1865, art. 318 alin. (1) teza a II-a

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, omisiunea cercetării unui motiv de modificare neexistând în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de modificare sau casare printr-un considerent comun.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 770 din 10 martie 2015

Prin sentința civilă nr. 3365/F din 13 noiembrie 2012, Tribunalul Ialomița a respins ca neîntemeiată excepția invocată de pârâtul Muzeul Județean I., privind lipsa de interes a reclamantului în formularea acțiunii, a admis acțiunea formulată de reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâții Muzeul Județean I. și Direcția Județeană Pentru Cultură și Patrimoniu Cultural Național I., a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit "Act de donație" încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. și T.Z., autorii reclamantului și pârâtul Muzeul Județean I., prin reprezentanții săi, înregistrat la acesta sub nr. 1050/24 septembrie 2001.

De asemenea, prima instanță a obligat pârâtul Muzeul Județean I. să restituie reclamantului obiectele ce compun „Colecția Z. și N.T.” individualizate în listele anexate la „actul de donație" și a obligat același pârât către reclamant la plata sumei de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâtul Muzeul Județean I. a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 3365F din 13 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița, Secția civilă, iar prin decizia civilă nr. 104A din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În argumentarea soluției pronunțate, în ceea ce privește critica referitoare la nesoluționarea cauzei în contradictoriu și cu Societatea Colecționarilor de Artă din România, s-a reținut a fi neîntemeiată, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății, părțile fiind cele care stabilesc cadrul procesual.

Nefondată s-a reținut a fi și critica referitoare la greșita respingere a cererii de abținere a judecătorului fondului, ca urmare a antepronunțării sale în ceea ce privește interesul reclamantului, cu ocazia soluționării excepției lipsei calității procesuale active, invocată de Muzeul Județean I., cu motivarea că din verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluționarea cauzei nu rezultă că, după soluționarea excepției anterior menționate, prin soluția pronunțată asupra fondului cererii dedusă judecății se antamează aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca judecătorul fondului să se afle într-o situație de incompatibilitate.

Nefondată s-a considerat a fi și critica referitoare la faptul că prima instanță a încălcat dreptul la apărare al Muzeului Județean I., respingând în mod nelegal cererea de audiere a martorilor propuși a fi audiați pe situația de fapt.

În speță, s-a apreciat că prima instanță, sub aspectul probelor ordonate și administrate, a manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind fără echivoc asupra existenței și întinderii dreptului invocat de reclamant, fără a fi încălcat apelantului dreptul la apărare.

În ceea ce privește critica pârâtului referitoare la soluționarea fondului cauzei deduse judecății s-a constatat că, în fapt, la data de 5 septembrie 2001, s-a încheiat la domiciliul autorilor reclamantului, T.N. și T.Z., înscrisul sub semnătură privată denumit „Act de donație”, înregistrat la Muzeul Județean I. sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, prin care  cei doi au donat pârâtului Muzeul Județean I., colecția lor de artă și 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul fiind semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F. și G.I., persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, V.P.

În cuprinsul actului de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin notariat și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe expres prevăzute în conținutul înscrisului, la pct. 1–7 inclusiv, iar la pct. 8 din înscrisul menționat se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite integral toate cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze donația, iar, în caz de deces al lor, Societatea Colecționarilor de Artă din România, reprezentată de președintele acesteia, poate retrage donația în scopul de a o dona altui muzeu.

De asemenea, la pct. 9 se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație.

S-a constatat că prima instanță a dat o interpretare greșită convenției părților, care, în aprecierea instanței de apel, chiar dacă poartă denumirea de „act de donație”, comportă interpretarea clauzelor cuprinse în conținutul acestuia, după voința părților.

S-a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect că nu-și găsește aplicabilitate în cauză conversiunea actului juridic, întrucât înscrisul denumit act de donație probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice prin simpla predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

S-a constatat, însă, că mențiunea privind condiționarea oficializării donației prin notariat, care nu condiționează valabilitatea donației, conduce la concluzia că, în realitate, instanța are de analizat un antecontract de donație, nu de conversiune, deoarece, prin convenția încheiată în condițiile arătate, la data de 5 septembrie 2001, de către autorii reclamantului și reprezentanții pârâtului, aceștia s-au obligat ca în viitor să încheie un contract de donație al cărui conținut esențial este determinat în prezentul act analizat de instanță.

Instanța de apel a constatat că prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părți un acord de voință, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect asumarea obligației de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis, în condițiile convenite prin respectivul acord prealabil.

Prin urmare, s-a constatat că, în mod greșit, a fost interpretată convenția părților, exprimată în înscrisul sub semnătură privată denumit „Act de donație”, înregistrat la Muzeul Județean I. sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001, pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs reclamantul C.P., iar, prin decizia nr.3035 din 14 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul.

În argumentarea acestei soluții, Înalta Curte a reținut că prin memoriul de recurs, recurentul a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată sub aspectul calificării greșite dată de instanța de apel convenției încheiată de părți intitulată „act de donație”.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că instanța nu putea să califice actul de donație ca fiind antecontract de donație deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu poate fi dată în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația, iar, pe de altă parte, conținutul înscrisului evidențiază intenția neechivocă a părților de a încheia un act de donație având același conținut, căruia să i se adauge ulterior doar o încheiere de autentificare.

S-a susținut că acest din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părțile la data încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor și prețuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că autentificarea actului de donație urma a fi făcută la o dată ulterioară.

În acest context, s-a invocat faptul că actul de donație încheiat de părți nu putea produce efecte în absența autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a mai realizat, potrivit voinței părților, pentru că a intervenit moartea donatorilor, iar acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator.

Analizând motivele invocate, prin raportare la conținutul convenției încheiate între părți și ținând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ. din 1864, s-a reținut că părțile, prin înscrisul intitulat act de donație, au încheiat, așa cum corect a stabilit și instanța de apel, o promisiune bilaterală de donație care, dacă ar fi fost respectată și dacă nu ar fi intervenit decesul promitenților donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donație cu sarcini.

Din analiza conținutului convenției s-a constatat că promitenții donatori au condiționat încheierea valabilă a actului de donație, în forma autentică cerută de lege, de îndeplinirea prealabilă a anumitor obligații impuse promitentului donatar și anume: deschiderea (vernisajului) colecției să aibă loc în termen de 3 luni de la data preluării colecției de către Muzeul Județean I., prin împuterniciți, în același termen urmând a se încheia donația în formă autentică, fixarea la intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm sculptată în relief, cu mențiunea „colecția de artă Z. și pictor – inginer N.T.”, iar o placă cu dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul scărilor, la intrarea în sala de expoziție, editarea catalogului colecției și prezentarea datelor înscrise în catalogul expoziției, la intrarea în sala de expoziție.

Donația urma a se încheia cu sarcini, iar acestea se referă la obligația de a fi păstrată deschisă în permanență și în totalitate expoziția, cu excepția expozițiilor temporare organizate în străinătate și de a fi păstrată colecția în totalitate, cu excepția situațiilor menționate în pag. 5 a actului.

Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de apel nu putea să califice actul de donație (care este un act cu titlu gratuit) ca fiind un antecontract nu a fost primită, reținându-se că antecontractul de donație are caracter oneros, în limitele valorii obligațiilor impuse pentru încheierea actului și în limitele sarcinilor ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nici o dispoziție legală în materie care să interzică încheierea unei atare convenții.

Astfel, s-a reținut că rezultă fără echivoc, din cuprinsul înscrisului întocmit de părți, că promitenții donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat „act de donație” este un antecontract ce conține elementele viitorului contract de donație ce urma a fi încheiat în termenul stabilit și în condițiile prevăzute de lege, după îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse, fapt confirmat de art. 9 din împuternicirea emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001 și însușită de donatori cu o zi înainte de încheierea antecontractului, în care se precizează că documentul încheiat de părți „va servi ca bază pentru încheierea la notariat a unei documentații de donație”.

În cauză, promitenții donatori au decedat la data de 1 decembrie 2001 (T.Z.) și, respectiv 25 ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donația.

S-a constatat că instanța de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății, reținând că acesta este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi corespunde obligația prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligație cu caracter oneros.

În aceste condiții, s-a constatat că dispozițiile legale invocate de către recurent nu sunt aplicabile.

S-a mai reținut că la pct. 8 din cuprinsul înscrisului intitulat act de donație, autorii recurentului au prevăzut și situația în care decesul lor va interveni înainte de îndeplinirea obligațiilor impuse Muzeului Județean I., stabilind că în cazul decesului acestora, Societatea colecționarilor de artă din România, reprezentată de președintele ei va putea retrage donația în scopul de a dona altui muzeu județean din România.

S-a constatat că recurentul-reclamant nu a răspuns în mod pertinent apărărilor intimaților-pârâți, din această perspectivă și, în condițiile în care nu a chemat în judecată și Societatea Colecționarilor de Artă, prin președintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8 din Convenție este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea de restituire a bunurilor în acest cadru procesual.

În ceea ce privește critica referitoare la dispoziția instanței de apel, care a respins, ca neîntemeiată, excepția de netimbrare a apelului, s-a constatat că instanța de apel a reținut, în mod corect, că pârâtul Muzeul Județean I. este o instituție publică, în subordinea Consiliului Județean, iar donațiile, sponsorizările și alte transferuri voluntare intră în categoria surselor de venit public conform anexei 9, cap. I pct. 10 lit. a), b) din Legea nr. 5/2013.

În ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a apelantului pârât, cât și excepția tardivității apelului, s-a reținut că recurentul invocă faptul că acestea au fost soluționate „pro parte” fără a prezenta argumente de fapt și de drept care să permită instanței de recurs, în cadrul contractului de legalitate, să identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu rezolvarea celor două excepții.

Prin cererea înregistrată la data de 10.02.2015, contestatorul C.P. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3035 din 14 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea deciziei atacate.

În argumentarea contestației în anulare, contestatorul a reiterat istoricul cauzei și susținerile formulate în fața instanțelor de fond și recurs și a criticat decizia atacată, susținând că n-a fost examinată susținerea referitoare la nulitatea actului pentru lipsa semnăturii directorului Muzeului Județean I., situație în raport de care chiar dacă actul numit „act de donație" ar fi îndeplinit condițiile pentru a fi considerat antecontract de donație, acest înscris nu poate fi considerat valabil încheiat în lipsa semnăturii promitentului donatar.

A arătat contestatorul că cele două persoane (D.F. și G.I.) au fost împuternicite numai pentru preluarea și transportul obiectelor care compuneau donația, nu și pentru semnarea unui contract sau a unui antecontract de donație, iar actul s-a încheiat numai cu acceptul telefonic al directorului muzeului, motiv pentru care apreciază contestatorul că se impunea constatarea nulității absolute a acestui înscris.

În continuare, s-a arătat că, pentru încheierea valabilă a donației, era necesară încuviințarea prealabilă a forului tutelar al donatarului, în subordinea căruia se afla acesta, iar în absența unui înscris prealabil prin care Muzeul Județean I., aflat sub autoritatea Consiliului Județean I,, să accepte acest act de donație, după caz, antecontract de donație, actul încheiat între părți nu poate produce, potrivit art. 814 C. civ., nici un efect.

În raport de cele menționate anterior, a apreciat contestatorul că, din perspectiva simetriei actelor juridice (obligativitatea acceptării unui antecontract de donație), susținerea instanței de recurs referitoare la inaplicatibilitatea dispozițiilor legale referitoare la donație (art. 814 C. civ.) este nefondată.

Consideră contestatorul că nici acest motiv de recurs nu a fost analizat, motiv pentru care devin incidente dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În continuare, a arătat contestatorul că, deși în cadrul recursului a fost invocată caducitatea pretinsului antecontract de donație, având în vedere că deși ,,actul de donație" a fost încheiat la data de 05.09.2001, iar donatorii au condiționat ca forma autentică să fie perfectată în termen de 3 luni (pana la 05.12.2001), acest fapt nu s-a mai produs, deși ultimul donator (N.T.) a decedat la data de 25.01.2002.

Apreciază contestatorul că, și în ipoteza lipsirii de efecte juridice a pretinsului antecontract, prin expirarea termenului în care părțile aveau obligația de a încheia contractul în forma autentică, constatarea caducității ofertei de a dona, de către instanța de recurs, era în măsură să conducă măcar la admiterea în parte a cererii formulate în cauză.

A mai susținut contestatorul că s-a reținut de către instanța de recurs faptul că motivul de recurs referitor la soluționarea ,,

pro parte

” a excepției lipsei calității de reprezentant al semnatarului motivelor de apel, în lipsa unor argumente de fapt și de drept, consemnate în conținutul recursului, nu permite instanței de recurs identificarea unor veritabile critici de legalitate, însă excepția a fost invocată prin completarea la întâmpinare din apel și revenea instanței de recurs obligația de a verifica modul în care instanța de apel a soluționat această excepție.

S-a mai susținut că în mod eronat s-a reținut de către instanța de recurs că prin actul numit donație părțile au convenit ca documentul să servească ca bază pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație, mai întâi pentru că această convenție nu exista în conținutul actului de donație, ci pe împuternicirea nr. 955/04.09.2001, iar, mai apoi, pentru că o asemenea clauză, chiar dacă ar fi putut fi considerată ca făcând parte din actul de donație, nu este în măsură să conducă la concluzia că părțile au dorit să încheie un alt act în fața notarului, ci, dimpotrivă, numai să autentifice actul de donație.

Contrar acestei motivări, apreciază contestatorul că revenea totuși instanței de recurs obligația de a se pronunța în mod strict asupra motivului de recurs formulat de către recurent, în sensul de a preciza, în considerarea principiului libertății de formă a actelor juridice, în ce măsură adăugarea ulterioară, la actul încheiat la data de 05.09.2001, a unei încheieri de autentificare ar fi contravenit normelor legale în vigoare.

În concluzie, a susținut contestatorul că, deși prin recurs au fost invocate mai multe motive cu privire la tipul actului încheiat, dar și cu privire la interpretarea actului în raport cu voința părților și intenția acestora, instanța de recurs a calificat actul ca antecontract de donație, fără a se pronunța asupra tuturor motivelor invocate.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, a fost respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Din analiza textelor normative invocate rezultă că un exercițiu legal al contestației în anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art. 317 alin. (1) și alin. (2) și, respectiv, art. 318 alin. (1) C. proc. civ.; dispozițiile normelor au caracter imperativ, astfel că nerespectarea lor, prin formularea unor motive care nu corespund celor strict prevăzute de lege, conduce la respingerea contestației în anulare.

Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia dintre cele două motive expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale cu câmp limitat de aplicațiune, astfel că ele trebuie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

În speță, contestatorul C.P. și-a întemeiat contestația în anulare formulată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocând, în esență, omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conținutul textului legal citat.

Prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza finală din Codul de procedură civilă este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente. Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

din Codul de procedură civilă), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Cu alte cuvinte, contestația în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul. În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei recurente invocată de creditoarea intimată este întemeiată.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent - cum este cazul în speță.

Așa fiind, neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă instanța a răspuns la motivele de modificare sau casare printr-un considerent comun.

În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar și amplu dezvoltat care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurentului-reclamant C.P. referitoare la conținutul convenției încheiate între părți, în raport cu dispozițiile art. 977 C. civ., reținând că părțile, prin înscrisul intitulat act de donație, au încheiat o promisiune bilaterală de donație care dacă nu ar fi intervenit decesul promitenților donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donație cu sarcini.

În același sens, a reținut instanța de recurs că din cuprinsul înscrisului rezultă fără echivoc, că promitenții donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat act de donație este un antecontract ce conține elementele viitorului contract de donație ce urma a fi încheiat în termenul stabilit și în condițiile legale, după îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse.

Împrejurarea că, în speță, instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra criticii referitoare la nesemnarea actului de către directorul muzeului, se constată astfel a fi nefondată, în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă fără echivoc argumentele avute în vedere în ceea ce privește calificarea actului juridic atacat, precum și validitatea acestuia.

Prin urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

De fapt, deși invocă dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul este nemulțumit de argumentele în raport de care instanța de recurs a analizat și reținut criticile formulate, or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile de recurs și a motivat soluția dată.

Împrejurarea că, contestatorul nu este mulțumit de modul în care au fost soluționate motivele sale de recurs și motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Față de cele de mai sus, cum în speță, motivele formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatorul solicitând, în realitate, o reexaminare a fondului recursului, aspecte ce nu pot fi corectate în această cale de atac, contestația în anulare fiind o cale de retractare, și nu de reformare a soluției atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 318- 320 C.proc. civ., a respins contestația în anulare ca nefondată.