ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 104/2017

Decizia nr. 104/2017

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeș, sub nr. x/1259/2010, la data de 26 octombrie 2010, reclamantul

A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune autentificat din 28 iunie 2002 prin care reclamantul a cesionat pârâților cotele părți deținute de el în capitalul social al SC D. SA Câmpulung.

Prin sentința civilă nr. 1329 din 25 iulie 2012, Tribunalul Comercial Argeș, admițând acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B., C., SC D. SA prin SCP E. IPURL, a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune autentificat din 28 iunie 2002. A fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta F. A fost obligată pârâta, fără a se indica, dintre cei trei, care, la plata sumei de 855 lei cheltuieli de judecată.

În motivare s-a reținut că în actul de vânzare-cumpărare prin care reclamantul A. a înstrăinat către G., având ca moștenitori pe pârâții B. și C., acțiunile nominative deținute de acesta asupra capitalului social al SC D. SA Câmpulung, nu este indicat prețul vânzării, lipsind deci un element esențial. S-a mai avut în vedere și faptul că nu s-a probat că acest preț ar fi fost plătit, așa cum a susținut intervenienta în interes propriu F., care a arătat că, la data încheierii contractului, era reprezentant al concesionarei G., calitate în care a și plătit prețul.

Cererea de intervenție în interes propriu a fost respinsă de prima instanță, constatându-se că titulara acesteia, nefiind parte în contractul de vânzare-cumpărare și nici în alte acte referitoare la cauza dedusă judecății, nu a dovedit un interes propriu.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către intervenienta F. și respectiv pârâta SC D. SA.

Apelurile formulate împotriva sentinței au fost respinse prin decizia civilă nr. 71 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a constatat că pârâta nu a formulat niciun fel de critici la adresa soluției primei instanțe și, întrucât nu s-au constatat motive de nulitate ce ar putea fi invocate din oficiu, apelul său este nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de către intervenientă, s-a constatat că aceasta nu a făcut dovada caracterului născut și actual al interesului judiciar și respectiv folosului practic, întrucât nu este parte în contractul atacat, care nu-i este opozabil. Criticile prin care aceasta a arătat asupra fondului că a semnat în fața notarului contractul în calitate de mandatar și că prețul cesiunii a fost achitat reclamantului s-au constatat a nu avea relevanță juridică, întrucât contractul este unul autentic și, potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părți, ele neputând naște obligații prin voința altei persoane și nu pot profita decât părțile contractante.

Dată fiind lipsa interesului intervenientei, instanța de apel nu a mai analizat excepțiile invocate de aceasta.

Pe de altă parte, s-a analizat hotărârea pronunțată în cererea în rezoluțiune a contractului de cesiune, precum și cea anterioară, în constatare a nulității absolute a cesiunii, care, însă, a avut drept temei încălcarea dispozițiilor art. 4 și art. 43 ale O.U.G. nr. 28/2003, niciuna neavând ca obiect cercetarea lipsei prețului din contract.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs intervenienta F.

Recursul a fost admis, prin Decizia nr. 933 din 11 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a constatat că, în ceea ce privește soluția dată apelului formulat de către pârâta SC D. SA judecata este una greșită, făcută cu ignorarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța fiind obligată, în cazul nemotivării apelului, să cerceteze pricina prin prisma mijloacelor de apărare și a probelor administrate în prima instanță.

Cu toate acestea, întrucât pârâta nu a atacat soluția pronunțată de instanța de apel, fiind singura ce putea invoca vătămarea produsă prin această modalitate de soluționare a căii de atac promovată, soluția de apel a fost menținută.

În ceea ce privește, însă, recursul formulat de intervenienta F., Înalta Curte a reținut că

decizia

recurată este, de asemenea, greșită.

Pe de o parte, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că, în mod irevocabil, s-a statuat, prin sentința civilă nr. 2548 din 6 aprilie 2009 a Judecătoriei Târgu-Jiu, că defuncta G. nu are ca moștenitori pe pârâții B. și C., ci pe H., singurul succesibil care a acceptat succesiunea acesteia.

Acesta, titular al dreptului dobândit prin moștenire de la cesionara din contractul atacat în prezenta cauză, a cedat, la rândul său, intervenientei în interes propriu, F., acțiunile nominative egale cu valoare nominală de 0,1 lei, deținute asupra capitalului social a SC D. SA, cu prețul de 10.000 lei.

Instanța de apel nu a arătat pentru care motive a înlăturat înscrisurile cu care s-a dovedit această succesiune de titulari ai dreptului de proprietate asupra titlurilor de valoare, deși principala apărare a intervenientei cu privire la calitatea sa procesuală s-a întemeiat pe dobândirea acestui drept, la a cărui protejare tinde intervenția.

Pe de altă parte, instanța de apel a încălcat legea și în ceea ce privește aplicarea normelor de procedură, întrucât, inițial, potrivit art. 52 C. proc. civ., a admis în principiu, prin încheiere cu caracter interlocutoriu, asupra căreia nu mai putea reveni, cererea de intervenție în interes propriu, procedură în care se verifică existența interesului legitim de a interveni în judecata purtată între alte persoane.

După această admitere, judecata nu mai putea purta decât asupra fondului pricinii, deci instanța de apel trebuia să verifice condițiile de validitate a actului de cesiune.

Pe cale de consecință, Înalta Curte a casat, în aceste limite, hotărârea atacată și a dispus ca, în rejudecare, să se țină cont de integralitatea actelor dosarului, inclusiv de înscrisurile nou depuse în recurs, de renunțarea pârâților la succesiunea cesionarei, de stabilirea calității de moștenitor în favoarea lui H. și, respectiv, actul de cesiune făcut de acesta în favoarea recurentei, succesiune de transmisiuni patrimoniale în funcție de care instanța de apel să reconfigureze cadrul procesual.

Astfel reînvestită, instanța de apel, ca instanță civilă de drept comun, ținând cont de data învestirii primei instanței și de normele tranzitorii aplicabile, în sensul păstrării competenței fostelor instanțe de drept comercial, pentru dosarele începute înainte de intrarea în vigoare a C. civ., a scos, prin încheierea din data de 9 octombrie 2014, pricina de pe rolul său și a trimis-o, spre competentă soluționare, secției a II-a civile a aceleiași curți de apel.

Prin încheierea din 8 decembrie 2014 a acestei secții, luându-se în discuție faptul că primul apel a fost soluționat fără verificarea competenței sale de către secția I-a civilă, chiar dacă judecata a început anterior dispariției noțiunii de litigiu comercial, ca urmare a intrării în vigoare a N.C.C., a trimis dosarul completului inițial învestit și a înaintat cauza președintelui instanței, spre a dispune.

Acesta, prin rezoluția din 23 decembrie 2014, indicând drept temei art. 223 al Legii nr. 71/2011 și Decizia nr. 347/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a stabilit competența în favoarea secției I-a civilă.

Astfel învestită, această secție a pus în discuția părților nevoia reconfigurării cadrului procesual, potrivit îndrumării deciziei de casare.

În această situație, reclamantul-intimat A. a arătat că nu înțelege să permită intervenirea în dosar, în calitate de moștenitor, în calea de atac a apelului, a unei terțe persoane, respectiv a lui H., întrucât, din punctul său de vedere, singurii moștenitori rămân cei doi descendenți pe care i-a chemat în calitate de pârâți, invocând în acest sens pretinse dispoziții ale legii germane, potrivit cărora, în termen de 5 ani de la deschiderea succesiunii persoanei cu cetățenie germană, dacă nu este emis certificat de moștenitor german în favoarea descendenților, moștenitor devine statul german.

Or, lipsa unui astfel de certificat în care să fie menționate acțiunile asupra patrimoniului SC D. SA, aceasta nu este decât o dovadă a faptului că aceste acțiuni nu au intrat vreodată în patrimoniul autoarei prin actul de cesiune a cărui nulitate o invocă.

La termenul din 1 octombrie 2015, acesta a solicitat suplimentarea probatoriului, în sensul de a se proceda la interogarea celor doi pârâți domiciliați în Germania, asupra eventualei acceptări a succesiunii autoarei, precum și de a fi obligați aceștia, pe cale de comisie rogatorie, să depună înscrisuri din care să rezulte transmiterea acestui patrimoniu.

S-a mai solicitat lichidatorului pârâtei SC D. SA să depună la dosar dovada plății acțiunilor cesionate, din arhiva societății.

La rândul său, apărătorul apelantei interveniente a arătat că indicația instanței de casare presupune obligativitatea introducerii în cauză a numitului H., moștenitor al cesionarei G., întrucât în dosar există înscrisuri din care rezultă, în mod necondiționat, poziția descendenților acesteia, cei doi pârâți, de a renunța la succesiune.

La termenul din 21 octombrie 2015, apelanta-intervenientă a învederat faptul că moștenitorul H. a decedat la 22 mai 2015, reconsiderându-și poziția inițial manifestată, reinterpretând indicația cuprinsă în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu în sensul că se impune introducerea acestuia în cauză, ci doar soluționarea pe fond a cererii sale de intervenție în interes propriu.

Reclamantul, aducând critici soluției date în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a arătat că acesta nu este moștenitorul cesionarei G., ci al altor persoane, referitor la care I. ar fi făcut o donație, soluția Judecătoriei Târgu-Jiu referindu-se la acest act, din anul 1976, prin care I. a donat bunurile primite de la tatăl său, dezbaterea în dosarul Judecătoriei Târgu-Jiu privind succesiunea acestuia.

Or, întrucât defuncta avea cetățenie germană, succesiunii i se aplică legea germană, H. nu este decât un donatar și moștenitorii nu au făcut vreo cerere de raport a donației, ci au renunțat la succesiune.

Potrivit opiniei sale, actul prin care H. a cesionat către F. este unul dolosiv, întrucât nu este încheiat în formă scrisă și autentificat, prețul cesiunii este unul sub valoarea întregului patrimoniu al societății, înstrăinătorul nu avea calitatea de a înstrăina, cu atât mai mult, cu cât, după anul 2006, societatea a fost declarată în faliment.

În susținerea acestor note, apărătorul reclamantului a solicitat a se stabili calitatea de cetățean exclusiv german a defunctei și legea aplicabilă.

Apelanta, asupra acestei chestiuni, a arătat că, în realitate, la data când a devenit proprietara acțiunilor, G. avea dublă cetățenie, română și germană, așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 2781 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Gorj și cum rezultă și din actele emise de către societatea-pârâtă.

Intimatul nu a depus alte înscrisuri referitor la cetățenia cesionarei.

Prin Decizia

civilă nr. 2094/2015 din 14 decembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă,

a fost admis apelul declarat de intervenienta în nume propriu, F., împotriva sentinței civile nr. 1329 din 25 iulie 2012, dată de Tribunalul Comercial Argeș, în Dosarul nr. x/1259/2010, intimați fiind reclamantul A. și pârâții SC D. SA-prin lichidator judiciar SCP E. IPURL, C. și B.

A fost schimbată sentința, în sensul că a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu și a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Intervenienta a criticat soluția pentru greșita respingere a cererii sale de intervenție în interes propriu, în condițiile în care a învederat primei instanțe că își fundamentează acest demers procesual pe faptul că, după încheierea actului defăimat de către defuncta G. în anul 2002, aceasta decedând, acțiunile s-au transmis către sine prin actul încheiat cu moștenitorul H., în anul 2009, cu contractul de cesiune depus în fața acestei instanțe, la fila 90.

Astfel, în cuprinsul cererii sale de intervenție, la fila a doua, alin. (4) și (5), aceasta arată că este în prezent acționarul majoritar, prin transmiterea proprietății asupra acțiunilor SC D. SA (fila 41 dosar prima instanță).

În funcție de această situație, prin încheierea din 23 ianuarie 2012, Tribunalul Comercial Argeș a admis cererea de intervenție în interes propriu, fără a motiva în fapt și în drept hotărârea sa.

Această încheiere a rămas obligatorie primei instanțe cu privire la interesul interventei, așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție a dezlegat în drept, ca atare, instanța de apel a cercetat pe fond apărările formulate de această parte.

Apelanta-intervenientă a arătat, în principal, că reclamantul nu a înțeles să cheme în judecată pe adevăratul moștenitor al părții cu care a încheiat contractul pretins nul pentru lipsa prețului.

În subsidiar, soluția a fost criticată și pentru faptul că, în cauză, opera autoritatea lucrului judecat, întrucât aceeași cerere a fost supusă examenului judecătoresc, fiind soluționată prin Decizia nr. 26/A/C din 17 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești, irevocabilă prin Decizia nr. 2098/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Subsidiar, a fost invocată prescripția dreptului material la acțiune, invocându-se termenul de 3 ani de la data încheierii actului, dar și inadmisibilitatea unei astfel de acțiuni, în condițiile în care, însuși actul defăimat cuprinde, în art. 1 al contractului, prețul dat de valoarea nominală a acțiunilor, precum și declarația cedentului A. potrivit căreia, a fost despăgubit cu contravaloarea acțiunilor cesionate, anterior semnării contractului, neputându-se, potrivit regulilor C. civ., face vreo probă în contra celor scrise de către partea însăși și declarate în fața notarului public. Cel mult, în cazul în care prețul nu era plătit, nu avea decât o acțiune în realizarea contractului, câtă vreme prețul a fost serios și determinat de părți, prin raportarea la valoarea nominală.

Cât despre motivul de nulitate al neînregistrării actului în evidențele depozitarului central, o astfel de sancțiune legiuitorul nu a prevăzut pentru actul de înstrăinare, pe de altă parte, iar pe de altă parte transferul a fost operat, atât în registrul acționarilor, cât și de către entitatea care, la data cesiunii, era abilitată să țină evidența acționarilor la societățile pe acțiuni, așa cum rezultă și din certificatul constatator emis de Oficiul Român al Comerțului Argeș.

Or, depozitarul central nu exista la data încheierii actului de cesiune, instituția fiind înființată abia în anul 2006.

Sub aspectul persoanelor chemate în judecată, într-adevăr, în fața primei instanțe, potrivit înscrisurilor aflate la filele 77 și 80 dosar prima instanță, G. era cetățean străin, având cetățenia germană, așa încât, societatea a devenit una cu capital mixt, român și străin.

Pe de altă parte, SC E. IPURL Pitești, în calitate de lichidator judiciar al SC D. SA Câmpulung, a certificat dubla cetățenie, româno-germană, a deținătoarei a procentului de 71,62% din totalul acțiunilor societății, precum și că, ulterior dezbaterii succesiunii acesteia, acționar majoritar a fost înscris H. (fila 134 dosarul celei dintâi instanțe de apel).

În cauză, nu s-a produs niciun înscris din partea unei autorități statale care să confirme cetățenia avută de autoare, însă, având în vedere data la care succesiunea acesteia s-a deschis, instanța de apel a constatat că raporturile de drept internațional erau reglementate, pe teritoriul statului român, de dispozițiile Legii nr. 105/1992 care, la art. 66 lit. b) prevede că moștenirile asupra fondurilor de comerț se transmit potrivit legii țării în care acestea sunt situate, or, acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului societății, indisolubil legat de fondul de comerț, supuse, deci, legii române, România fiind statul pe teritoriul căreia își are sediul SC D. SA.

Această interpretare se impune și prin prisma faptului că fondul de comerț, aparținând persoanei juridice, nu poate face obiect al transmisiunii succesorale proprie persoanei fizice, el putând fi transmis doar în condițiile specifice elementelor de patrimoniu ale persoanelor juridice.

În ceea ce privește persoanele juridice, deținătoare ale fondului de comerț, acestea își au cetățenia dată de sediul lor, deci, implicit, cetățenia română.

Această regulă exclude reglementarea dată prin norma de drept internațional în ceea ce privește moștenirile asupra fondului de comerț, de la sfera ei de aplicare. Pe cale de consecință, este evident că legiuitorul a avut în vedere transmisiunea drepturilor ce se pot regăsi în patrimoniul persoanei fizice străine, prin raportare la această categorie juridică, fondul de comerț, impunând aplicarea legii statului pe teritoriul căruia acel fond se află, iar nu a statului cetățeniei defunctului.

În aceste condiții, a fost găsit ca lipsit de interes a se mai cerceta eventuala dublă cetățenie a defunctei, cu atât mai mult, cu cât, instanța română, Judecătoria Târgu-Jiu a stabilit că singurul moștenitor acceptant al succesiunii cesionarei este H., succesibil într-un grad mai îndepărtat decât descendenții acesteia, renunțători la orice drept asupra moștenirii.

Instanța de apel nu a mai analizat, așa cum dispozițiile instanței de casare au dispus, cercetarea condițiilor de validitate a contractului de cesiune din perspectiva cuprinderii prețului sau determinabilității acestuia, câtă vreme, intervenienta în interes propriu, la rândul său, nu a formulat o cerere în sensul constatării calității de proprietar, ca urmare a validei transmisiuni, ci doar o cerere de respingere a acțiunii formulate de reclamant.

Împotriva acestei decizii și a încheierilor

de ședință publică din 1 octombrie 2015 și, respectiv, 3 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1259/2010*** a declarat recurs recurentul-reclamant A., la data de 5 februarie 2016, aducându-le următoarele critici:

G., legat de faptul că legea aplicabilă acțiunilor este legea germană și de faptul că moștenitorii de drept ai cesionarei sunt numiții C. și B.

S-a mai arătat faptul că instanța de apel ar fi motivat greșit decizia recurată, deoarece C. și B. sunt numai cetățeni germani, cărora li se aplică numai legea germană, informațiile furnizate de către lichidatorul

SC D. SA fiind false.

De asemenea, s-a mai criticat faptul că nu s-ar fi discutat mijlocul de probă comisie rogatorie, arătând că administrarea acestei probe ar fi fost de natură să ducă la soluționarea corectă a litigiului.

3.1. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, acordând numitei G. cetățenia română, nu pe bază de pașaport ci pe bază de supoziții.

În acest sens a susținut că a G. deținea doar pașaport german, cetățenia acestuia fiind germană.

3.2. Instanța de apel a încălcat formele de procedură prin aceea că a solicitat părților să introducă în proces o persoană decedată.

3.3. Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, motivând pe probe inexistente sau pe lipsa probelor, ori pe probe pe care nu a dispus nimic.

3.4. Motivarea instanței de apel este contradictorie și străină de natura pricinii judecate.

3.5. Instanța de apel a schimbat natura și înțelesul lămurit al speței, inclusiv elementele aplicabile - contract de cesiune, preț, părți, cetățenie, legea germană aplicabilă, transmitere succesiune, calitate procesuală.

3.6. Hotărârea atacată este lipsită de temei legal și s-a dat cu aplicarea greșită a legii.

Deși recurentul-reclamant a invocat, drept temei legal, dispozițiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu a detaliat la fiecare critică în ce constă fiecare critică în parte.

În realitate, recurentul-reclamant nu se referă la nelegalitatea deciziei recurate, ci analizează susținerile instanței de apel din punct de vedere al probatoriului administrat, dar nu arată de ce probatoriul administrat nu a fost legal, referindu-se doar la interpretarea probelor existente la dosar.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita interpretare a probelor se referă la constatările instanței de apel cu privire la faptul că acțiunile SC D. SA s-ar fi transmis de defuncta G., prin moștenitorul H., prin intermediul contractului din anul 2009, către intervenientă, precum și la faptul că apelanta intervenientă a arătat că reclamantul nu a înțeles să se judece cu adevăratul moștenitor al părții cu care a încheiat contractul de cesiune pretins nul pentru lipsa prețului.

În acest sens, recurentul-reclamant a formulat critici ample cu privire la interpretarea probelor privind transmiterea acțiunilor, necesitatea înscrierii acestora în Registrul Acționarilor sau la Depozitarul Central, calitatea de moștenitori a intimaților C. și B., necesitatea readministrării unor probe noi privind calitatea de cetățeni germani ai intimaților, cât și a numitei G., pretinsa nerespectare a dispozițiilor din decizia de casare, caracterul dolosiv al contractului de cesiune ce face obiectul pricinii, greșita invocare cu caracter subsidiar al prescripției dreptului material la acțiune, plata prețului acțiunilor, caracterul mixt al capitalului al SC D. SA.

De asemenea, recurentul-reclamant a criticat greșita interpretare a probelor administrate, relativ la considerentele privind fondul de comerț și transmiterea acțiunilor, cât și calitatea de succesor a numitului H.

Totodată, recurentul-reclamant a mai învederat faptul că nu a fost efectuată plata prețului contractului de cesiune, iar cererea de intervenție în interes propriu nu a îndeplinit condițiile prevăzute de art. 49 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a mai arătat că el este deținătorul legal al acțiunilor, contrcatul de cesiune fiind nul, neoperând autoritatea de lucru judecat relativ la hotărârea pronunțată în Dosarul nr. x/2004, arătând și că soluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung a lăsat de dorit.

S-a mai invocat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a dat o soluție fără a studia amănunțit cu ce a fost învestită instanța de apel, în primul ciclu procesual, relativ la calitatea defunctului

H.

La data de 8 februarie 2016, recurentul-reclamant A., a atacat Decizia nr. 2094 din 14 decembrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, formulând următoarele critici:

Astfel, prima instanță face o confuzie între noțiuni juridice distincte cum ar fi „acțiuni ale unei societăți comerciale”, „capital social” și „fond de comerț”.

Recurentul-reclamant definește aceste noțiuni și concluzionează că acțiunile nu se pot confunda nici cu capital social și nici cu fondul de comerț, arătând că este greșită concluzia pe care instanța de apel a tras-o relativ la faptul că fondului de comerț al

SC D. SA îi este aplicabilă legea română, cu consecința faptului că și acțiunilor acestei societăți le sunt aplicabile tot legea română. S-a mai susținut că instanța de apel a soluționat cererea de intervenție fără să fi analizat interesul și calitatea procesuală a intervenientei, recurentul concluzionând că instanța de apel nu și-a motivat soluția sub acest aspect.

În baza acestui raționament greșit, instanța de apel a considerat inutil să mai analizeze cetățenia defunctei G.

Ca atare, recurentul-reclamant a arătat că s-a făcut o greșită aplicare a legii de către instanța de apel, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 66 lit. a) din Legea nr. 105/1992 și nu ale art. 66 lit. b).

Totodată, procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 315 C. proc. civ., ignorând dezlegările date de instanța de casare.

La data de 25 octombrie 2016 intimata-intervenientă F. a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care, după ce a făcut istoricul situației juridice legate de litigiu, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia recurată, precum și încheierile atacate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant

A., pentru următoarele considerente:

I. În ce privește recursul declarat la data de 5 februarie 2016:

H. a decedat, acesta nefiind introdus ca parte, în cauză, litigiul soluționându-se în contradictoriu cu intervenienta F.

Astfel, această încheiere face parte integrantă din decizia recurată, pronunțarea fiind amânată de două ori, iar în considerentele acestei decizii instanța de apel a arătat de ce a pronunțat respectiva soluție, inclusiv în ce privește aspectele semnalate de recurent ca fiind discutate și nesoluționate prin încheierea de ședință din 3 decembrie 2015.

- În ce privește critica privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, relativ la cetățenia numitei

G., aceasta nu poate fi reținută, deoarece concluzia instanței de apel a fost fundamentată pe probele existente la dosarul cauzei, critica recurentului vizând, în realitate, greșita interpretare a acestor probe iar nu depășirea limitelor puterii judecătorești.

- Nu se poate reține nici critica privind pretinsa încălcare a formelor de procedură prin aceea că s-ar fi solicitat introducerea în cauză a unei persoane decedate, cât timp acest fapt nu s-a petrecut.

- Recurentul-reclamant nu a precizat la ce se referă atunci când a afirmat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, astfel încât această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs, iar referirea la inexistența probelor sau greșita lor interpretare, vizează temeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia.

- Criticile privind motivarea contradictorie a deciziei recurate și nelegalitatea acesteia vor fi analizate împreună cu analiza la criticile formulate în recursul depus la data de 8 februarie 2016.

- Nici criticile privind schimbarea naturii și înțelesului lămurit al speței nu pot fi reținute, pentru că acest motiv, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu vizează greșita interpretare a unor noțiuni juridice, cum sunt cele evocate de către recurent, ci schimbarea naturii și înțelesului lămurit al actului juridic dedus judecății, aspect necriticat de către recurentul-reclamant.

- De altfel, recurentul-reclamant, în cuprinsul motivelor sale de recurs, care sunt ample și neordonat formulate, se referă cu preponderență la greșita interpretare a materialului probator administrat în cauză sau la greșita neadministrare a unor probe, însă decizia recurată nu mai poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, sub aspectul temeiniciei, ci doar sub aspectul nelegalității, pct. 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ. 1865, fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

II. În ce privește motivele de recurs formulate la data de 8 februarie 2016, Înalta Curte constată următoarele:

Prin aceste critici recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel (iar nu prima instanță, cum a indicat de mai multe ori) ar fi făcut o confuzie între unele noțiuni juridice, respectiv acțiuni ale unei societăți comerciale, capital social și fond de comerț precum și că ar fi aplicat în mod greșit dispozițiile art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, când de fapt erau aplicabile dispozițiile art. 66 lit. a) din această lege.

Chiar dacă este adevărat, în parte, ceea ce afirmă recurentul-reclamant, aceste chestiuni nu sunt de esența soluționării litigiului de față, ceea ce este important este că recurentul a încercat să încalce puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești cu privire la calitatea de succesor a defunctei G., precum sentința civilă nr. 2548 din 4 aprilie 2009 a Judecătoriei Târgu-Jiu, irevocabilă și sentința civilă nr. 3337 din 3 mai 2010 a aceleiași judecătorii, irevocabilă prin Decizia nr. 2781 din 23 noiembrie 2010 a Tribunalului Gorj, secția civilă.

Prin aceste hotărâri judecătorești irevocabile s-a constatat calitatea de moștenitor a numitului H. relativ la defuncta G., hotărârea din 2009 fiind pronunțată înaintea încheierii contractului de cesiunii de acțiuni încheiat cu intervenienta, astfel încât concluzia nu poate fi alta decât că această cesiune a fost încheiată în condiții legale, calitate procesuală pasivă având intervenienta, iar nu pârâții chemați în judecată de către reclamant, după cum, în mod legal, a reținut și instanța de apel.

Criticile recurentului-reclamant cu privire la neîndeplinirea condițiilor pentru admiterea, în principiu, a cererii de intervenție nu mai pot fi analizate în prezenta cale de atac, deoarece, această cerere de intervenție a fost admisă, în principiu, într-un alt ciclu procesual, reclamantul neatacând hotărârea pronunțată, sub acest aspect, astfel încât admiterea în principiu a cererii de intervenție a intrat în puterea lucrului judecat.

Date fiind circumstanțele cauzei, respectiv decesul numitului H., după casarea cu trimitere, Înalta Curte constată că instanța de apel, în rejudecare, în mod legal, a procedat la soluționarea, pe fond, a cererii de intervenție, formulate de F., soluția pronunțată fiind cea legală, reclamantul chemând în judecată persoane care nu au calitate procesuală pasivă.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. 1865, va respinge, ca nefondat, recursul declarat

împotriva Deciziei civile nr. 2094/2015 din 14 decembrie 2015, precum și împotriva încheierilor de ședință publică din 1 octombrie 2015 și, respectiv, 3 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1259/2010***

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 2094/2015 din 14 decembrie 2015, precum și împotriva încheierilor de ședință publică din 1 octombrie 2015 și, respectiv, 3 decembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în Dosarul nr. x/1259/2010***.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 26 ianuarie 2017.