ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2411/2015

Decizia nr. 2411/2015

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 22 iulie 2012, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL să se pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a imobilului compus din teren în suprafață de 2.381 mp situat în intravilanul comunei C., având număr cadastral X, cota indiviză de 33,099% din suprafața de 1.562 mp situată în intravilanul comunei C., având număr cadastral Y și construcția C1-U2 în suprafață de 517,02 mp edificată în baza Autorizației de construire din 17 noiembrie 2005.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare la 15 decembrie 2011, pentru imobilul identificat mai sus, stabilind drepturile și obligațiile părților, cât și data limită de semnare a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, însă pârâta refuză încheierea contractului.

Pârâta SC B. SRL a formulat întâmpinare împotriva cererii de chemare în judecată solicitând respingerea acțiunii, iar pe cale reconvențională a cerut instanței anularea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 2011, renunțând ulterior la aceasta, la 10 mai 2013.

Tot în fața primei instanțe, la 31 mai 2013 au formulat în cauză cerere de intervenție în interes propriu societățile D. și E. SRL, co-asociate ale reclamantei în SC B. SRL, solicitând anularea antecontractului de vânzare-cumpărare evocat de reclamantă ca temei al acțiunii introductive și numirea unui curator special pentru societatea pârâtă. Aceasta cerere a fost respinsă ca inadmisibilă în procedura verificării admisibilității în principiu, astfel cum rezultă din Încheierea interlocutorie a Tribunalului Iași din 21 iunie 2013, instanța reținând că deși cele două interveniente au calitatea de asociați în SC B. SRL, totuși acestea nu au patrimoniu comun cu al pârâtei și nu valorifică drepturi proprii prin intervenția voluntară principală, ci sprijină poziția pârâtei.

La 17 ianuarie 2014, D. și E. SRL au formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei, respinsă ca inadmisibilă la 7 februarie 2014.

Prin Sentința civilă nr. 58 CIV din 21 februarie 2014 a Tribunalului Iași, a fost respinsă acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că refuzul pârâtei este justificat deoarece reclamanta nu a dovedit că au fost îndeplinite cerințele fixate prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților SC B. SRL din 23 noiembrie 2010.

Astfel, în adunarea generală evocată s-a hotărât vânzarea imobilului către asociata SC A. SRL după încetarea producției SC B. SRL, plata tuturor creditorilor terți ai pârâtei și întrunirea unei adunări extraordinare în fața unui notar, în cursul căreia asociații vor proceda la vânzare, iar aceste condiții nu s-au îndeplinit. În plus, prima instanță a reținut că administratorului F. nu i-a fost dat un mandat expres pentru încheierea antecontractului evocat de către reclamantă, iar modul de determinare a prețului în antecontract nu a corespuns voinței societății vânzătoare.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, prin Decizia nr. 321 din 27 noiembrie 2014 a Curții de Apel Iași.

Totodată, prin decizie s-a respins și apelul declarat de intervenientele D. și SC E. SRL împotriva Încheierii de ședință din data de 21 iunie 2013, prin care s-a respins cererea de intervenție principală.

În considerentele deciziei, cu privire la apelul reclamantei, s-au reținut următoarele:

Refuzul pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică este justificat prin aceea că, așa cum corect a reținut și prima instanță, nu au fost îndeplinite toate condițiile fixate în adunarea generală extraordinară a asociaților din data de 23 noiembrie 2010, respectiv, convocarea după oprirea activității și plata tuturor creditorilor a unei adunări generale care să hotărască vânzarea, în prezența unui notar, la care se adaugă neconcordanțele legate de facturile supuse compensării.

Instanța de apel a mai reținut că, nefiind îndeplinită condiția existenței refuzului nejustificat al pârâtei, este lipsită de interes analiza îndeplinirii celorlalte condiții de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare enumerate de apelantă.

De asemenea s-a arătat că, în contextul în care promisiunea bilaterală de vânzare s-a întemeiat pe Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 23 noiembrie 2010, ale cărei condiții premisă nu au fost îndeplinite - sub aspectul momentului vânzării (al neconvocării adunării generale extraordinare care să hotărască vânzarea, după oprirea activității și plata tuturor creditorilor) și al facturilor supuse compensării, ca modalitate de plată a prețului - voința promitentei vânzătoare nefiind astfel respectată, este irelevantă analiza criticii apelantei potrivit cu care nu era necesar mandatul special al administratorului F.

În privința apelului declarat de interveniente împotriva Încheierii de ședință din data de 21 iunie 2013, prin care s-a respins cererea de intervenție voluntară principală, Curtea a reținut că D. și SC E. SRL nu au dovedit un interes propriu care să poată fi opus părților din cererea principală, în sensul art. 49 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că prin cererea de intervenție în interes propriu intervenientele au solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare motivat de încheierea lui cu depășirea puterilor administratorului și de efectele acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale asociaților, între care se numără și intervenienții.

Raportat la obiectul cererii principale și la părțile antecontractului de vânzare-cumpărare, Curtea a apreciat că în mod judicios tribunalul a respins cererea de intervenție (formulată de persoane juridice care sunt terți față de actul juridic invocat și au patrimonii separate), nefiind puse în discuție, în cadrul cererii principale, aspecte legate de drepturile cuvenite asociaților pârâtei și nefiind dovedit un drept propriu al intervenientelor, care să poată fi opus părților din cererea inițială.

Împotriva deciziei reclamanta SC A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs reclamanta-recurentă susține, în esență, că decizia se bazează pe considerente contradictorii, întreaga motivare fiind construită pe analizarea Hotărârilor Adunării Generale Extraordinare a asociaților SC B. SRL din data de 23 noiembrie 2010, că, deși se invocă inexistența unui refuz nejustificat se analizează condițiile de validitate care privesc determinarea prețului, forma actului juridic și condițiile premisă și motive străine de natura pricinii datorită interpretării greșite a actului juridic și schimbării înțelesului vădit neîndoielnic al acestuia.

Se susține că instanța de apel a interpretat în mod eronat actul juridic dedus judecății din perspectiva identificării corecte a prețului vânzării, prețul asumat de părți prin antecontractul de vânzare-cumpărare fiind același cu cel determinat prin hotărârea adunării generale, precum și din perspectiva îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de adunarea generală a asociaților.

Totodată, recurenta susține că, deși acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1669 C. civ., conform căruia "Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite", instanțele de fond nu au analizat-o din această perspectivă și nu au verificat îndeplinirea acestor condiții, limitându-se în mod greșit, cu încălcarea legii, la analizarea acțiunii din perspectiva hotărârii adunării generale.

Concret, recurenta susține că nu s-a analizat dacă exista o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare valabil-încheiată între părți, care să fie dovedită în condițiile dreptului comun, dacă există refuzul pârâtei în sensul de a încheia contractul în forma prevăzută de lege, dacă reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin antecontractul încheiat, la data pronunțării hotărârii și dacă promitentul-vânzător este proprietarul bunului promis, iar promitentul-cumpărător nu este incapabil de a dobândi acel bun.

Din această perspectivă, recurenta solicită a se constata că, atât hotărârea adunării generale extraordinare a asociaților SC B. SRL, cât și antecontractul de vânzare-cumpărare întrunesc condițiile de validitate ale unui act juridic, conform art. 1179 C. civ., respectiv cele referitoare la capacitatea de a contracta, consimțământul valabil, obiectul determinat și cauza licită, prevăzute de art. 1180 - 1245 C. civ., fiind obligatoriu între părțile contractante în baza art. 1270 C. civ.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs și intervenientele D. și E. SRL solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu, cu obligarea intimaților-pârâți SC B. SRL și SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, instanța de apel a reținut că la momentul formulării cererii de intervenție, tribunalul luase act de renunțarea pârâtei la judecarea cererii reconvenționale și a rămas învestit doar cu soluționarea acțiunii principale prin care reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, că intervenientele au solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, deși prin cererea de intervenție s-a solicitat și respingerea acțiunii principale și numirea unui curator pentru pârâta SC B. SRL.

Recurentele invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și invocă aplicarea greșită a legii, în raport de art. 49 C. proc. civ., susținând că interesul lor procesual este actual și rezidă din faptul că, admiterea acțiunii principale ar determina micșorarea patrimoniului pârâtei, în care intervenientele au calitatea de asociați și totodată, de creditori chirografari, pentru suma de peste 900.000 euro, rezultată din documentele contabile ale societății pârâte.

În justificarea interesului, recurentele invocă și faptul că ambele părți din dosar au același reprezentant în persoana administratorului F., ceea ce impunea admiterea cererii de numire a unui curator pentru pârâtă, astfel încât aceasta să poată beneficia de dreptul la apărare.

De asemenea se arată că, potrivit Hotărârii A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010, transferul de proprietate al unei părți din imobil se putea face doar în anumite condiții, neîndeplinite, cum corect au reținut instanțele de fond, iar una dintre acestea era reprezentată de cesionarea tuturor părților sociale ale societății reclamante către SC E. SRL; astfel, în situația admiterii acțiunii, reclamanta și-ar menține calitatea de asociat, în timp ce ar dobândi și o parte din patrimoniul pârâtei. Pe de altă parte, la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai era deținătoarea unui drept de creanță asupra pârâtei, acesta fiind cesionat către SC G. SRL.

Prin Întâmpinarea înregistrată la 11 mai 2015, intimata SC A. SRL a solicitat respingerea recursului declarat de intervenientele B. și SC E. SRL, pentru lipsa interesului, pentru motivele reținute de instanța de apel.

În plus, intimata susține că instanța de control judiciar poate fi învestită doar cu verificarea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de intervenție raportat la situația concretă din cauza dedusă judecății și nu cu pronunțarea pe fondul cererii, așa cum solicită recurentele.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi redate în cele ce urmează.

Recursul reclamantei SC A. SRL este fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

O primă critică, referitoare la prezentarea unor considerente contradictorii și neanalizarea condițiilor proprii ale acțiunii, așa cum aceasta a fost fundamentată în drept, nu este întemeiată.

Înalta Curte arată că acțiunea reclamantei a avut ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare ca efect al unei promisiuni bilaterale de vânzare încheiate între părțile litigiului la 15 decembrie 2011, ca urmare a refuzului nejustificat la pârâtei de a da curs obligațiilor asumate prin antecontract.

Dată fiind data încheierii angajamentului bilateral de vânzare, potrivit art. 6 alin. (5) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., sunt aplicabile dispozițiile noului act normativ. Astfel, potrivit art. 1669 alin. (1) C. civ., când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.

Interpretând a contrario dispozițiile enunțate, partea căreia i se refuză încheierea actului promis, nu poate cere și pretinde în instanță pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract dacă refuzul încheierii sale de către oponent este justificat. Așadar, este inerentă în acest tip de acțiune judiciară analiza caracterului ne/justificat al refuzului care condiționează promovarea acțiunii.

A analiza caracterul injust al refuzului reclamă în mod necesar analiza promisiunii bilaterale, adică a conținutului raportului juridic pe care îl determină, pentru a evalua și dacă părțile s-au conformat obligațiilor angajate prin antecontract. Aceasta presupune, pe lângă constatarea existenței antecontractului, analiza implicită a condiției referitoare la îndeplinirea tuturor celorlalte cerințe de validitate ale actului care urmează a fi încheiat, în cauză, contractul de vânzare. Prin urmare, dacă una, mai multe sau toate condițiile de validitate ale viitorului contact nu sunt îndeplinite, iar refuzul încheierii contractului se justifică pe acest impediment, refuzul încheierii contractului de vânzare este justificat, iar acțiunea în justiție cu acest obiect nu poate fi admisă. în acest context, este logic a se considera că nu se poate face o departajare între analiza caracterului nejustificat al refuzului și analiza, de către instanța sesizată, a condițiilor de validitate ale contractului a cărui substituire se poate face prin intermediul instanței, aceste aspecte urmând a fi evaluate printr-o analiză unică.

Aplicând acest raționament inductiv-deductiv instanța de apel a conchis că este justificat refuzul SC B. SRL de încheiere a contractului de vânzare, întrucât condițiile sale de validitate nu sunt îndeplinite, astfel a menținut hotărârea primei instanțe, prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.

Menținerea sentinței prin respingerea apelului a plecat de la analiza conținutului promisiunii de vânzare încheiate la 15 decembrie 2011 de către SC A. SRL, ca promitent-cumpărător și SC B. SRL, ca promitent-vânzător. Or, interpretarea conținutului acestui act juridic a permis instanței de apel referirea directă la Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din data de 23 noiembrie 2010.

Mai precis, Înalta Curte subliniază că în art. 13 din antecontractul părților, la pct. 7, părțile au consemnat că anexele actului fac parte integrantă a antecontractului, care semnifică nu doar o atașare materială a acestora, ci o integrare a înseși conținutului acestor acte în ordinea de drept la care părțile consimt, potrivit art. 1201 C. civ. care arată că "dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere".

Or, potrivit mențiunii contractuale, este parte integrantă a Convenției din 15 decembrie 2011 anexa 4, reprezentând extras din Procesul-verbal al A.G.E.A. SC B. SRL din 23 noiembrie 2010 în care s-a decis ca în momentul încetării activității productive și când toți creditorii terți vor fi plătiți să fie convocată o altă adunare generală cu participarea unui notar. În această adunare ulterioară urma a se trece la vinderea unei părți evidențiate în planul din anexa societății către SC A. SRL sau unui terț desemnat de acesta la prețul de 481.220 euro plus TVA. Tot în aceeași Adunare Generală din 23 noiembrie 2011 s-a stabilit că SC A. SRL va consemna în favoarea SC B. SRL numai suma reprezentând TVA aferent prețului de vânzare și se va compensa impozitul din factura integrală din închiderile de cont calculabile din vânzarea firmei și instalațiilor.

Așadar, se integrează în mod implicit conținutului antecontractului Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2011 care i-a precedat și care determină condițiile în care promisiunea de vânzare din partea SC B. SRL a fost asumată. în alte cuvinte, promitentul-vânzător a angajat consimțământul la vânzare condiționat suspensiv, astfel încât analiza impusă de art. 1669 alin. (1) C. civ. implică verificarea îndeplinirii condițiilor sub care promisiunea a fost încheiată.

Analizând așadar îndeplinirea condițiilor stabilite prin această hotărâre nu se poate susține nici că instanța de apel a ignorat analiza actului juridic dedus judecății ori că a analizat un act juridic care exceda temeiului acțiunii și nici că a prezentat considerente străine de pricină ori contradictorii, în măsura în care referirile la hotărârea A.G.E.A. arătată determinau condițiile de validitate ale viitoarei vânzări.

Procedând astfel, instanța de apel a analizat acțiunea din perspectiva art. 1669 C. civ. care nu a fost ignorat, cum greșit susține recurenta prin motivele de recurs invocând greșita aplicare a legii, arătând în chiar cuprinsul considerentelor deciziei că refuzul pârâtei nu este nejustificat, așa cum se stabilește în art. 1669 C. civ., deoarece nu s-au îndeplinit condițiile pe care chiar părțile le-au prefixat, respectiv: nu s-a convocat o nouă adunare generală extraordinară a asociaților SC B. SRL cu participarea unui notar în care să se treacă la vânzare după oprirea activității de producție și plata creditorilor externi și există neconcordanțe legate de facturile supuse compensării, între modalitatea de plată a prețului stabilită la 15 decembrie 2011 și cea stabilită la 23 noiembrie 2010.

Din acest punct de vedere nu este fondată nici critica referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv a clauzelor referitoare la prețul vânzării. Analiza recursului din perspectiva acestei critici presupune o greșeală de judecată a instanței care implică anularea efectului convenției derivat din interpretarea acestuia potrivit voinței reale a părților. Arătând că în cauză determinarea prețului viitoarei vânzări a fost realizată prin două acte succesive, hotărârea A.G.E.A. și antecontractul, instanța de apel a stabilit că acesta nu sunt concordante și că interpretarea lor sistematică nu permite concluzia că prețul a fost plătit potrivit susținerilor reclamantei. Această interpretare nu a fost rezultatul deturnării voinței părților prin interpretarea greșită a actelor juridice evaluate, ci a fost rezultatul evaluării probelor prin care SC A. SRL a susținut că și-a achitat obligația cu acest obiect.

În fine, este nefondată și critica referitoare la ignorarea totală a promisiunii de vânzare-cumpărare care a fost dovedită în condițiile dreptului comun. Dimpotrivă, plecând de la această premisă instanța de fond a integrat în conținutul promisiunii bilaterale hotărârea adunării generale a SC B. SRL și a stabilit că promisiunea bilaterală a fost asumată sub anumite condiții care nu erau îndeplinite nici la data refuzului pârâtei de a executa promisiunea, nici la data analizei cauzei în fața instanței.

În contextul celor anterior reținute, nu se poate considera că, astfel cum susține recurenta, acțiunea promovată este întemeiată, în măsura în care condițiile stabilite pentru încheierea vânzării nu sunt îndeplinite. Înalta Curte subliniază că recurenta propune analiza îndeplinirii acestor condiții exclusiv din perspectiva prevederilor art. 1 - 6 din antecontractul încheiat la 15 decembrie 2011 pentru evaluarea capacității de a contracta, a valabilității consimțământului și determinării obiectului și cauzei viitoarei vânzări.

Însă prin efectul art. 13 pct. 7 din antecontract, Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010 stabilește condiții ale viitoarei vânzări a căror îndeplinire nu a fost demonstrată prin probele administrate, condiții care se repercutează asupra modului de formare a consimțământului vânzătorului și obiectului (prețului) vânzării.

De aceea, contextul considerentelor dezvoltate în această decizie, Înalta Curte arată că recursul promovat de reclamanta SC A. SRL nu este fondat.

Nici cel de-al doilea recurs care a făcut obiectul al deliberării nu este fondat.

Înalta Curte arată încă din debutul considerentelor referitoare la acest recurs că obiectul său se delimitează la modalitatea în care instanța de apel a soluționat apelul declarat exclusiv împotriva Încheierii din 21 iunie 2013 prin care prima instanță, Tribunalul Iași, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară principală a intervenientelor în etapa analizei admisibilității în principiu a acestei cereri.

Deși se critică decizia instanței de apel din perspectiva greșitei aplicări a legii, respectiv a dispozițiilor art. 49 C. proc. civ. referitoare la condiția interesului, argumentele recurentelor nu pot fi reținute.

Intervenția voluntară principală sau în interes propriu presupune, potrivit art. 49 alin. (2) C. proc. civ., posibilitatea intervenirii într-un proces început între alții a unui terț, dacă cererea sa se află într-o legătură de conexiune cu litigiul primordial și dacă intervenientul invocă prin acest demers un drept propriu, distinct de cel valorificat între părțile procesului originar.

Invocarea de către intervenient a unui drept propriu presupune identificarea sa, determinarea concretă a pretenției judiciare pe care intervenientul o afirmă în contradictoriu cu părțile procesului în care intervine, în scopul de a obține acel drept, adică de a-l valorifica în acel proces. Dreptul valorificat trebuie să aparțină terțului intervenient, să producă consecințe în patrimoniul acestuia și nu se poate limita la a obține un folos pentru una dintre părțile litigiului. Aceasta deosebește în principal intervenția principală de cea accesorie care caracterizează demersul terțului în scop conservator și care, sprijinind apărarea uneia dintre părți, conservă un drept pe care nu îl valorifică în mod direct.

În acest context, este irelevant că intervenientele D. și E. SRL au formulat cererea de intervenție principală după ce pârâta SC B. SRL renunțase la cererea reconvențională care avea ca obiect anularea Antecontractului de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 2011. Relevant este că petitul intervenției principale a fost, de asemenea, anularea antecontractului încheiat între reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SRL și că această pretenție nu punea în discuție un drept propriu al intervenientelor într-un raport juridic cu una dintre părțile litigiului. Chiar și dacă se întrevede interesul intervenientelor de a conserva patrimoniul SC B. SRL în cadrul căreia aveau calitatea de asociați și de a preîntâmpina o diminuare a patrimoniului pârâtei, demersul acestora nu e putea finaliza cu recunoașterea, în acest litigiu, a unui drept al intervenientelor, ci, cel mult, al pârâtei.

Se mai cuvine a sublinia că instanța de apel nu a analizat interesul intervenientelor de a proteja patrimoniul pârâtei în legătură cu care era obiectul cererii principale, ci condiția proprie intervenției în interes propriu, respectiv aceea ca cei care intervin să afirme un drept propriu, condiție pe care a apreciat-o, în mod corect, neîndeplinită. Astfel, chiar dacă cele două interveniente au calitatea de creditori ai pârâtei, acestea nu legitimează în mod exclusiv admisibilitatea unei cereri de intervenție principale, care, așa cum s-a subliniat presupune alte cerințe.

Recursul dedus analizei și împrejurarea că intervenientele au subliniat că cererea lor de intervenție a fost analizată numai din perspectiva petitului referitor la anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care cererea avea alte două petite, primul, prin care se solicita respingerea acțiunii introductive, al doilea, referitor la numirea unui curator procesual pentru pârâta SC B. SRL.

Înalta Curte arată totuși că niciuna dintre acesta solicitări nu sunt pretenții în justiție în sensul impus de art. 49 alin. (2) C. proc. civ. Nu este o cerere în justiție solicitarea respingerii acțiunii principale pentru ca aceasta să fie analizată din perspectiva afirmării unui drept pentru admisibilitatea în principiu a unei cereri de intervenție în interes propriu. De asemenea, solicitarea numirii unui curator procesual pentru una dintre părțile litigiului este o măsură cu caracter procesual, iar nu una care susține sau reprezintă un drept propriu al intervenientelor, dincolo de împrejurarea că analiza unei asemenea solicitări este condiționată de dobândirea, de către solicitant, a calității pe parte în proces.

Pe cale de consecință, Înalta Curte arată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii referitoare la îndeplinirea condițiilor admisibilității în principiu a intervenție în interes propriu analizate, acest recurs fiind nefondat.

Circumstanțial, arată că analiza celorlalte aspecte determinate în memoriul de recurs referitoare la cesionarea de către reclamantă a dreptului de creanță deținut împotriva pârâtei anterior promisiunii de vânzare, a neîndeplinirii condițiilor stabilite prin Hotărârea A.G.E.A. din 23 noiembrie 2010 pentru perfectarea vânzării, sunt chestiuni pentru care aceste recurente au legitimare numai în măsura în care li s-ar recunoaște dreptul de a interveni în proces pe calea intervenției principale, drept pe care, așa cum s-a justificat prin considerentele de mai sus, în condițiile cauzei, acestea nu îl au.

Astfel, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile au fost respinse ca nefondate și pe cale de consecință și cererile accesorii ale recurentelor, vizând acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL și de intervenientele SC B. SA și SC E. SRL împotriva Deciziei nr. 321/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2015.

Procesat de GGC - MI