ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1894/2016

Decizia nr. 1894/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2268 din 9 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu majoritate, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 100 din 7 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Împotriva acestei decizii contestatoarea SC A. SRL a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., arătând, în esență, că instanța de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze motive de modificare a hotărârii recurate ce fuseseră invocate prin cererea de recurs.

Astfel, a arătat că, instanța de recurs a analizat în detaliu criticile formulate prin cererea de recurs cu privire la interpretarea și aplicarea art. 202 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, însă a omis să analizeze motivul de recurs referitor la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, precum și cele referitoare la Reglementarea aprobată prin Ordin MFP nr. 3.055/2009, privind aprobarea reglementărilor contabile conform cu directivele europene.

În legătură cu acest motiv de recurs, a arătat că, în cauză, prin hotărârea instanței de apel a fost efectuată o reevaluare a patrimoniului societății, deoarece stabilirea valorii părții sociale nu a fost făcută prin raportare la valorile din ultimul bilanț contabil aprobat în timpul vieții asociatului defunct, ci ca urmare a reevaluării principalului bun aflat în patrimoniul societății. Reevaluarea, ca operațiune juridică și contabilă, are caracter facultativ, nu obligatoriu, sens în care sunt dispozițiile Legii nr. 82/1991, ale Ordin MFP nr. 3.055/2009 privind aprobarea reglementărilor contabile conform cu directivele europene și, prin urmare, reevaluarea activelor societății nu se poate face decât în baza unei Hotărâri AGA, neputând fi făcută la cererea unui terț și nici chiar instanța neputând dispune acest lucru.

Contestatoarea a mai susținut că instanța de recurs nu a analizat, în mod efectiv, acest motiv de recurs, reținând în motivarea deciziei doar că "concluziile expertizei administrate în cauză nu pot fi asimilate unei reevaluări a patrimoniului, așa cum susține recurenta, motiv pentru care nici critica în sensul încălcării prevederilor art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 nu poate fi primită".

A apreciat contestatoarea, că această simplă frază din cuprinsul considerentelor deciziei instanței de recurs nu reprezintă o analiză reală și efectivă a motivului de recurs invocat și că nu este suficient ca instanța să menționeze că un motiv de recurs nu este întemeiat, ci trebuie să arate de ce acel motiv nu este întemeiat.

Chiar dacă, instanța de recurs nu trebuie să răspundă la toate argumentele folosite de recurent în dezvoltarea motivului de recurs invocat, putând să grupeze aceste argumente, totuși aceasta are obligația ca în cuprinsul considerentelor să indice, prin raportare la interpretarea textelor de lege invocate, motivele pentru care apreciază că motivul de recurs invocat nu este întemeiat. În caz contrar, soluția instanței de recurs apare ca nefiind susținută de o argumentație juridică adecvată, ceea ce în concret, aduce atingere garanțiilor procedurale specifice dreptului la un proces echitabil.

Pentru aceste motive, apreciind că instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, contestatoarea a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecarea recursului cu privire la motivul de recurs nesoluționat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Intimatul B. a depus, la 21 octombrie 2016, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o noua judecată.

Această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317 - 318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

În speță, contestatoarea SC A. SRL și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocând, în esență, omisiunea instanței de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conținutul textului legal citat și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate de recurentă - cum este cazul în speță.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare la motivele de recurs invocate și să fi omis a fi fost cercetate, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În speță, instanța de recurs a arătat foarte clar, prin argumente de sinteză, care sunt considerentele pentru care a găsit că nu sunt fondate susținerile recurentei-pârâte SC A. SRL, referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, precum și cele referitoare la Reglementarea aprobată prin Ordin MFP nr. 3.055/2009, reținând, în esență, că o reală evaluare a patrimoniului social, prin verificarea activului și pasivului societății era necesară, întrucât numai stabilirea activului net la data decesului putea da măsura valorii reale a părților sociale cuvenite moștenitorilor asociatului decedat și, ca atare, nu pot fi asimilate unei reevaluări a patrimoniului concluziile expertizei administrate în cauză.

Susținerea că, în speță, instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra criticii anterior menționate, în condițiile în care din considerentele hotărârii rezultă fără echivoc argumentele avute în vedere în ceea ce privește aceste dispoziții legale, nu poate fi primită.

Astfel, instanța de recurs a răspuns criticilor care se susține că nu au fost analizate, astfel cum arată și contestatoarea în motivarea contestației sale, când preia un parag. din considerentele hotărârii atacate.

Or, parag. la care face referire contestatoarea grupa concluziile instanței de recurs subsumate situației de drept analizate în parag.ele anterioare din hotărârea contestată.

În realitate, contestatoarea este nemulțumită că nu a fost analizată suficient de vast critica referitoare la greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, precum și cea referitoare la Reglementarea aprobată prin Ordin MFP nr. 3.055/2009, or motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut.

În susținerea criticilor sale din recurs, contestatoarea a formulat mai multe argumente, iar instanța de recurs în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba, în baza art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind aceea de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument în parte invocat de recurent.

Prin urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

Rațiunea anulării deciziei instanței de recurs, în situația admiterii contestației în anulare întemeiată pe art. 318 teza a II-a C. proc. civ., este aceea de a sancționa incompleta soluționare a căii de atac a recursului, iar nu nemotivarea acestuia prin referire la fiecare din argumentele formulate de contestator prin memoriul de recurs.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiat motivul de contestație în anulare grefat pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., sens în care va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SRL Iași împotriva Deciziei nr. 2268 din 9 noiembrie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/99/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - CL