ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3117/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3117/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Buftea, la data de 31 ianuarie 2008, sub nr. 928/94/2008,

reclamanții E.V. și S.G.C. au chemat în judecată pe pârâtele V.M. și N.A.,

solicitând instanței să constate că între părți a intervenit antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat la 7 decembrie 1992 de Notariatul de Stat Sector

Agricol Ilfov, pentru imobilul teren în suprafață de 1,91 ha, situat în comuna

Corbeanca, sat Tamaș, jud. Ilfov, cu următoarele vecinătăți: la N - A 47, la S

- D.M.I., la E - De 51/1 și la V - HC 50 și să pronunțe o hotărâre care să țină

loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

În motivarea în fapt

a cererii, reclamanții au arătat că la data de 7 decembrie 1992, între SC C.

SRL și autoarea pârâtelor, G.N., s-a încheiat antecontractul de

vânzare-cumpărare autentificat la 7 decembrie 1992 de Notariatul de Stat Sector

Agricol Ilfov, pentru imobilul teren în suprafață de 1,91 ha, situat în comuna

Corbeanca, sat Tamaș, jud. Ilfov, fiind plătit integral prețul stabilit și

urmând ca, la emiterea titlului de proprietate, promitenta-vânzătoare să se

prezinte la notariat în vederea perfectării actului în formă autentică.

S-a mai arătat că,

prin convențiile autentificate la 19 noiembrie 2004, SC C. SRL a cedat în

favoarea reclamanților drepturile asupra imobilului teren sus-menționat, reclamantului

E.V. revenindu-i suprafața de 10.000 mp, iar reclamantului S.G.C. suprafața de

9.100 mp.

Văzând că se

tergiversează reglementarea situației dintre părți, reclamanții susțin că au

întreprins demersuri pentru a afla dacă a fost emis titlul de proprietate și

abia în anul 2007 au luat cunoștință de faptul că a fost obținut titlul de

proprietate și că promitenta-vânzătoare a decedat, fiind notificată la data de

17 decembrie 2007 moștenitoarea acesteia, V.M., prin intermediul B.E.J. I.V.,

care însă nu s-a prezentat la notariat în vederea încheierii actului de

vânzare-cumpărare, așa cum rezultă din încheierea de certificare din 26

ianuarie 2008.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 1073 C. civ. și art. 5 alin. (2) din Titlul X al

Legii nr. 247/2005.

Prin întâmpinare,

pârâta V.M. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că în

promisiunea de vânzare-cumpărare părțile au inserat o clauză de dezicere,

potrivit căreia în cazul în care promitenta-vânzătoare, din motive subiective,

va refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentic, va restitui

cumpărătoarei de douăzeci de ori prețul primit.

Totodată, a arătat că

potrivit acestei clauze, reclamanții au dreptul doar la despăgubiri, mai ales

că în finalul antecontractului se menționează expres că în cazul în care una

dintre părți nu se prezintă la termenul stabilit pentru încheierea actului de

vânzare-cumpărare, cealaltă parte va putea introduce acțiune la instanță pentru

daune-interese, confirmând voința reală a părților.

Prin Sentința civilă

nr. 107 din 16 ianuarie 2009, Judecătoria Buftea a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis acțiunea;

a constatat că între reclamanți, în calitate de promitenți-cumpărători și

defuncta G.N., în calitate de promitentă-vânzătoare, a intervenit

vânzarea-cumpărarea imobilului teren în suprafață de 19.100 mp, situat în com.

Corbeanca, sat Tamaș, jud. Ilfov, în schimbul prețului de 530.000 RON, achitat

integral; a dispus ca prezenta hotărâre să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare în ceea ce privește suprafața de teren menționată; a obligat

pârâtele să plătească reclamanților 22.120 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta V.M.

Prin Decizia civilă

nr. 280A din 4 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis apelul, a anulat sentința apelată și, reținând competența în primă

instanță a tribunalului, a trimis cauza la Registratura Generală, în vederea

repartizării aleatorii.

Această decizie a fost

atacată cu recurs de către reclamantul E.V.

Prin Decizia civilă

nr. 1561R din 25 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

a respins recursul, ca nefondat.

Cauza a fost astfel

înregistrată la data de 23 ianuarie 2012, în fond, pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, sub nr. 928/94/2008**.

Prin Sentința civilă

nr. 462 din 8 martie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; a admis

acțiunea; a constatat că între reclamanții E.V. și S.G.C., în calitate de

beneficiari-cumpărători, și defuncta G.N., în calitate de

promitentă-vânzătoare, a intervenit, la data de 7 decembrie 1992,

vânzarea-cumpărarea imobilului teren în suprafață de 19.100 mp, situat în

comuna Corbeanca, sat Tamaș, jud. Ilfov, cu următoarele vecinătăți: la nord - A

47, la sud - D.M.I., la est - De 51/1, la vest - HC 50, prezenta hotărâre

ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare; a obligat pârâtele, în

solidar, la plata sumei de 22.120 RON, cheltuieli de judecată reprezentate de

onorariu expertiză și taxă de timbru.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

La data de 7

decembrie 1992, între SC C. SRL și autoarea pârâtelor, G.N., s-a încheiat

antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la 7 decembrie 1992, pentru

imobilul teren în suprafață de 1,91 ha, situat în com. Corbeanca, sat Tamaș,

jud. Ilfov, cu următoarele vecinătăți: la N - A 47, la S - D.M.I., la E - De

51/1 și la V - HC 50, plătind integral prețul stabilit, urmând ca, la emiterea

titlului de proprietate, promitenta-vânzătoare să se prezinte la notariat în

vederea perfectării actului în formă autentică.

Prin convențiile

autentificate la 19 noiembrie 2004 și rectificate prin încheierea de rectificare

din 31 ianuarie 2008, SC C. SRL a cedat drepturile sale asupra terenului

sus-menționat, reclamantului E.V. revenindu-i suprafața de 10.000 mp, iar

reclamantului S.G.C. suprafața de 9.100 mp.

Acțiunea având ca

obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare este admisibilă, fiind întemeiată pe principiul executării în

natură a obligațiilor. Potrivit art. 1073 C. civ., "creditorul are dreptul

de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la

dezdăunare". Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți a

născut în patrimoniul pârâtelor obligația de a vinde bunul în viitor, obligație

corelativă unui drept de creanță născut în patrimoniul reclamantului în

calitate de promitent-cumpărător.

Totodată, potrivit

art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (în vigoare la data

introducerii acțiunii), terenurile cu sau fără construcții, situate în

intravilan și extravilan, indiferent de destinația sau de întinderea lor, pot

fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă

autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

Conform art. 5 alin.

(2), în situația în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren,

cu sau fără construcții, una dintre părți refuză ulterior să încheie

contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța

competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract.

Plecând de la aceste

dispoziții legale, practica judiciară a statuat că, în temeiul principiului

executării în natură a obligațiilor și reparării în natură a prejudiciilor,

prevăzut de art. 1077 C. civ., este admisibilă acțiunea prin care se solicită

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Pentru admisibilitatea

acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții:

existența unui înscris valabil încheiat care să prevadă obligația de

înstrăinare și modalitățile de plată a prețului, pentru că un asemenea înscris

nu poate să ducă la încheierea actului în formă autentică dacă el însuși nu

îndeplinește condițiile de valabilitate necesare oricărui act; refuzul unei

părți de a încheia contractul în forma autentică; partea reclamantă să își fi

îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract; promitentul-vânzător să fie

proprietarul bunului.

Din probele

administrate în cauză, a rezultat că pârâtele au calitatea de proprietar al

terenului, conform titlului de proprietate din 8 noiembrie 2007, fiind în

posesia acestora, reclamanții au achitat prețul și au notificat pârâtele să se

prezinte la notar în vederea perfectării contractului, astfel că cerințele

prevăzute pentru admiterea acțiunii sunt respectate.

Sub aspectul

excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul a reținut că,

potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să

curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar potrivit art. 7 alin.

(3) din același act normativ, dacă dreptul este cu termen suspensiv,

prescripția începe să curgă de la data la care a expirat termenul, acesta fiind

momentul când se naște dreptul la acțiune la care se face referire în alin.

(1).

În speță, fiind vorba

despre un drept de creanță, respectiv promisiune bilaterală de

vânzare-cumpărare, este supus termenului de prescripție general de 3 ani, ce

începe să curgă de la data eliberării titlului de proprietate pe numele

autoarei pârâtelor, stabilit de comun acord în vederea prezentării și perfectării

contractului. Cum titlul de proprietate a fost emis la 8 noiembrie 2007,

termenul de prescripție la data introducerii acțiunii (31 ianuarie 2008) nu era

împlinit.

Sub aspectul

reținerii clauzei de dezicere și a dreptului reclamanților doar la despăgubiri,

tribunalul a reținut că o asemenea clauză nu echivalează cu o denunțare

unilaterală a contractului ca urmare a manifestării de voință a unei părți de a

nu-și executa culpabil obligația asumată, ci reprezintă un drept de opțiune

pentru partea contractantă care și-a executat obligația de a alege între

executarea în natură a actului civil sau executarea indirectă prin plata

despăgubirilor. Astfel că pârâtele, care invocă, indirect, un refuz de

executare, nu se pot prevala de această clauză, întrucât ar conduce la ideea că

promisiunea bilaterală depinde exclusiv de voința lor, echivalând cu o condiție

pur potestativă, lovită de nulitate.

Pentru considerentele

expuse anterior, tribunalul a admis acțiunea astfel cum a fost formulată,

prezenta hotărâre ținând loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta V.M.

Prin Decizia civilă

nr. 290A din 14 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul pârâtei și a schimbat

în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut următoarele:

Teza juridică

susținută de către reclamanți constă în faptul că sunt îndreptățiți la

obținerea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

urmare a faptului că sunt beneficiarii unui antecontract de vânzare-cumpărare

încheiat cu autoarea pârâtelor, precum și a unor convenții încheiate cu

promitenta-cumpărătoare, prin care aceasta le-a cedat drepturile pe care le

deținea în baza acestui antecontract.

Astfel, la data de 7

decembrie 1992, între SC C. SRL și autoarea pârâtelor, G.N., s-a încheiat

antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la 7 decembrie 1992, pentru

imobilul teren în suprafață de 1,91 ha, situat în comuna Corbeanca, sat Tamaș,

jud. Ilfov, plătind integral prețul stabilit, urmând ca, la emiterea titlului

de proprietate, promitenta-vânzătoare să se prezinte la notariat în vederea

perfectării actului în formă autentică.

Prin convențiile

autentificate la 19 noiembrie 2004 și rectificate prin încheierea de

rectificare din 31 ianuarie 2008, SC C. SRL a cedat drepturile sale asupra

imobilul teren în suprafață de 1,91 ha, reclamantului E.V. revenindu-i

suprafața de 10.000 mp, iar reclamantului S.G.C. suprafața de 9.100 mp.

Acest antecontract de

vânzare-cumpărare a născut în patrimoniul părților obligații de a face,

respectiv drepturi corelative, constând în drepturi de creanță.

Totodată, părțile au

prevăzut în antecontract clauze ce se impun a fi interpretate prin raportare la

dispozițiile art. 969 C. civ., art. 1073, art. 1075 și art. 1077 C. civ., care

consacră principiului executării în natură a obligațiilor.

Așa cum a reținut și

prima instanță, antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentei

cauze îndeplinește condițiile cerute de art. 948 C. civ. (referitoare la

capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților, obiectul este

determinat, cauza este licită și morală), promitentul-vânzător să fie proprietarul

bunului, acest antecontract fiind un înscris valabil încheiat care prevede

obligația de înstrăinare și modalitățile de plată a prețului.

În ce privește

incidența art. 969 C. civ., Curtea a reținut că promisiunii sinalagmatice de

vânzare-cumpărare, care este un contract ca oricare altul, i se aplică

principiul forței obligatorii care guvernează această materie.

În ce privește

incidența art. 5 din Legea nr. 247/2007, Curtea a avut în vedere că acest

articol de drept nu exclude în mod expres situațiile în care antecontractele de

vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act

normativ. Mai mult, incidența acestei dispoziții legale este atrasă de vreme ce

ea se referă la punerea în executare a actului încheiat între părți, nefiind

aduse în discuție, prin raportare la acest act juridic încheiat între părți,

aspecte care țin de încheierea sa în mod valabil. Or, efectele actului juridic,

respectiv punerea sa în executare sunt reglementate de actul normativ în

vigoare la momentul la care se solicită aceasta. Așa fiind, nefiind în discuție

condițiile de valabilitate ale convenției părților care ar antrena aplicarea

legislației în vigoare de la momentul încheierii actului, ci doar executarea

acestuia, Curtea a apreciat că în mod corect s-a reținut că incident este actul

normativ de la data executării lui.

Numai că, așa cum se

va arăta ulterior, incidența acestui act normativ trebuie corelată cu

interpretarea ce se va da clauzelor înscrise în antecontractul încheiat între

părți.

În referire la

critica vizând faptul că instanța de fond nu a precizat dacă pârâtele doresc să

administreze probe sau nu, Curtea a constatat din analiza încheierilor

instanței de fond, în rejudecare, faptul că la fiecare termen acestea au avut

reprezentare calificată, apărătorul acestora nesolicitând probatorii în

apărare.

Mai mult, în baza

art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța de fond a socotit că se impune

obținerea unor relații de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară,

respectiv Primăria Comunei Corbeanca și Primăria Buftea, pentru aflarea

adevărului în cauză, stăruind în obținerea acestor relații pentru stabilirea

deplină a faptelor și pentru aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale.

Din încheierile de

ședință ale instanței de fond nu rezultă că pârâtele ar fi solicitat probe în

apărare, iar instanța de fond le-ar fi respins pentru că acestea ar fi fost

nepertinente, neconcludente și neutile cauzei, apelantele mulțumindu-se cu

probatoriul deja administrat în fața instanței de fond, înainte de anularea

primei sentințe de către tribunal, pentru necompetență.

Curtea nu poate

valida nici susținerea apelantei, în sensul că în mod greșit instanța de fond

nu a precizat dacă păstrează probele administrate de către Judecătoria Buftea,

instanță ce s-a constatat a fi necompetentă din punct de vedere material.

Astfel, prin

raportare la art. 160 C. proc. civ., care dispune în sensul că în cazul

declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân

câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât

pentru motive temeinice, constatând, totodată, că instanța de fond - Tribunalul

București, care a reținut spre rejudecare în primă instanță, nu a apreciat că

există motive temeinice pentru refacerea acestor probe, Curtea a constatat

nefondată această critică a apelantei, în sensul că nu s-a precizat de către

prima instanță dacă probele administrate de către instanța necompetentă rămân

câștigate cauzei.

Atâta vreme cât există

o dispoziție legală în sensul arătat mai sus, care dispune ca regulă păstrarea

dovezilor câștigate judecății, Curtea a apreciat că nu se mai impunea

pronunțarea de către tribunal a unei încheieri prin care să arate motivul

pentru care probele administrate de către Judecătoria Buftea rămân câștigate

cauzei, așa cum în mod greșit a susținut apelanta.

Din analiza

antecontractului încheiat între G.N., în calitate de promitentă-vânzătoare, și

SC C. SRL, în calitate de promitentă-cumpărătoare, Curtea a dedus înserarea în

cuprinsul acestuia a unei clauze în sensul: "Promitenta-vânzătoare declar

că în cazul în care, din motive subiective, voi refuza încheierea contractului

de vânzare-cumpărare autentic, voi restitui cumpărătoarei de 20 de ori prețul

primit".

Tot din cuprinsul

respectivului antecontract, Curtea a reținut clauza înserată în sensul că:

"În cazul în care una din părți nu se prezintă la termenul stabilit pentru

încheierea actului de vânzare-cumpărare, cealaltă parte va putea introduce

acțiune la instanța judecătorească pentru daune-interese".

Or, aceste clauze nu

pot fi interpretate decât în sensul unei deziceri a promitentei-vânzătoare, de

a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, situație în care

aceasta va putea fi obligată doar la daune-interese și nicidecum la pronunțarea

de către o instanță de judecată a unei hotărâri care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare.

Potrivit doctrinei și

practicii de specialitate în materie, părțile pot stabili în cuprinsul

contractului sau printr-o convenție separată ulterioară încheierii acestuia,

dar înainte de producerea prejudiciului, cuantumul despăgubirilor ce vor fi

plătite de debitor, ca urmare a neexecutării ori a executării cu întârziere sau

necorespunzătoare a clauzelor contractuale. Într-un asemenea caz, este vorba de

o clauză penală, aceasta fiind definită în doctrina de specialitate ca acea

convenție (obligație accesorie) prin care părțile determină anticipat

echivalentul prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării ori a

executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate de către

debitor.

Scopul clauzei penale

este determinarea anticipată a cuantumului despăgubirilor ce vor fi plătite de

către debitor, iar nu crearea unei posibilități pentru debitor de a se libera

de obligația principală asumată printr-o altă prestație. Așadar, debitorul nu

are un drept de opțiune între executarea obligației principale și plata clauzei

penale, deci nu poate refuza executarea, oferind clauza penală.

În cazul clauzei

penale, creditorul, în caz de neexecutare, poate cere fie îndeplinirea

obligației principale, fie clauza penală. Dacă s-a stipulat clauza penală

pentru executarea cu întârziere, creditorul poate solicita atât executarea în

natură, cât și clauza penală. Dacă însă clauza penală a fost prevăzută pentru

neexecutare, atunci ea nu va putea fi cumulată cu executarea în natură.

Or, în cazul de față,

părțile nu au înserat ca și clauză penală obligarea la anumite prestații în

cazul neexecutării obligației principale, cum ar fi și aceea vizând pronunțarea

unei hotărâri judecătorești care să i se opună părții adverse.

Dimpotrivă, în

cuprinsul antecontractului se deduce în mod ferm poziția

promitentei-vânzătoarei de a putea refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare

în formă autentică, indiferent care va fi motivul care va determina în

aprecierea acesteia refuzul, în această situație promitenta-vânzătoare putând

fi obligată doar la restituirea către promitenta-cumpărătoare a unei sume

echivalent cu 20 ori prețul primit.

Manifestarea de

voință a promitentei-vânzătoare de a refuza încheierea contractului nu se

deduce dintr-o atitudine culpabilă a acesteia în executarea obligației asumate,

ci potrivit antecontractului sus-menționat, reprezintă un drept de opțiune

pentru aceasta între executarea în natură a actului civil și executarea

indirectă prin plata despăgubirilor.

În cazul de față,

promitenta-vânzătoare și-a rezervat facultatea de a-și manifesta ulterior

consimțământul pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică.

Nu mai puțin adevărat

este faptul că promitenta-cumpărătoare a fost de acord ca în cazul în care una

din părți nu se prezintă la notarul competent pentru semnarea actului, cealaltă

parte va putea introduce acțiune în instanță doar pentru daune-interese.

Or, având în vedere

aceste clauze ale antecontractului, Curtea a constatat că, în acord cu

dispozițiile art. 969 C. civ., părțile nu au înțeles că ar avea posibilitatea

ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare, ci doar să se adreseze instanței pentru acordarea de

daune-interese.

Clauza de dezicere,

având valoarea unei clauze rezolutorii, invocarea acesteia în apărare de către

apelanta-pârâtă rezultă din însuși dreptul prevăzut prin convenție de către

părți în acest sens, iar nu din neexecutarea de către autoarea lor a

obligațiilor contractuale asumate.

Clauza de dezicere,

așa cum a arătat și intimatul-reclamant, reprezintă un drept potestativ

stabilit în favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, în

virtutea căruia titularul lui poate denunța unilateral contractul pe care l-a

încheiat, indiferent de voința celeilalte părți, care nu va putea împiedica

desființarea contractului. Facultatea de dezicere este discreționară, putând fi

executată fără a fi necesară justificarea ei. Clauza de dezicere este

independentă de orice idee de culpă a părții contractante, iar ca excepție de

la regula instituită de art. 969 C. civ., cât și de la aceea potrivit cu care

orice clauză potestativă este nulă, ea poate produce efecte numai dacă este

prevăzută expres, clar și neechivoc.

Analizând clauza de

dezicere înscrisă în antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiect al

pricinii de față, Curtea a constatat că aceasta este prevăzută în mod expres,

este clară și neechivocă. Faptul că în antecontract, ca și motiv de răzgândire

al promitentei-vânzătoare s-a prevăzut orice motiv pe care ar putea invoca

aceasta, nu echivalează cu echivocitatea clauzei, părțile înțelegând prin

aceasta că orice motiv poate constitui un motiv de răzgândire al

promitentei-vânzătoare.

Cum părțile nu au

consimțit să precizeze în antecontract situația ca instanța să pronunțe o

hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, atunci când nu

era respectată obligația asumată contractual, soluția instanței de fond în

sensul arătat mai sus apare ca nelegală și netemeinică.

În referire la

susținerea apelantei, în sensul că promitenta-cumpărătoare din antecontractul

de vânzare-cumpărare figurează SC C. SRL, cu sediul în București, str. G.,

sector 3, iar potrivit unei adrese de la Registrul Comerțului, invocată de

către apelantă, rezultă că societatea respectivă, în data de 28 august 1992,

deci cu aproximativ 3 luni înainte de perfectarea actelor, era înregistrată cu

sediul în str. C.R., sector 3, Curtea a reținut confirmarea de către

intimatul-pârât E.V. a celor susținute de către apelantă.

Curtea, verificând

însă datele de identificare ale societății, înscrise în certificatul de

înmatriculare depus la dosar cu cele înscrise în antecontractul de

vânzare-cumpărare, a constatat că sunt aceleași, astfel că nu se poate pune la

îndoială identitatea promitentei-cumpărătoare.

De altfel,

apelanta-pârâtă nu a invocat nicio vătămare rezultată din neindicarea

actualizată a adresei de sediu a promitentei-cumpărătoare care figurează în

antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel că o atare critică relativ la

adresa promitentei-cumpărătoare apare ca lipsită de interes.

Apelanta-pârâtă a mai

invocat faptul că delegatul societății a devenit ulterior notar public și a

efectuat diferite acte adiționale și rectificări ale antecontractului de

vânzare-cumpărare, creându-le suspiciuni întrucât aceasta sau sora sa nu au

fost chemate la semnarea lor.

Or, nici de această

dată, apelanta nu face nicio referire în ce constă vătămarea adusă, respectiv o

dovadă a unei vătămări urmare celor susținute.

Cum vătămarea nu a

fost dovedită, Curtea a apreciat că apelanta-pârâtă nu are un interes în

invocarea acestei critici.

Apelanta-pârâtă a mai

susținut că la data de 1 decembrie 2007 a deschis rol fiscal și, de asemenea, a

intabulat terenul la O.C.P.I. Ilfov, având număr cadastral x înscris în C.F. a

orașului Buftea sub nr. x.

Or, aceste susțineri

nu pot face dovada posesiei terenului, existența rolului fiscal și a

intabulării nefiind de natură a conduce la concluzia că apelanta a posedat în

fapt terenul.

Chiar dacă în

antecontractul de vânzare-cumpărare s-a menționat că actul care a stat la baza

acestuia este reprezentat de procesul-verbal din 24 noiembrie 1992, având alte

vecinătăți decât cele reale, iar procesul-verbal ce a stat la baza emiterii

titlului de proprietate din 22 mai 2003, în care sunt înscrise alte vecinătăți,

Curtea a apreciat că acesta nu constituie un motiv care să conducă la

respingerea acțiunii, ci se poate constitui într-un motiv de nulitate a

antecontractului de vânzare-cumpărare, cerere cu care, de altfel, pârâta nici

nu a învestit instanța de fond în cuprinsul unei cereri reconvenționale.

Mai mult, potrivit

raportului de expertiză topografică depus la dosarul de fond, la Judecătoria

Buftea, terenul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare este

același cu cel aflat în titlul de proprietate din 8 noiembrie 2007 emis pe

numele defunctei G.N., fiind înscris la poziția 1.

Această situație, în

ce privește identitatea terenului din antecontractul de vânzare-cumpărare cu

cel indicat în titlul de proprietate emis pe numele pârâtei, este confirmată și

de adresa nr. 150941/2007 emisă de Primăria Comunei Corbeanca.

Curtea a avut în vedere

și practica instanței supreme, care a soluționat în același mod o speță

similară ce o viza pe aceeași promitentă-vânzătoare, respectiv Decizia nr. 3315

din 10 decembrie 2009 (Dosarul nr. 16736/3/2008) pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială.

În consecință, față

de cele reținute mai sus, găsind fondat motivul de apel ce vizează

interpretarea clauzelor antecontractului, respectiv existența în conținutul

acestuia a unei clauze de dezicere a promitentei-vânzătoare, Curtea a admis

apelul și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii,

ca nefondată.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs, în termen legal, reclamantul E.V.

Recurentul-reclamant

a invocat pronunțarea hotărârii atacate cu aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.) și acordarea, de către instanța de apel, a mai mult decât

ceea ce s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), motive în dezvoltarea cărora

a arătat următoarele:

Prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005 (încă în vigoare la momentul introducerii

acțiunii, respectiv 31 ianuarie 2008), s-a statuat în Titlul X, art. 5 alin.

(2), că "în situația în care, după încheierea unui antecontract cu privire

la teren, cu sau fără construcții, una din părți refuză ulterior să încheie

contractul, partea care și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța

competentă care poate pronunța o hotărâre care să țină loc de contract".

În aceste condiții, în mod legal și temeinic a fost admisă acțiunea de către

Tribunalul București, cu toate că în cuprinsul antecontractului de

vânzare-cumpărare nu a fost stipulată expres o astfel de posibilitate, dar

instanța este îndreptățită să facă aplicarea art. 970 C. civ., potrivit căruia

convențiile "obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la

toate urmările de echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura

sa".

Instanța de apel a

apreciat ca fiind incidente în cauză aceste dispoziții legale, prevăzute în

Legea nr. 247/2005, invocând însă faptul că acestea trebuie corelate cu

interpretarea clauzelor din antecontractul de vânzare-cumpărare ce face

obiectul acestui litigiu.

În speță, instanța a

făcut în mod eronat această interpretare, fără să aibă în vedere faptul că art.

5 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nu a făcut în niciun fel distincție între

antecontractele de vânzare-cumpărare în care era stipulată concret

posibilitatea părților de a solicita, pe cale judecătorească, pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și cele în care nu

era stipulată această posibilitate, aceste prevederi fiind aplicabile în orice

situație în care există un antecontract de vânzare-cumpărare și erau

îndeplinite celelalte condiții de admitere a acțiunii.

Condițiile cerute

pentru ca o asemenea acțiune să poată fi admisă sunt: promisiunea de

vânzare-cumpărare să fie valabil încheiată; promisiunea să fie dovedită în

condițiile dreptului comun (art. 1191 și urm. C. civ.); părțile să nu fi

stipulat în convenție o clauză de dezicere; reclamantul să-și fi îndeplinit

obligațiile asumate prin promisiune; una dintre părți să refuze încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, iar refuzul să fie nejustificat; la data

pronunțării hotărârii judecătorești să fie îndeplinite toate condițiile cerute

de lege pentru perfectarea vânzării - promitentul-vânzător să fie proprietarul

lucrului promis a fi vândut, iar promitentul-cumpărător să nu fie lovit de vreo

incapacitate specială de a-l dobândi; acțiunea să nu fie prescrisă, întrucât

drepturile și obligațiile născute din promisiunea de vânzare-cumpărare, având

un conținut patrimonial, este supusă prescripției extinctive, conform art. 1

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Așa cum s-a stabilit prin hotărârea

instanței de fond, aspect a cărui legalitate nu a fost pusă în discuție în

apel, toate aceste condiții au fost îndeplinite, în acest sens fiind admisă

acțiunea.

De asemenea, instanța

de apel trebuia să aibă în vedere principiul executării în natură a

obligațiilor asumate, conform art. 1073 C. civ., dar și principiul bunei-credințe

în executarea convențiilor, conform art. 970 alin. (1) C. civ. și al

predictibilității operațiunilor juridice, dându-se prevalență îndeplinirii

întocmai a cuvântului dat în sensul de obligație contractuală, aspect de o

importanță deosebită în asigurarea stabilității și securității circuitului

civil.

Tot astfel, instanța

de apel a făcut o interpretare greșită cu privire la așa-zisa clauză de

dezicere inserată în antecontractul de vânzare-cumpărare, considerând că, în

această împrejurare, reclamanții nu aveau posibilitatea să solicite decât

restituirea unei sume echivalente cu de 20 de ori prețul primit sau

daune-interese, motivare ce nu poate fi primită pentru motivele invocate mai

sus.

Clauza de dezicere

reprezintă un drept potestativ stabilit în favoarea uneia sau fiecăreia dintre

părțile contractante, în virtutea căruia titularul lui poate denunța unilateral

contractul pe care l-a încheiat, indiferent de voința celeilalte părți, care nu

va putea în nici un fel împiedica desființarea contractului.

Promisiunii

sinalagmatice de vânzare-cumpărare, fiind un contract ca oricare altul, i se

aplică principiul forței obligatorii care guvernează această materie, principiu

cuprins în dispozițiile art. 969 C. civ.

Aceasta nu înseamnă

că părțile nu pot, prin voința lor, să adopte o clauză de dezicere, clară și

neechivocă. Dacă însă această clauză nu este explicită, față de dispozițiile

art. 1298 C. civ., aceasta va avea numai un caracter confirmatoriu.

Față de formularea

acestei clauze, "eu, promitenta-vânzătoare declar că, în cazul în care,

din motive subiective, voi refuza încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

voi restitui cumpărătoarei de douăzeci de ori prețul primit", aceasta are

valoarea unei obligații sub condiție pur potestativă din partea debitorului,

nulă absolut, deoarece, în acest caz, el nu a dorit să se oblige.

Ca urmare, această

clauză poate fi interpretată, cel mult, ca având valoarea unei clauze penale

prevăzută în favoarea creditorului care și-a executat propria obligație și care

are dreptul de a alege între executarea în natură a obligației sau executarea

indirectă, prin plata despăgubirilor, în cazul în care această executare nu mai

este posibilă din culpa debitorului, care nu are un drept de opțiune între

executarea obligației principale și plata clauzei penale.

De asemenea, trebuie

făcută aplicarea art. 1312 C. civ. în conformitate cu situația de fapt, în

sensul că, în materie de vânzare, clauzele neclare vor fi interpretate în

contra vânzătorului, deoarece acesta este cel care trebuie să determine clar

obligațiile sale.

Chiar și în situația

în care s-ar putea admite existența unei clauze de dezicere în favoarea

promitentei-vânzătoare, din modul în care aceasta a fost formulată, în sensul

de posibilitate a acesteia ca, din motive subiective, să poată refuza

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, trebuie reținut că această clauză

și-a încetat existența și valabilitatea din momentul decesului

promitentei-vânzătoare, moștenitorii acesteia neputând culege în patrimoniu,

odată cu drepturile și obligațiile derivând din încheierea acestui

antecontract, această clauză cu un caracter intuitu personae, sintagma

"motive subiective" neputând fi interpretată decât în corelație

directă cu persoana promitentei-vânzătoare, parte în acest act, decedată la

momentul introducerii acțiunii.

Mai mult decât atât,

instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, luând în considerare

ca motiv de apel care vizează interpretarea clauzelor antecontractului și

admițându-l, în mod netemeinic și nelegal, o simplă reproducere a unui paragraf

din hotărârea atacată și o întrebare retorică, fără nicio motivare juridică, ce

nu se referă la situația în litigiu, ci la cea din decizia anexată de către

apelanți, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un alt dosar.

Față de acest aspect, rezultă că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut.

Pentru toate aceste

motive, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a

deciziei atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii soluției

Tribunalului București.

Examinând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în ordinea în care desfășurarea

judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității,

nepronunțându-se în afara motivelor de apel atunci când a interpretat clauzele

antecontractului de vânzare-cumpărare dedus judecății, deoarece unul dintre

motivele de apel cu care a fost legal învestită viza tocmai acest aspect.

Astfel, prin cererea

de apel formulată, apelanta-pârâtă V.M. a contestat aprecierile primei instanțe

referitoare la natura și efectele clauzei din antecontract ce o viza pe

promitenta-vânzătoare, susținând că aceasta este o clauză de dezicere și că din

moment ce autoarea sa a acceptat-o și moștenitorii trebuie să aibă

posibilitatea să se folosească de ea, în sensul de a înapoia de 20 de ori suma

primită de autoare.

Modalitatea

insuficient riguroasă, din punct de vedere juridic, de redactare a acestui

motiv de apel - prin redarea aprecierilor primei instanțe referitoare la natura

și efectele clauzei în discuție, urmată de întrebarea apelantei de ce, în

condițiile în care autoarea sa a acceptat o asemenea clauză, moștenitorii

acesteia nu ar avea posibilitatea să se folosească de clauza de dezicere și să

înapoieze de 20 de ori suma primită de autoare - nu lasă, însă, niciun dubiu

asupra problemei de drept cu care instanța de apel a fost învestită, aceea a

naturii și efectelor clauzei din antecontract vizând-o pe promitenta-vânzătoare,

ceea ce o obliga la interpretarea respectivei clauze și la stabilirea efectelor

ei asupra raporturilor dintre părți, sens în care curtea de apel a și procedat.

Prin urmare,

interpretând clauzele antecontractului dedus judecății și stabilind efectele

acestora asupra raporturilor dintre părți, instanța de apel a respectat

limitele învestirii sale, date de cererea de apel, critica pe acest aspect

nefiind fondată, cu consecința inaplicabilității cazului de casare în care se

încadrează - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (recurentul a încadrat greșit acest

motiv de recurs în dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece ipoteza

acordării, de către instanță, a mai mult decât s-a cerut, de care recurentul se

prevalează, are în vedere situația în care, rejudecând pricina în fond,

instanța de apel a acordat mai mult decât ceea ce a constituit obiectul

acțiunii, iar nu situația susținută în recurs, în sensul că instanța de apel

s-ar fi pronunțat asupra unei chestiuni ce nu a constituit motiv de apel).

Nici criticile

relative la natura clauzei din antecontract prin care promitenta-vânzătoare

declara că "în cazul în care, din motive subiective, voi refuza încheierea

contractului de vânzare-cumpărare autentic, voi restitui cumpărătoarei de

douăzeci de ori prețul primit", nu sunt fondate.

Contrar susținerilor

recurentului, instanța de apel a stabilit corect că această clauză este una de

dezicere, iar nu o clauză penală.

Clauza de dezicere

(renunțare) este cea prin care se prevede posibilitatea părților de a-și retrage

consimțământul dat, cu consecința desființării contractului, în schimbul unei

sume de bani, denumită dezicere, achitată cocontractantului, iar clauza penală

este cea prin părțile stabilesc anticipat cuantumul despăgubirilor datorate în

caz de neexecutate culpabilă a contractului.

Deși ambele se

exprimă în bani, clauza de dezicere și clauza penală nu se confundă, căci în

timp ce suma care reprezintă dezicerea este prețul exercitării dreptului de

denunțare unilaterală a contractului, suma ce reprezintă clauza penală este

echivalentul valoric al neexecutării în natură a contractului, ceea ce înseamnă

că dezicerea privește formarea contractului, iar clauza penală executarea

acestuia. În plus, dreptul de dezicere este prin definiție conceput în ideea de

a permite denunțarea unilaterală a contractului de către titularul său, pe când

clauza penală este concepută în ideea prestabilirii convenționale a daunelor ce

trebuie reparate de către debitorul care nu și-ar îndeplini din culpa sa

obligațiile contractuale, asigurându-se astfel executarea prin echivalent a

contractului rămas în ființă, dacă, bineînțeles, creditorul nu optează pentru a

cere executarea silită în natură.

În speță, clauza în

discuție din antecontractul părților nu se grefează pe conținutul unei clauze

penale, deoarece suma la a cărei restituire s-a obligat promitenta-vânzătoare

prin această clauză nu este în legătură cu neexecutarea culpabilă a

contractului.

Astfel, termenii în

care a fost redactată clauza exprimă, în mod clar și neîndoielnic, poziția

promitentei-vânzătoare de a putea refuza încheierea contractului de

vânzare-cumpărare în formă autentică, din motive subiective, caz în care va

putea fi obligată să restituie cocontractantului de 20 de ori prețul primit,

ceea ce echivalează cu posibilitatea discreționară pentru această parte de a

denunța unilateral contractul.

Așa cum susține și

recurentul, clauza de dezicere reprezintă un drept potestativ stabilit în

favoarea uneia sau fiecăreia dintre părțile contractante, în virtutea căruia

titularul lui poate denunța unilateral contractul pe care l-a încheiat,

indiferent de voința celeilalte părți, care nu va putea în niciun fel împiedica

desființarea contractului.

Clauza de dezicere

este independentă de orice idee de culpă a părții contractante, reprezentând

simpla posibilitate acordată uneia dintre părți de a se răzgândi, iar ca

excepție atât de la regula obligativității contractului, instituită de art. 969

C. civ., cât și de la aceea potrivit cu care orice obligație/clauză potestativă

este nulă, ea poate produce efecte numai dacă este prevăzută expres, clar și

neechivoc, condiție pe care clauza de dezicere din antecontractul în cauză o

îndeplinește, după cum s-a arătat deja.

Criticile din recurs

privind imposibilitatea moștenitorilor promitentei-vânzătoare de a se prevala

de clauza de dezicere prevăzută în favoarea autoarei lor sunt, însă, fondate.

Astfel, prin clauza

de dezicere din antecontractul dedus judecății s-a prevăzut posibilitatea de

răzgândire a promitentei-vânzătoare din motive subiective, ceea ce implică o

apreciere subiectivă din partea titularului în ceea ce privește exercitarea

dreptului de dezicere. În aceste condiții, dreptul prevăzut în favoarea

promitentei-vânzătoare are un caracter strict personal, iar datorită acestei

caracteristici, el poate fi exercitat numai de către titular și nu se transmite

moștenitorilor.

Pe cale de

consecință, pârâtele din proces nu se pot prevala de dreptul de dezicere

prevăzut în favoarea autoarei lor, pentru că, față de modalitatea în care a

fost reglementat prin convenția părților, ca un drept a cărui exercitare

implică o apreciere subiectivă din partea titularului, acest drept este

incesibil, adică netransmisibil moștenitorilor, putând fi exercitat numai de

către titular.

În speță, prin

antecontractul încheiat, părțile s-au obligat să perfecteze actul de

vânzare-cumpărare în formă autentică la obținerea, de către

promitenta-vânzătoare, a titlului de proprietate pentru imobilul-teren asupra

căruia au tranzacționat, cu posibilitatea pentru promitenta-vânzătoare de a se

răzgândi, în schimbul unei sume de bani achitată cocontractantului,

reprezentând de douăzeci de ori prețul primit.

Titlul de proprietate

a fost emis la data de 8 noiembrie 2007 (titlul din 8 noiembrie 2007 emis de

Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

Ilfov), astfel că de la această dată, promitenta-vânzătoare, beneficiară a

clauzei de dezicere, putea fie să execute contractul, fie să îl denunțe

unilateral, în schimbul restituirii cocontractanților a unei sume reprezentând

de 20 de ori prețul primit, exercitând astfel dreptul stipulat în favoarea sa

prin clauza de dezicere.

Cum, însă,

promitenta-vânzătoare G.N. a decedat anterior acestui moment, respectiv la data

de 4 mai 1998, după cum rezultă din certificatul de moștenitor suplimentar nr.

x/2007, clauza de dezicere prevăzută în favoarea ei a rămas fără efecte,

neputând fi invocată de către moștenitori, în al căror patrimoniu nu s-a

transmis dreptul de dezicere, pentru motivele mai sus arătate.

Prin urmare, în mod

nelegal instanța de apel a reținut că pârâta-apelantă V.M. poate invoca în

apărare clauza de dezicere prevăzută în antecontract în favoarea autoarei sale,

cu consecința pentru beneficiarii-cumpărători de a putea obține numai prețul

dezicerii, respectiv despăgubiri reprezentând de 20 de ori prețul primit, iar

nu executarea silită în natură a contractului.

Deoarece dreptul

dezicere al autoarei nu li s-a transmis pe cale succesorală, pârâtele din

proces nu au un drept de opțiune între executarea în natură a contractului și

plata despăgubirilor prevăzute ca preț al dezicerii, fiind ținute să execute

obligația asumată prin antecontract de autoarea lor, constând în încheierea

actului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Ca atare, refuzul pârâtelor de

a executa această obligație îi îndreptățește pe beneficiarii-cumpărători, care

și-au îndeplinit obligația de plată a prețului, să obțină pronunțarea unei

hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în virtutea

principiului executării în natură a obligațiilor, consacrat de art. 1073 - 1077

C. civ., respectiv art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, sens în

care corect s-a admis în primă instanță acțiunea reclamanților cu acest obiect.

Contrar celor

reținute de curtea de apel, faptul că părțile nu au stipulat în antecontract

posibilitatea ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare, în caz de neexecutare, de către una dintre ele,

a obligației asumate contractual, nu înseamnă că instanța nu putea pronunța o

astfel de hotărâre, la cererea părții care și-a îndeplinit obligațiile, dacă

constata îndeplinite condițiile vânzării, criticile pe acest aspect fiind, de

asemenea, fondate.

În conformitate cu

art. 970 alin. (2) C. civ., convențiile "obligă nu numai la ceea ce este

expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă

obligației, după natura sa", or principiul executării în natură a

obligațiilor, consacrat de art. 1073 - 1077 C. civ., este cel care permite

instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, în cazul în care una dintre părțile antecontractului de

vânzare-cumpărare nu-și respectă obligația asumată contractual, după cum

această posibilitate este prevăzută expres și de dispozițiile art. 5 alin. (2)

din Titlul X al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora, "în situația în care

după încheierea unui antecontract cu privire la un teren, cu sau fără

construcții, una din părți refuză ulterior să încheie contractul, partea care

și-a îndeplinit obligațiile poate sesiza instanța competentă care poate

pronunța o hotărâre care să țină loc de contract". Pronunțarea, de către

instanța de judecată, a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, nu depinde, așadar, de faptul dacă părțile antecontractului

au prevăzut această posibilitate în convenția lor, deoarece principiul

executării în natură a obligațiilor, în virtutea căruia poate fi pronunțată o

atare hotărâre, operează în virtutea legii.

Pe de altă parte,

dreptul părții care și-a îndeplinit obligațiile de a cere instanței pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în cazul

neîndeplinirii, de către cealaltă parte, a obligației asumate prin

antecontract, nu a fost exclus prin convenția părților, neavând acest efect

clauza din antecontract potrivit căreia, "în cazul în care una din părți

nu se prezintă la termenul stabilit pentru încheierea actului de

vânzare-cumpărare, cealaltă parte va putea introduce acțiune la instanța

judecătorească pentru daune-interese".

Clauza menționată nu

face decât să reia unul dintre drepturile legal recunoscute creditorului în caz

de neexecutare a obligației de către debitorul său - dreptul de a obține

daune-interese pentru neexecutarea contractului, fără ca aceasta să poată

semnifica înlăturarea dreptului creditorului de a obține executarea silită în

natură a obligației cocontractantului, în absența unor termeni care să exprime,

în mod clar și neechivoc, voința părților în sensul că singura acțiune ce poate

fi promovată de ele, în caz de neexecutare a obligației născute din

antecontract, este cea în daune-interese.

În concluzie,

reținând că moștenitoarele beneficiarei clauzei de dezicere prevăzută în

antecontract se pot prevala de această clauză, exercitând dreptul de dezicere

prevăzut în favoarea autoarei lor și admițând pentru acest motiv apelul pârâtei

V.M., cu consecința schimbării sentinței de fond, în sensul respingerii, ca

nefondată, a acțiunii reclamanților având ca obiect pronunțarea unei hotărâri

care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța de apel a

ignorat caracterul strict personal al dreptului de dezicere convenit prin

antecontractul dedus judecății, cu toate consecințele ce decurg din acest

caracter, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșită a

dispozițiilor legale în materie de executare a obligațiilor [art. 1073 - 1077

C. civ., art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, în vigoare la

data sesizării instanței]. Așa fiind, criticile în acest sens sunt fondate și

în raport de ele recursul reclamantului E.V. va fi admis, în temeiul cazului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Drept consecință,

potrivit art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

decizia recurată va fi modificată, în sensul respingerii apelului declarat de

pârâta V.M. împotriva sentinței de fond, pe care o va menține, ca legală și

temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul E.V. împotriva Deciziei nr. 290A din 14 noiembrie 2013

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta V.M.

împotriva Sentinței civile nr. 462 din 8 martie 2013 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - AS