ÎCCJ, decizie (scj.ro #134015)

Contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile

art. 318 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă din 1865. Condiții de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestație în anulare

C. proc. civ. din 1865, art. 318 alin. (1) teza finală

Potrivit dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ. este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă - motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ. -, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Prin urmare, în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1895 din 10 noiembrie 2016

Prin decizia nr. 2373 bis  din 18 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Oradea - prin lichidator judiciar B. IPURL, C. și de intervenientul D. împotriva deciziei nr. 175/C/2014 - A din 2 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; totodată, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C. și E. împotriva aceleiași decizii.

Împotriva acestei decizii contestatorul C. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat, în esență, că instanța de recurs a omis să cerceteze motivul de modificare a hotărârii întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - nelegalitatea hotărârii apelate ca urmare a interpretării greșite a dispozițiilor legale incidente, susținând, în esență, că instanța de recurs nu a analizat concluziile raportului de expertiză și nici criticile sale referitoare la conținutul raportului de contraexpertiză.

A arătat că, în opinia experților contabili, Banca a aplicat eronat dispozițiile legale generale, respectiv art. 1113 C. civ. 1864, cât și pe cele speciale, respectiv normele BNR și cele interne ale Băncii Comerciale F. SA.

S-a susținut că, potrivit dispozițiilor legale indicate anterior, se consideră în primul rând plătite datoriile ajunse la scadență, iar dacă toate datoriile sunt scadente imputația se face asupra celei mai oneroase. Dacă toate datoriile sunt scadente si la fel de oneroase se consideră plătită datoria cea mai veche.

In prezenta cauză, a precizat contestatorul, linia de credit acordată prin contractul nr. 25/2000 a devenit scadentă la data de 09.09.2000 și cu toate că administratorul SC A. SRL a transmis o adresă prin care dorea să i se aducă la cunoștință modalitatea de prelungire a liniei de credit acordată prin contractul nr. 25/2000, reactivarea acesteia nu s-a realizat decât in data de 31.10.2000, moment până la care toate sumele încasate de către debitoare trebuiau imputate asupra datoriei celei mai vechi, deja scadente și mai oneroase, respectiv cea acordată prin contractul nr. 25/2000.

Contestatorul a mai susținut că intimata-pârâtă Banca Comercială F. SA nu a comunicat debitorului faptul ca a schimbat unilateral, fără niciun drept, modul în care a realizat imputația plăților împotriva modalității de imputare a plății convenite de părți prin contractul 25/2000.

Contestatorul a arătat că, în raport de dispozițiile legale, indicate inclusiv în concluziile experților, linia de credit acordată prin contractul nr. 25/2000 a avut scadența la data de 09.09.2000, iar începând cu data de 14.09.2000 acesta a fost trecut la restanță și, prin urmare, toate sumele încasate trebuiau imputate asupra acestei datorii, iar nu asupra altora, cum ar fi contractul nr. 149/2000 sau alte credite pentru nevoi personale, devenite scadente ulterior.

Potrivit art. 4 si art. 13 din Contractul linie de credit nr. 25/2000, în cazul nerambursării creditului la scadență Banca va trece creditul la restanță din ziua următoare expirării termenului, acesta devenind restant și exigibil, a subliniat contestatorul.

Banca a încălcat, însă, atât prevederile contractului de credit, cât și dispozițiile normelor bancare și ale legislației civile, astfel cum rezultă inclusiv din analiza efectuată de către experții desemnați în cauză.

Pentru întreaga perioadă expertizată a rezultat că Banca a procedat la rambursarea repetată a altor credite, scadente ulterior celui acordat prin Contractul nr. 25/2000, procedând la achitarea datoriilor către terți și a acordat noi credite de descoperire de cont, deși prin aceste procedee a încălcat regulile de imputare a plații și a crescut gradul de îndatorare al A., contrar dispozițiilor legale generale și bancare.

Concluzionând, contestatoarea a arătat ca, așa cum rezultă și din contraexpertiza contabilă realizată în cauză și cu aplicarea corectă a reglementărilor legale incidente, din sumele încasate de către Bancă în perioada expertizată, creditul acordat prin Contractul nr. 25/2000 a fost în întregime stins.

Normele privitoare la imputatia plații au fost edictate tocmai pentru a evita situațiile in care creditorul, aflat pe plan juridic dominant, ar realiza după bunul plac imputările sumelor achitate de către debitor în ipoteza în care acesta din urma ar avea mai multe debite neachitate.

În continuare, contestatorul a prezentat considerentele deciziei din apel, precum și nemulțumirile sale în raport de acestea.

Contestatorul a arătat că instanța de recurs trebuia să aibă în vedere și opinia exprimată de către experții desemnați în cauză, care au arătat că, respectând reglementările prevăzute în contractul de credit nr. 25/2000, normele bancare interne și reglementările B.N.R., suma restituită de către intimata SC A. SRL trebuia imputată, în mod corect și legal, altfel decât a făcut-o Banca și că, în conformitate cu opinia experților, Banca nu a respectat prevederile articolului nr. 1113 C. civ., încălcând în mod flagrant și dispozițiile normelor interne de creditare, prevăzute la Capitolul nr. 9,  procedând în mod nelegal.

Totodată, a solicitat instanței să analizeze normele legale incidente și să constate faptul că nu s-au respectat reglementările contabile, în speță Ordinul BNR nr. 344/1418/01.08.1997,  în ceea ce privește contul contabil bancar 2811 “Creanțe restante” și că, astfel, banca a creditat contul 2811 prin prelungirea liniei de credit în data de 31.10.2000, și nu prin achitarea creditului restant sau trecerea lui la credite în litigiu.

Pentru aceste motive, contestatorul a solicitat admiterea contestației, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei contestate, iar, pe cale de consecință, rejudecarea recursului cu cercetarea tuturor motivele de casare sau de modificare invocate în cuprinsul cererii de recurs. Totodată, după rejudecarea recursului, a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de către Banca Comercială F. SA în dosarul nr. x/111/2009 (conexat la prezenta cauză) cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe ca legală și temeinică.

În drept, a invocat dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, a fost respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Contestația în anulare specială poate fi exercitată numai în prezența unuia dintre cele două motive expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ., iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale menționate, „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele de contestație în anulare specială nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., dispoziții legale cu câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

În speță, deși se redă integral dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul C. a invocat, în esență, omisiunea instanței de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conținutul textului legal citat și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza finală din Codul de procedură civilă este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente. Textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

din Codul de procedură civilă), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină. Cu alte cuvinte, contestația în anulare este inadmisibilă în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul. În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care a găsit că excepția lipsei calității procesuale active a debitoarei recurente invocată de creditoarea intimată este întemeiată.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres și limitativ de

art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurentă - cum este cazul în speță.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a  II-a C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare la motivele de recurs invocate și să fi omis a fi fost cercetate, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În speță, critica potrivit căreia instanța de recurs trebuia să aibă în vedere și opinia exprimată de către experți, care au arătat că Banca nu a respectat prevederile art. 1113 C. civ. privitoare la imputația plății nu poate fi primită în argumentarea contestației în anulare, atâta vreme cât instanța de control judiciar a răspuns acestei chestiuni reținând că instanța de apel a apreciat corect că varianta de stingere a obligațiilor reclamantei, datorate în baza contractului de credit nr. 25/2000, nu contravine prevederilor art. 1113 C. civ. și nici dispozițiilor contractuale, înlăturând variantele de stingere a acestor obligații reținute de experți.

Cât privește susținerea potrivit căreia instanța de recurs nu a analizat concluziile raportului de expertiză și nici criticile contestatorului referitoare la conținutul raportului de contraexpertiză, Înalta Curte reține că instanța de recurs a arătat foarte clar care sunt considerentele pentru care nu poate analiza astfel de critici, raportat la împrejurarea că acestea nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de casare și modificare reglementate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., ca motive de recurs.

Prin urmare, instanța de recurs a arătat, motivându-și soluția, de ce nu pot fi primite criticile referitoare la concluziile raportului de expertiză și contraexpertiză, iar motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.

Astfel, în acest caz, nu poate fi vorba despre omisiunea instanței, produsă din greșeală, de a cerceta criticile formulate de recurentă, astfel cum pretinde contestatorul, ci, dimpotrivă, instanța a acționat în mod deliberat, cu privire la acest motiv de recurs pentru că privește situația de fapt, și nu aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate.

Înalta Curte subliniază că, în susținerea criticilor sale din recurs, contestatorul a formulat mai multe argumente, iar instanța de recurs în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba, în baza art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind aceea de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument în parte invocat de recurent.

Susținerea că, deși a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul greșitei aplicări a art. 6 din contractul de credit 25/2000, iar instanța a omis să analizeze această critică, nu poate fi primită, de vreme ce instanța de recurs are obligația de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, din perspectiva art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar nu fiecărui argument în parte.

Prin urmare, față de cele anterior expuse, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

De fapt, deși invocă dispozițiile art. 318 C. proc. civ., contestatorul reia considerente ale deciziei din apel și motivele de recurs, exprimând în realitate nemulțumirea față de argumentele în raport de care instanța de recurs a analizat și reținut criticile formulate, or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile de recurs și a motivat soluția dată.

Împrejurarea că, contestatorul nu este mulțumit de modul în care au fost soluționate motivele sale de recurs și motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

Rațiunea anulării deciziei instanței de recurs, în situația admiterii contestației în anulare întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., este aceea de a sancționa incompleta soluționare a căii de atac a recursului, iar nu nemotivarea acestuia prin referire la fiecare din argumentele formulate de contestator prin memoriul de recurs.

În raport de considerentele evocate, Înalta Curte a apreciat ca neîntemeiat motivul de contestație în anulare grefat pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., sens în care a respins contestația în anulare.