ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 770/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 770/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

contestației în anulare, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 3365/ F din 13 noiembrie 2012, Tribunalul Ialomița a respins, ca

neîntemeiată, excepția invocată de pârâtul M.J. Ialomița, privind lipsa de

interes a reclamantului în formularea acțiunii, a admis acțiunea formulată de

reclamantul C.P. în contradictoriu cu pârâții M.J. Ialomița și D.J.C.P.C.N.

Ialomița, a constatat nulitatea absolută a înscrisului denumit „Act de donație”

încheiat sub semnătură privată la data de 5 septembrie 2001, între T.N. și

T.Z., autorii reclamantului și pârâtul M.J. Ialomița, prin reprezentanții săi,

înregistrat la acesta sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001.

De asemenea,

prima instanță a obligat pârâtul M.J. Ialomița să restituie reclamantului

obiectele ce compun „Colecția Z. și N.T.” individualizate în listele anexate la

„actul de donație” și a obligat același pârât către reclamant, la plata sumei

de 37.574,67 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâtul M.J.

Ialomița a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 3365/ F din 13

noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Ialomița, secția civilă, iar prin decizia

civilă nr. 104/ A din 28 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, a admis apelul pârâtului și a schimbat în tot sentința în

sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În argumentarea

soluției pronunțate, în ceea ce privește critica referitoare la nesoluționarea

cauzei în contradictoriu și cu S.C.A.R., s-a reținut a fi neîntemeiată, cu

motivarea că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății, părțile fiind

cele care stabilesc cadrul procesual.

Nefondată s-a

reținut a fi și critica referitoare la greșita respingere a cererii de abținere

a judecătorului fondului, ca urmare a antepronunțării sale în ceea ce privește

interesul reclamantului, cu ocazia soluționării excepției lipsei calității

procesuale active, invocată de Muzeul Județean Ialomița, cu motivarea că din

verificarea actelor de procedură înfăptuite în soluționarea cauzei, nu rezultă

că, după soluționarea excepției anterior menționate, prin soluția pronunțată

asupra fondului cererii dedusă judecății, se antamează aceleași probleme de

drept, care au primit deja o rezolvare, astfel ca, judecătorul fondului să se

afle într-o situație de incompatibilitate.

Nefondată s-a

considerat a fi și critica referitoare la faptul că prima instanță a încălcat

dreptul la apărare al M.J. Ialomița, respingând în mod nelegal cererea de

audiere a martorilor propuși a fi audiați pe situația de fapt.

În speță, s-a

apreciat că, prima instanță, sub aspectul probelor ordonate și administrate, a

manifestat rol activ, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., stabilind fără

echivoc asupra existenței și întinderii dreptului invocat de reclamant, fără a

fi încălcat apelantului dreptul la apărare.

În ceea ce

privește critica pârâtului, referitoare la soluționarea fondului cauzei deduse

judecății, s-a constatat că, în fapt, la data de 5 septembrie 2001, s-a

încheiat la domiciliul autorilor reclamantului, T.N. și T.Z., înscrisul sub

semnătură privată denumit „Act de donație”, înregistrat la M.J. Ialomița sub

nr. 1050 din 24 septembrie 2001, prin care cei doi au donat pârâtului M.J.

Ialomița, colecția lor de artă și 20 de lucrări din domeniul picturii, înscrisul

fiind semnat de către donatori, iar din partea pârâtului de către D.F. și G.I.,

persoane delegate să primească obiectele donate, precum și de președintele

S.C.A.R., V.P.

În cuprinsul

actului de donație există mențiunea condiționării oficializării donației prin

notariat și a valabilității acesteia de îndeplinirea anumitor cerințe expres

prevăzute în conținutul înscrisului, la pct. 1-7 inclusiv, iar la pct. 8 din

înscrisul menționat, se prevede că, în cazul în care nu sunt îndeplinite

integral toate cerințele enunțate, donatorii își rezervă dreptul să anuleze

donația, iar în caz de deces al lor, S.C.A.R., reprezentată de președintele

acesteia, poate retrage donația în scopul de a o dona altui muzeu.

De asemenea, la

pct. 9 se arată că respectivul document servește ca bază pentru încheierea la

notariat a documentației legale de donație.

S-a constatat

că prima instanță a dat o interpretare greșită convenției părților, care, în

aprecierea instanței de apel, chiar dacă poartă denumirea de „act de donație”, comportă

interpretarea clauzelor cuprinse în conținutul acestuia, după voința părților.

S-a apreciat că

prima instanță a reținut în mod corect că nu-și găsește aplicabilitate în cauză

conversiunea actului juridic, întrucât, înscrisul denumit act de donație

probează că donatorii au exclus posibilitatea producerii de efecte juridice

prin simpla predare a bunurilor, aceștia condiționând donația, respectiv

scoaterea din patrimoniul lor a bunurilor și transmiterea dreptului de

proprietate asupra acestora pârâtului, de încheierea contractului la notariat.

S-a constatat,

însă, că mențiunea privind condiționarea oficializării donației prin notariat,

care nu condiționează valabilitatea donației, conduce la concluzia că, în

realitate, instanța are de analizat un antecontract de donație, nu de

conversiune, deoarece, prin convenția încheiată în condițiile arătate, la data

de 5 septembrie 2001, de către autorii reclamantului și reprezentanții

pârâtului, aceștia s-au obligat ca în viitor să încheie un contract de donație

al cărui conținut esențial este determinat în prezentul act analizat de

instanță.

Instanța de

apel a constatat că, prin actul supus analizei sale s-a încheiat între părți un

acord de voință, prealabil perfectării altui contract, acord ce are ca obiect

asumarea obligației de a face, adică de a perfecta ulterior contractul promis,

în condițiile convenite prin respectivul acord prealabil.

Prin urmare,

s-a constatat că, în mod greșit, a fost interpretată convenția părților,

exprimată în înscrisul sub semnătură privată denumit „Act de donație”,

înregistrat la Muzeul Județean Ialomița sub nr. 1050 din 24 septembrie 2001,

pârâtul fiind în termen să ceară întocmirea în formă autentică a donației.

Împotriva

hotărârii instanței de apel a declarat recurs, reclamantul C.P., iar prin

decizia nr. 3035 din 14 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, a respins, ca nefundat, recursul.

În argumentarea

acestei soluții, Înalta Curte a reținut că prin memoriul de recurs, recurentul

a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant

a criticat decizia recurată sub aspectul calificării greșite dată de instanța

de apel convenției încheiată de părți intitulată „act de donație”.

Sub acest

aspect, recurentul a arătat că instanța nu putea să califice actul de donație

ca fiind antecontract de donație deoarece, pe de o parte, o atare calificare nu

poate fi dată în materia actelor cu titlu gratuit, cum este donația iar, pe de

altă parte, conținutul înscrisului evidențiază intenția neechivocă a părților

de a încheia un act de donație având același conținut, căruia să i se adauge

ulterior doar o încheiere de autentificare.

S-a susținut că

acest din urmă aspect rezultă din modul în care au procedat părțile la data

încheierii înscrisului privat, în sensul procedării la inventarierea bunurilor

și prețuirea acestora, donatorii având reprezentarea numai a faptului că

autentificarea actului de donație urma a fi făcută la o dată ulterioară.

În acest

context, s-a invocat faptul că actul de donație încheiat de părți nu putea

produce efecte în absența autentificării ulterioare a înscrisului care nu s-a

mai realizat, potrivit voinței părților, pentru că a intervenit moartea donatorilor

iar acceptarea nu s-a efectuat în formă autentică de către donator.

Analizând

motivele invocate, prin raportare la conținutul convenției încheiate între

părți și ținând seama de principiul prevăzut de art. 977 C. civ. din 1864, s-a

reținut că părțile, prin înscrisul intitulat act de donație, au încheiat, așa

cum corect a stabilit și instanța de apel, o promisiune bilaterală de donație

care, dacă ar fi fost respectată, și dacă nu ar fi intervenit decesul

promitenților donatori, ar fi dus la încheierea contractului de donație cu

sarcini.

Din analiza

conținutului convenției, s-a constatat că promitenții donatori au condiționat

încheierea valabilă a actului de donație, în forma autentică cerută de lege, de

îndeplinirea prealabilă a anumitor obligații impuse promitentului donatar și

anume: deschiderea (vernisajului) colecției să aibă loc în termen de 3 luni de

la data preluării colecției de către M.J. Ialomița, prin împuterniciți, în

același termen urmând a se încheia donația în formă autentică, fixarea la

intrarea în muzeu a unei plăci de marmură groasă de 2 cm sculptată în relief,

cu mențiunea „colecția de artă Z. și pictor - inginer N.T.” iar o placă cu

dimensiuni mai mici să se fixeze la începutul scărilor, la intrarea în sala de

expoziție, editarea catalogului colecției și prezentarea datelor înscrise în

catalogul expoziției, la intrarea în sala de expoziție.

Donația urma a

se încheia cu sarcini iar acestea se referă la obligația de a fi păstrată

deschisă în permanență și în totalitate expoziția, cu excepția expozițiilor

temporare organizate în străinătate și de a fi păstrată colecția în totalitate,

cu excepția situațiilor menționate în pag. 5 a actului.

Susținerea

recurentului potrivit căreia instanța de apel nu putea să califice actul de

donație (care este un act cu titlu gratuit), ca fiind un antecontract, nu a

fost primită, reținându-se că antecontractul de donație are caracter oneros, în

limitele valorii obligațiilor impuse pentru încheierea actului și în limitele

sarcinilor ce urmau a fi impuse donatorului, neexistând nici o dispoziție

legală în materie care să interzică încheierea unei atare convenții.

Astfel, s-a

reținut că rezultă fără echivoc, din cuprinsul înscrisului întocmit de părți,

că promitenții donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat

„act de donație” este un antecontract ce conține elementele viitorului contract

de donație ce urma a fi încheiat în termenul stabilit și în condițiile

prevăzute de lege, după îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse, fapt

confirmat de art. 9 din împuternicirea emisă de intimatul-pârât nr. 955/2001,

și însușită de donatori, cu o zi înainte de încheierea antecontractului, în

care se precizează că documentul încheiat de părți „va servi ca bază pentru

încheierea la notariat a unei documentații de donație”.

În cauză,

promitenții donatori au decedat la data de 1 decembrie 2001 (T.Z.), și

respectiv 25 ianuarie 2002 (pictorul T.N.) înainte de a se perfecta donația.

S-a constatat

că instanța de apel a interpretat în mod corect actul juridic dedus judecății,

reținând că acesta este un antecontract, o promisiune de a dona căreia îi

corespunde obligația prealabilă a intimatului-pârât de a face, obligație cu

caracter oneros.

În aceste

condiții, s-a constatat că dispozițiile legale invocate de către recurent nu

sunt aplicabile.

S-a mai reținut

că la pct. 8 din cuprinsul înscrisului intitulat act de donație, autorii

recurentului au prevăzut și situația în care decesul lor va interveni înainte

de îndeplinirea obligațiilor impuse M.J. Ialomița, stabilind că în cazul

decesului acestora, S.C.A.R., reprezentată de președintele ei va putea retrage

donația în scopul de a dona altui M.J. România.

S-a constatat

că recurentul-reclamant nu a răspuns în mod pertinent apărărilor

intimaților-pârâți, din această perspectivă și, în condițiile în care nu a

chemat în judecată și S.C.A., prin președintele ei, clauza cuprinsă la pct. 8

din Convenție este de natură să împiedice posibilitatea de a se analiza cererea

de restituire a bunurilor în acest cadru procesual.

În ceea ce

privește critica referitoare la dispoziția instanței de apel, care a respins,

ca neîntemeiată, excepția de netimbrare a apelului, s-a constatat că instanța

de apel a reținut, în mod corect, că pârâtul M.J. Ialomița este o instituție

publică, în subordinea C.J. iar donațiile, sponsorizările și alte transferuri

voluntare intră în categoria surselor de venit public conform anexei 9, cap. l

pct. 10 lit. a) și b) din Legea nr. 5/2013.

În ceea ce

privește soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant a apelantului

pârât cât și excepția tardivității apelului, s-a reținut că recurentul invocă

faptul că acestea au fost soluționate „pro parte” fără a prezenta argumente de

fapt și de drept care să permită instanței de recurs, în cadrul contractului de

legalitate, să identifice veritabile critici de nelegalitate în legătură cu

rezolvarea celor două excepții.

Prin cererea

înregistrată la data de 10 februarie 2015, contestatorul C.P. a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3035 din 14 octombrie 2014 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 318 teza a ll-a C.

proc. civ., în temeiul cărora a solicitat anularea deciziei atacate.

În argumentarea

contestației în anulare, contestatorul a reiterat istoricul cauzei și

susținerile formulate în fața instanțelor de fond și recurs, și a criticat

decizia atacată susținând că n-a fost examinată susținerea referitoare la nulitatea

actului pentru lipsa semnăturii directorului M.J. Ialomița, situație în raport

de care chiar dacă actul numit „act de donație” ar fi îndeplinit condițiile

pentru a fi considerat antecontract de donație, acest înscris nu poate fi

considerat valabil încheiat, în lipsa semnăturii promitentului donatar.

A arătat

contestatorul că cele două persoane (D.F. si G.I.) au fost împuternicite numai

pentru preluarea și transportul obiectelor care compuneau donația, nu și pentru

semnarea unui contract sau a unui antecontract de donație iar actul s-a

încheiat numai cu acceptul telefonic al directorului muzeului, motiv pentru

care apreciază contestatorul că se impunea constatarea nulității absolute a

acestui înscris.

În continuare,

s-a arătat că, pentru încheierea valabilă a donației, era necesară

încuviințarea prealabilă a forului tutelar al donatarului, în subordinea căruia

se afla acesta iar în absența unui înscris prealabil prin care M.J. Ialomița

aflat sub autoritatea C.J. Ialomița, să accepte acest act de donație, după caz

antecontract de donație, actul încheiat între părți nu poate produce, potrivit

art. 814 C. civ., nici un efect.

În raport de

cele menționate anterior, apreciază contestatorul că din perspectiva simetriei

actelor juridice (obligativitatea acceptării unui antecontract de donație)

susținerea instanței de recurs referitoare la inaplicatibilitatea dispozițiilor

legale referitoare la donație (art. 814 C. civ.) este nefondată.

Consideră

contestatorul că nici acest motiv de recurs nu a fost analizat, motiv pentru

care devin incidente dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ.

În continuare,

a arătat contestatorul că deși în cadrul recursului a fost invocată caducitatea

pretinsului antecontract de donație, având în vedere că deși „actul de donație”

a fost încheiat la data de 05 septembrie 2001, iar donatorii au condiționat ca

forma autentică să fie perfectată în termen de 3 luni (pana la 05 decembrie

2001), acest fapt nu s-a mai produs, deși ultimul donator (N.T.) a decedat la

data de 25 ianuarie 2002.

Apreciază

contestatorul că și în ipoteza lipsirii de efecte juridice a pretinsului

antecontract, prin expirarea termenului în care părțile aveau obligația de a

încheia contractul în forma autentică, constatarea caducității ofertei de a

dona, de către instanța de recurs, era în măsură să conducă măcar la admiterea

în parte a cererii formulate în cauză.

A mai susținut

contestatorul că s-a reținut de către instanța de recurs, faptul că motivul de

recurs referitor la soluționarea „pro parte” a excepției lipsei calității de

reprezentant al semnatarului motivelor de apel, în lipsa unor argumente de fapt

și de drept, consemnate în conținutul recursului, nu permite instanței de

recurs identificarea unor veritabile critici de legalitate însă excepția a fost

invocată prin completarea la întâmpinare din apel și revenea instanței de

recurs obligația de a verifica modul în care instanța de apel a soluționat

această excepție.

S-a mai

susținut că în mod eronat s-a reținut, de către instanța de recurs că, prin

actul numit donație, părțile au convenit ca documentul să servească ca bază

pentru încheierea la notariat a documentației legale de donație, mai întâi

pentru că această convenție nu exista în conținutul actului de donație ci pe

împuternicirea nr. 955 din 04 septembrie 2001, iar mai apoi pentru că o

asemenea clauză chiar dacă ar fi putut fi considerată ca făcând parte din actul

de donație, nu este în măsură să conducă la concluzia că părțile au dorit să

încheie un alt act în fața notarului ci dimpotrivă, numai să autentifice actul

de donație.

Contrar acestei

motivări, apreciază contestatorul că revenea totuși instanței de recurs

obligația de a se pronunța în mod strict asupra motivului de recurs formulat de

către recurent, în sensul de a preciza, în considerarea principiului libertății

de formă a actelor juridice, în ce măsură adăugarea ulterioară, la actul

încheiat la data de 05 septembrie 2001, a unei încheieri de autentificare, ar

fi contravenit normelor legale în vigoare.

În concluzie, a

susținut contestatorul că, deși prin recurs au fost invocate mai multe motive,

cu privire la tipul actului încheiat dar și cu privire la interpretarea actului

în raport cu voința părților și intenția acestora, instanța de recurs a

calificat actul ca antecontract de donație, fără a se pronunța asupra tuturor

motivelor invocate.

Contestația în

anulare, astfel formulată și motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Contestația în

anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv

pentru situațiile prevăzute de art. 317 – art. 318 C. proc. civ. și îmbracă

două forme: contestația în anulare obișnuită sau de drept comun (art. 317 C.

proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Din analiza

textelor normative invocate, rezultă că, un exercițiu legal al contestației în

anulare, cale extraordinară de atac, este condiționat de invocarea unor motive

de fapt care să se circumscrie în mod riguros celor limitativ prevăzute de art.

317 alin. (1) și alin. (2) și, respectiv, art. 318 alin. (1) C. proc. civ.;

dispozițiile normelor au caracter imperativ, astfel că, nerespectarea lor, prin

formularea unor motive care nu corespund celor strict prevăzute de lege,

conduce la respingerea contestației în anulare.

Contestația în

anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia dintre cele două

motive expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

Astfel,

potrivit dispozițiilor legale menționate, „Hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare”.

Motivele de

contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte

situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 318 alin. (1) C.

proc. civ., dispoziții legale cu câmp limitat de aplicațiune, astfel că ele

trebuie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu

deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

În speță,

contestatorul C.P. și-a întemeiat contestația în anulare formulată pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., invocând, în esență,

omisiunea instanței de recurs de a cerceta toate motivele de recurs invocate.

Pentru ca o

contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a

ll-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de

recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această

omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni

esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul

pronunțării hotărârii.

Din aceste

dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații

în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra

unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conținutul textului

legal citat.

Prin urmare,

doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând

completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de

natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o

apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318

alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă

distincție între motive și argumente, căci, textul legal are în vedere numai

omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare

invocate de recurentă (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de

parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna

motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de

recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și

printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de

aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte

cuvinte, nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de

recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză,

argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de

recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate

reproșa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv

de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat

grupat toate criticile și susținerile formulate de recurent - cum este cazul în

speță.

Așa fiind,

neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea

însăși, o omisiune, în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., dacă

instanța a răspuns la motivele de modificare sau casare printr-un considerent

comun.

În speță, instanța

de recurs a arătat foarte clar și amplu dezvoltat care sunt considerentele

pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurentului-reclamant C.P.,

referitoare la conținutul convenției încheiate între părți, în raport cu

dispozițiile art. 977 C. civ., reținând că părțile, prin înscrisul intitulat

act de donație, au încheiat o promisiune bilaterală de donație care dacă nu ar

fi intervenit decesul promitenților donatori, ar fi dus la încheierea

contractului de donație cu sarcini.

În același sens,

a reținut instanța de recurs că din cuprinsul înscrisului rezultă fără echivoc,

că promitenții donatori au avut reprezentarea corectă că înscrisul intitulat

act de donație este un antecontract ce conține elementele viitorului contract

de donație ce urma a fi încheiat în termenul stabilit și în condițiile legale,

după îndeplinirea obligațiilor prealabile impuse.

Împrejurarea

că, în speță, instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra criticii

referitoare la nesemnarea actului de către directorul muzeului, se constată

astfel a fi nefondată, în condițiile în care din considerentele hotărârii

rezultă fără echivoc argumentele avute în vedere în ceea ce privește

calificarea actului juridic atacat precum și validitatea acestuia.

Prin urmare, nu

se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect

din cele care i-au fost supuse spre analiză.

De fapt, deși

invocă dispozițiile art. 318 teza a ll-a C. proc. civ., contestatorul este

nemulțumit de argumentele în raport de care instanța de recurs a analizat și

reținut criticile formulate, or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu

este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de

recurs a analizat criticile de recurs și a motivat soluția dată.

Împrejurarea că,

contestatorul nu este mulțumit de modul în care au fost soluționate motivele

sale de recurs și motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la

deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare,

într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Față de cele de

mai sus, cum în speță, motivele formulate nu se circumscriu dispozițiilor art.

318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., contestatorul solicitând, în

realitate, o reexaminare a fondului recursului, aspecte ce nu pot fi corectate

în această cale de atac, contestația în anulare fiind o cale de retractare, și

nu de reformare a soluției atacate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.

318 – art. 320 C. proc. civ., să respingă contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de contestatorul C.P. împotriva deciziei nr.

3035 din 14 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 martie 2015.