ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1672/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1672/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data de

23 ianuarie 2013, sub nr. 1005/99/2013, reclamanta SC I.G.S. SRL a chemat în

judecată pe pârâta SC A.S.I.R. SA, prin administrator SC V.W. SRL, solicitând

instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Iași, județul Iași, în suprafață

construită de 499,87 mp, împreună cu cota indiviză de din suprafața de 2.685 mp

teren curți construcții, ce formează obiectul antecontractului de

vânzare-cumpărare încheiat între părți, autentificat din 16 noiembrie 2012 la

B.N.P. Z.C.C.; în subsidiar, să dispună obligarea pârâtei să se prezinte la

notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică,

sub sancțiunea daunelor cominatorii pe zi de întârziere.

Prin sentința civilă nr.

679 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Iași, secția II-a civilă și de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca lipsită de obiect, cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă, precum și cererea aceleiași părți, de

restituire a taxei judiciare de timbru.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a stabilit următoarele:

Între părți s-a

încheiat un antecontract de vânzare, autentificat prin încheierea din 16

noiembrie 2012 a B.N.P. Z.C.C., prin care promitenta SC A.S.I.R. SA s-a obligat

să dea în plată către reclamantă spațiul comercial în suprafață construită de

499,87 mp și suprafața utilă de 422,31 mp, cu număr cadastral, intabulat în C.F.,

în scopul stingerii obligației de plată a sumei de 512.535,29 lei, datorate de

SC V.W. SRL.

Părțile au stabilit

data de 20 decembrie 2012, ca termen limită până la care trebuia să întocmească

actele de vânzare în formă autentică.

Deoarece pârâta nu

și-a respectat obligațiile contractuale, reclamanta SC I.G.S. SRL a învestit instanța

la data de 23 ianuarie 2013, cu prezenta cerere de chemare în judecată.

Din cuprinsul

încheierii de respingere din 22 ianuarie 2013, dată de B.C.P.I. Iași, în Dosarul

nr. 2401 din 11 ianuarie 2012, rezultă că imobilul ce a făcut obiectul

antecontractului de vânzare-cumpărare din 16 noiembrie 2012 fusese adjudecat de

către H.S., încă din data de 13 decembrie 2012.

La momentul sesizării

instanței (23 ianuarie 2013), bunul imobil ce a făcut obiectul antecontractului

de vânzare nu se mai afla în patrimoniul promitentei vânzătoare, astfel încât

cererea de chemare în judecată apare a fi lipsită de obiect chiar de la

înregistrare pe rolul instanței, sens în care Tribunalul a dispus respingerea

cererii formulate de reclamantă.

Solicitarea

reclamantei, de restituire a taxei judiciare de timbru, nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor

art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, sumele achitate cu titlu de

taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului, când acțiunea

sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor

dispoziții legale.

Din interpretarea

logică a acestui text rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții

pentru a se restitui taxele judiciare de timbru, respectiv rămânerea fără

obiect a cererii să aibă loc după învestirea instanței, iar această împrejurare

să fie rezultatul aplicării unor prevederi legale.

În speță, cererea

promovată de reclamantă era deja lipsită de obiect la momentul sesizării

instanței (relevanță având, sub acest aspect, data ieșirii bunului din

patrimoniul promitentei vânzătoare, și nu a luării la cunoștință de către

reclamantă despre acest aspect), iar lipsa obiectului nu este efectul

incidenței unor dispoziții legale, ci al survenirii unui act juridic (actul de

adjudecare a imobilului).

Reclamanta ar fi

putut solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dar nu a

înțeles să formuleze o asemenea pretenție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția de respingere a cererii

de restituire a taxei judiciare de timbru.

Prin Decizia civilă

nr. 161 din 27

noiembrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă,

s-a respins apelul

declarat de reclamantă.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

În apel s-a depus încheierea

din 27 februarie 2013 a O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași prin care s-a admis cererea

cu privire la imobilul cu nr. cadastral, provenit din nr. cadastral de pe

hârtie, înscris în C.F. Iași, având ca proprietar pe H.S. în cotă de 1/1; s-a

notat îndreptarea erorii materiale din încheierea din 2012, în sensul că s-a

omis a se comunica această încheiere și promitentului cumpărător SC I.G.S. SRL,

sub B.6 din C.F. Iași. Încheierea din 27 februarie 2013 se comunică părților, respectiv

SC I.G.S. SRL

Înscrisul nou depus

în dosarul de apel nu impune modificarea situației de fapt stabilită prin

sentința atacată. Probează doar imposibilitatea reclamantei de a cunoaște, la

data înregistrării cererii, situația juridică a imobilului, obiect al

promisiunii de vânzare-cumpărare, și anume că bunul a ieșit din patrimoniul

pârâtei, urmare a executării silite.

Tribunalul a reținut

că, la data învestirii instanței, cererea era lipsită de obiect motivat de

faptul că bunul ieșise din patrimoniul pârâtei anterior, nefiind primită

apărarea reclamantei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a lua

cunoștință de această împrejurare.

Într-adevăr, pentru a

se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare,

ce are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, bunul trebuie să se

găsească, de regulă, în patrimoniul „vânzătorului-promitent”, condiție

neîndeplinită în cauză. Însă, între „condiție” și „obiectul acțiunii”, obiectul

promisiunii de vânzare, nu există identitate.

Bunul, în

materialitatea sa, există, la data înregistrării cererii și judecarea cauzei,

însă nu sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se transmite dreptul de

proprietate către reclamant de la pârâtul neproprietar.

Sub aspectul taxelor

judiciare de timbru ce fac parte din cheltuielile de judecată, efectele sunt

diferite; pentru părțile în proces se naște dreptul de a solicita cheltuielile

de judecată, fie restituirea taxelor.

Neîndeplinirea

„condiției” impune soluția de respingere a acțiunii și prin prisma art. 274 C.

proc. civ.; dacă se reține culpa procesuală a pârâtului, la cerere, va fi

obligat la plata taxelor judiciare de timbru.

În cauză, raportat la

situația de fapt dovedită de reclamantă, nu are relevanță că, la data

înregistrării acțiunii, bunul nu se afla în patrimoniul pârâtului, fiind

probată, cert, imposibilitatea reclamantei de a cunoaște acest aspect, prin

înscrisurile emise de O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași. Se poate reține că,

ulterior înregistrării cererii și, deci, în „cursul procesului”, reclamanta a

aflat că pârâtul nu este proprietar.

În ce privește

„dispoziția legală” ce nu permite darea hotărârii, Curtea a reținut că trebuie

să fie independentă de acțiunile sau inacțiunile părților contractante, în

executarea obligațiilor asumate prin antecontract, fie în raporturile cu

terții. Antecontractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 noiembrie 2012,

sub imperiul Noului C. civ., fiind supus dispozițiilor generale privind

contractul, cât și celor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare

pentru bunuri imobile (art. 1668-1670).

Sintagma „dispoziția

legală” desemnează intervenția legiuitorului, care, prin regimul juridic impus

„bunului”, l-a menținut sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul

prestației contractuale, de transmitere a proprietății. O astfel de situație

poate fi aceea în care, ulterior învestirii instanței și până la darea

hotărârii, bunul nu se mai află în circuitul civil, fie prin expropriere sau

altă modalitate este trecut din domeniul privat în cel public, devenind

inalienabil, ori, fizic, nu mai există urmare măsurilor dispuse de autoritățile

administrative competente.

În cauză, bunul a

ieșit din patrimoniul pârâtului urmare a executării silite imobiliare, ce își

are izvorul în culpa pârâtului, care nu și-a îndeplinit de bunăvoie obligațiile

față de alt creditor.

În consecință, nu

există o dispoziție legală care să interzică vânzarea bunului, în modalitatea

convenită de părți prin antecontract, pentru ca cererea să rămână fără obiect.

Curtea a constatat că

prima instanță nu a încălcat dispozițiile legale în materie, prin soluția de respingere

a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, nefiind probată

„dispoziția legală”.

Aspectele invocate de

apelantă, privind buna sa credință, omisiunea O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași de a

efectua notarea și a o înregistra, cât și suspiciunile sale privind legalitatea

licitației, nu pot înlocui „dispoziția legală” impusă de art. 23 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 146/1997.

Activitatea executorului

judecătoresc, de urmărire și valorificare a bunului unui debitor, are loc la

cererea creditorului, în baza unui titlu executor emis împotriva acestuia.

Reglementarea

executării civile prin dispozițiile C. proc. civ., prin etape procesuale,

modalități de executare, are la origine neîndeplinirea obligațiilor de pârâtul

debitor, nefiind independentă de manifestarea de voință a acestuia, și nu

„dispoziția legală” emisă de legiuitor sau de altă autoritate competentă.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 480 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamanta SC I.G.S. SRL, criticând-o pentru următoarele motive:

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.).

Prezenta acțiune a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 28 ianuarie 2013.

Potrivit art. 81 din

Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr.

4/2013, „Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în M.

Of. al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare,

intră în vigoare la data de 15 februarie 2013.”

Coroborând dispoziția

legală enunțată cu art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și cu art. 27 din Noul C. proc. civ., rezultă

că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile procesuale prevăzute de

Vechiul C. proc. civ.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins de către Curtea de Apel Iași

în temeiul art. 480 din Noul C. proc. civ., text de lege care nu se aplică în cauză.

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 146/1997 (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

După înregistrarea

acțiunii pe rolul Tribunalului Iași, la data de 28 ianuarie 2013, și achitarea

taxei judiciare de timbru în cuantum de 9.233,36 lei, la data de 21 februarie 2013,

recurenta a luat cunoștință de încheierea din 11 ianuarie 2013 a O.C.P.I., prin

care s-a respins cererea de notare a ipotecii asupra spațiului comercial mai

sus indicat, determinat de împrejurarea că bunul respectiv figura ca fiind

proprietatea adjudecatarului H.S.

Încheierea respectivă

nu a fost comunicată recurentei, ci notarului care formulase cererea, acesta

aducând la cunoștința părții conținutul încheierii, la data de 21 februarie 2013.

Împrejurarea că

reclamanta a aflat despre executarea silită a bunului ce făcea obiectul

promisiunii de vânzare-campare și ieșirea acestuia din patrimoniul promitentei

vânzătoare după introducerea cererii de chemare în judecată și după achitarea

taxei de timbru este dovedită și de încheierea din 27 februarie 2013 a O.C.P.I.

Iași, depusă în fața instanței de apel.

Deși Curtea reține că

înscrisul sus-menționat „probează imposibilitatea reclamantei de a cunoaște, la

data înregistrării cererii, a situației juridice a imobilului - obiect al

promisiunii de vânzare-cumpărare, și anume că bunul a ieșit din patrimoniul pârâtei

urmare a executării silite”, în mod nelegal dispune respingerea apelului declarat

de reclamantă, prin care solicita restituirea taxei judiciare de timbru.

În primul rând,

motivarea deciziei este contradictorie.

Pe de o parte, Curtea

constată, în mod expres, că reclamanta a dovedit imposibilitatea de a lua

cunoștință, anterior introducerii acțiunii și achitării taxei judiciare de

timbru, de împrejurarea că bunul ieșise din patrimoniul pârâtei, iar, pe de

altă parte, prin respingerea apelului și menținerea soluției Tribunalului Iași,

își însușește susținerea contrară a primei instanțe, care înlăturase apărarea reclamantei,

vizând imposibilitatea de a cunoaște situația juridică a bunului.

În ceea ce privește

prima condiție de restituire a taxei de timbru, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 146/1997, respectiv aceea ca cererea să rămână fără obiect,

Curtea procedează la o disociere nelegală între „condiția” necesară pentru pronunțarea

unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și „obiectul”

acțiunii, obiect care, în opinia instanței de apel, l-ar constitui bunul ce

face obiectul promisiunii, în materialitatea sa.

„Obiectul” cererii de

chemare în judecată nu îl constituie bunul imobil în materialitatea sa (acesta

constituind obiectul promisiunii de vânzare), ci, astfel cum rezultă din

petitul cererii, obiectul acțiunii îl constituie pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în subsidiar, obligarea pârâtei

să se prezinte la notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în

formă autentică.

Mai mult, prima

instanță a respins acțiunea, deoarece a rămas fără obiect, și nu determinat de

neîndeplinirea „condiției” pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de

act de vânzare-cumpărare.

Contrar celor

susținute de către Curtea de Apel Iași, și cea de-a doua condiție prevăzută de art.

23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, pentru a se dispune restituirea

taxei de timbru, respectiv existența unei dispoziții legale urmare a căreia

cererea a rămas fără obiect, este îndeplinită în cauză.

În legătură cu acest

aspect, instanța de apel reține că „Sintagma «dispoziție legală» desemnează

intervenția legumitorului, ce prin regimul juridic impus «bunului» l-a menținut

sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul prestației contractuale

de transmitere a proprietății. O astfel de situație poate fi aceea în care,

ulterior învestirii instanței și până la darea hotărârii, bunul nu se mai află

în circuitul civil, fie prin expropriere sau altă modalitate este trecut din

domeniul privat în cel public, devenind inalienabil, ori în fizic nu mai există

urmare a masurilor dispuse de autoritățile administrative competente (...). În

consecință, nu există o dispoziție legală care să interzică vânzarea bunului,

în modalitatea convenită de părți prin antecontract și pentru ca cererea să rămână

fără obiect”.

Prin această

motivare, instanța de apel adaugă la lege, ceea ce nu este admisibil.

Art. 23 alin. (1) lit.

c) prevede că sumele achitate cu titlu de taxă de timbru se restituie atunci când

acțiunea rămâne fără obiect „ca urmare a unor dispoziții legale”.

Or, în textul de lege

enunțat, legiuitorul nu a făcut trimitere la menținerea sau scoaterea bunului

din circuitul civil și nu a limitat dispoziția legală care determină rămânerea fără

obiect doar la expropriere sau trecerea bunului din patrimoniul privat în cel

public ori la măsuri dispuse de autoritățile administrative competente.

Rămânerea fără obiect

a acțiunii poate fi consecința oricăror „dispoziții legale”, limitarea acestora

de către Curtea de Apel Iași constituind o gravă și nepermisă adăugire la lege.

În speță, rămânerea fără

obiect a acțiunii de față este determinată de o dispoziție legală, întrucât,

pentru valabilitatea oricărei vânzări, este necesar ca lucrul vândut să fie

proprietatea vânzătorului, aceasta fiind dispoziția legală care a generat rămânerea

fără obiect a acțiunii.

Recurenta reclamantă

a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunțate în

cauză, în sensul restituirii către aceasta a taxei judiciare de timbru

achitate.

Intimata pârâtă nu a

depus întâmpinare.

Analizând decizia

civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În primul rând, deși

recurenta își structurează cererea de recurs pe două motive de nelegalitate, în

realitate criticile formulate vizează trei motive de recurs și vor fi analizate

conform celor ce urmează:

- motivul privind

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 din Noul C. proc. civ., care va fi

examinat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;

- motivul referitor

la argumentarea contradictorie a deciziei atacate, care va fi analizat din

perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.;

- motivul privind

pronunțarea deciziei cu încălcarea art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997,

care va fi cercetat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

privește primul dintre motivele de recurs enumerate mai sus, încadrarea corectă

este cea vizând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar

nu cazul reglementat de art. 304 pct. 9, întrucât recurenta invocă aplicarea

greșită a dispozițiilor procedurale ale Noului C. proc. civ., în locul celor

din Vechiul Cod, incidente în speță. Or, încălcarea formelor de procedură se

circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, pct. 9 din același

cod referindu-se, în principiu, la nerespectarea sau aplicarea greșită a

dispozițiilor de drept substanțial.

Raportat la aceste

precizări, Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizând aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 480 din Noul C. proc. civ., în cauza de față, deși

corecte, nu pot conduce la casarea hotărârii atacate.

În primul rând, întrucât,

pentru cele ce se vor arăta în continuare, în prezentul litigiu sunt aplicabile

normele Vechiului C. proc. civ., iar nu cele ale Noului Cod, verificarea

susținerilor recurentei se va realiza, pentru toate motivele de recurs, din

perspectiva C. proc. civ. anterior.

Conform art. 304 pct.

5 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atacate când, prin aceasta,

instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.

105 alin. (2) din același cod, în consecință, condiționat de vătămarea părții

care invocă încălcarea normei de procedură, vătămare ce nu poate fi înlăturată

altfel decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate.

În speță, nu se poate

reține condiția unei asemenea vătămări.

Într-adevăr, cererea

de chemare în judecată fiind introdusă la data de 23 ianuarie 2013, anterior

intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15 februarie 2013 - art. 81 din Legea

nr. 76/2012 în forma actuală), întregul proces, inclusiv în fazele procesuale

de control judiciar, se supune regulilor Vechiului C. proc. civ., potrivit art.

3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010

privind C. proc. civ. (Noul Cod). Acest text de lege prevede că Noul Cod se

aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia

în vigoare. În același sens sunt și dispozițiile art. 24 din Noul C. proc. civ.

în forma actuală.

De asemenea, conform art.

25 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, procesele în curs de judecată și

executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

Cu

referire la căile de atac, art. 27 din Legea nr. 134/2010 în forma la zi

prevede că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor

prevăzute de legea sub care a început procesul.

Prin urmare, soluția

dată apelului de către Curte trebuia să se raporteze, față de cele reținute de

această instanță sub aspectul temeiniciei criticilor apelantei reclamante, la

dispozițiile art. 296 din Vechiul C. proc. civ., iar nu la dispozițiile art. 480

din Noul C. proc. civ., astfel cum, în mod greșit, a procedat instanța de apel.

Cu toate acestea,

aplicarea nelegală a Noului C. proc. civ. în soluționarea căii de atac

declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe nu poate conduce la

casarea deciziei pronunțate în aceste condiții, întrucât nu este justificată

condiția vătămării, prevăzută de art. 304 pct. 5 din Vechiul Cod.

Astfel, independent

de textul de lege aplicat de Curte în soluționarea apelului, în cazul în care

această instanță a considerat că susținerile apelantului sunt neîntemeiate,

rezolvarea dată de instanță căii de atac nu putea fi decât cea de respingere a

apelului. Această soluție se impunea, raportat la cele arătate, atât din

perspectiva Vechiului Cod (art. 296), cât și din cea a Noului Cod (art. 480 alin.

(1)). În plus, prezenta instanță va verifica, sub toate aspectele, susținerile

recurentei raportat la Vechiul C. proc. civ., astfel încât aceasta nu justifică

nicio vătămare care să conducă la casarea deciziei atacate, determinat de

reținerea greșită de către instanța de apel a unui text de lege care,

într-adevăr, nu era incident în soluționarea căii de atac cu care a fost

învestită.

Pentru aceste

argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru casarea deciziei atacate,

primul motiv de recurs fiind, deci, neîntemeiat.

motivarea contradictorie a deciziei, nici această critică nu poate fi primită.

Ipoteza motivelor

contradictorii, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează

situațiile în care, fie există contradicție între considerente și dispozitiv,

în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în

dispozitiv, instanța a pronunțat soluția contrară, fie hotărârea cuprinde

considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia

pretențiilor formulate, iar din altele caracterul nefondat al acestora.

Niciuna dintre aceste

situații nu este incidentă în cauză.

Recurenta susține că

motivarea contradictorie a deciziei constă în aceea că, pe de o parte, Curtea a

reținut imposibilitatea părții de a cunoaște împrejurarea că bunul în litigiu

fusese adjudecat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar, pe

de altă parte, și-a însușit, prin hotărârea pronunțată, argumentele primei

instanțe, care a înlăturat această apărare formulată de reclamantă.

Contrar afirmațiilor

recurentei, Curtea nu și-a însușit punctul de vedere al primei instanțe sub

acest aspect și nici nu a pronunțat o hotărâre contradictorie, determinat de

soluția dată apelului, de respingere, cu consecința păstrării sentinței

atacate.

În primul rând,

Curtea a arătat doar, în cuprinsul deciziei motivate (pag. 3, antepenultimul

paragraf), că prima instanță a înlăturat apărarea reclamantei privind

imposibilitatea de a lua cunoștință despre împrejurarea ieșirii bunului din

patrimoniul promitentului vânzător, anterior cererii de chemare în judecată,

fără să procedeze la aserțiuni suplimentare, din care să rezulte sau, cel

puțin, să se deducă că și-ar fi însușit punctul de vedere al Tribunalului.

Dimpotrivă, în redactarea considerentelor ulterioare, Curtea a infirmat

argumentele primei instanțe, sub aspectul apărării formulate de reclamante,

menționând că nu prezintă relevanță împrejurarea că bunul nu se mai afla în

patrimoniul promitentului vânzător la data sesizării instanței (aspect

considerat relevant de Tribunal pentru soluționarea acțiunii), de vreme ce

reclamanta a dovedit cunoașterea situației juridice a imobilului ulterior

cererii de chemare în judecată.

În consecință, nu se

poate reține că argumentele Curții sunt contradictorii unele în raport cu

celelalte, în sensul că, pe de o parte, ar fi confirmat punctul de vedere al

primei instanțe în legătură cu înlăturarea apărării reclamantei, pentru ca,

ulterior, să primească această apărare, considerând-o întemeiată.

De asemenea, nu se

poate reține contradictorialitatea motivării deciziei, nici din perspectiva

raportării soluției pronunțate în dispozitiv față de considerentele care o

fundamentează.

Curtea a respins

apelul declarat de reclamantă, cu toate că a considerat ca fiind dovedită

împrejurarea referitoare la momentul la care a luat cunoștință de situația

bunului, determinat de un alt considerent, și anume că nu este îndeplinită una

dintre condițiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997,

cea care se referă la cauza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în

judecată și care trebuie să fie generată de existența unor dispoziții legale.

Din această

perspectivă, considerentele celor două instanțe coincid, chiar dacă motivarea

Curții este mai amplă, sub acest aspect, decât cea a Tribunalului, și, raportat

la aceste argumente, instanța de apel a confirmat sentința atacată.

Mai trebuie precizat

că, în ceea ce privește tehnica de redactare a unei hotărâri judecătorești,

instanța de control judiciar poate înlocui sau complini considerentele avute în

vedere de prima instanță în pronunțarea sentinței, păstrând, totodată,

hotărârea primei instanțe, în cazul în care aceasta este corectă. Cu atât mai

mult o asemenea soluție, în speță, de respingere a apelului, se impune în cazul

în care, în raport de natura litigiului, pentru admiterea acțiunii, se cer

întrunite în mod cumulativ mai multe condiții, în analiza cărora, ambele

instanțe consideră că cel puțin una nu este îndeplinită, indiferent de punctul

de vedere asupra celorlalte cerințe, care, ca și în speța de față, poate fi

diferit, în perspectiva instanțelor respective.

Cum Curtea a apreciat

că cerința existenței unor dispoziții legale care să determine rămânerea fără

obiect a cererii de chemare în judecată nu este întrunită, pentru restituirea

taxei judiciare de timbru, considerentul instanței de apel este în deplin acord

cu soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă, pronunțată în

dispozitiv, nefiind, astfel, întrunite cerințele motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

referitoare la imposibilitatea recurentei de a lua cunoștință de ieșirea

imobilului din patrimoniul promitentei vânzătoare, prin executare silită,

anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu vor fi analizate de

prezenta instanță, deoarece nu se circumscriu unor critici aduse deciziei, prin

care s-a reținut această împrejurare în sensul celor invocate de parte.

Cât privește greșita

respingere a apelului, în opinia reclamantei, în raport de imposibilitatea sa

de a cunoaște situația juridică a bunului, la momentul sesizării primei

instanțe, critica este neîntemeiată.

Astfel cum s-a arătat

în precedent, toate condițiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 146/1997, pentru restituirea taxei judiciare de timbru, trebuie întrunite

cumulativ, ceea ce nu este cazul în speță.

Curtea a considerat

în mod corect că rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată nu este

rezultatul intervenirii unor dispoziții legale, care să genereze această

consecință în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă.

Potrivit textului de

lege sus-menționat, restituirea taxei judiciare de timbru are loc, la cererea

petiționarului, în cazul în care acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în

cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale, în consecință, nu ca

urmare a acțiunii părților implicate în proces, care implică manifestarea

acestora de voință într-un sens sau altul și care determină rămânerea fără

obiect a pretențiilor formulate de reclamant.

Din această

perspectivă, în mod corect Curtea a considerat că ieșirea bunului din

patrimoniul promitentei vânzătoare, anterior introducerii cererii de chemare în

judecată, nu este consecința intervenției legiuitorului, ci este consecința

atitudinii culpabile a pârâtei, care, prin neexecutarea obligațiilor față de un

alt creditor, a condus la vânzarea silită a bunului către adjudecatar.

În acest sens, contrar

susținerilor recurentei, instanța de apel nu a adăugat la lege, ci doar a exemplificat

ce acte, care își au izvorul în emiterea unor dispoziții legale, pot fi

considerate ca generând rămânerea fără obiect a acțiunii, în sensul art. 23 alin.

(1) lit. c) din Lege (scoaterea bunului din circuitul civil, prin expropriere

sau prin altă modalitate prevăzută de lege, conform căreia bunul trece din

domeniul privat în cel public, deci, devine, printre altele, inalienabil și

insesizabil, sau nu mai există fizic, determinat de intervenția autorităților

de stat competente). Exemplificarea la care a procedat instanța de apel nu este

exhaustivă, iar Curtea a procedat în mod corect la prezentarea situațiilor

enunțate mai sus, în raport de natura cererii de chemare în judecată de față,

pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare

presupunând existența bunului în proprietatea promitentului vânzător la data

solicitării adresate instanței. Pe de altă parte, în sensul art. 23 alin. (1) lit.

c), existența „dispozițiilor legale” care să genereze rămânerea fără obiect a

acțiunii implică intervenția legiuitorului, deci a puterii legislative, ca

putere a organelor de stat abilitate în materie cu adoptarea legilor sau a

altor acte de autoritate, exemplele date de Curte fiind, sub acest aspect,

pertinente în argumentarea soluției de înlăturare, în speță, a incidenței

textului de lege ce permite restituirea taxei judiciare de timbru.

Din această

perspectivă, nu poate fi reținută apărarea reclamantei, în sensul că

„dispoziția legală” care a determinat soluția de respingere a acțiunii, ca

rămasă fără obiect, ar consta în aceea că imobilul trebuie să se afle în

patrimoniul promitentului vânzător, ceea ce, în speță, nu mai subzistă.

Dispoziția legală

sus-enunțată nu poate constitui fundament al restituirii taxei judiciare de

timbru, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, deoarece nerespectarea

acesteia, cu consecința imposibilității pronunțării unei hotărâri care să țină

loc de act autentic, reprezintă, cum s-a arătat deja, rezultatul atitudinii

pârâtei, care a generat această situație, prin neexecutarea obligațiilor față

de un terț creditor, și nu determină prin ea însăși, în absența atitudinii

promitentului vânzător, ieșirea bunului din patrimoniul acestuia. Cu alte

cuvinte, rezultatul produs în ceea ce privește dreptul de proprietate al

promitentului vânzător este consecința activității sale din punct de vedere

juridic, iar nu a intervenției legiuitorului, în sensul ieșirii bunului din

patrimoniul vânzătorului.

În ceea ce privește

distincția pe care a realizat-o Curtea între noțiunea de „condiție” și cea de

„obiect” al acțiunii, pe lângă împrejurarea că este corectă, este și

profitabilă, sub un anumit aspect, recurentei.

Astfel, instanța de

apel a considerat că „obiectul” acțiunii există în materialitatea sa, ceea ce

este real, bunul fiind în ființă, indiferent de patrimoniul în care se află la

momentul sesizării instanței. De asemenea, recurenta susține în mod greșit că

imobilul nu reprezintă „obiect” al acțiunii, întrucât este chiar „obiectul

material” al solicitării reclamantei, ceea ce nu se confundă cu „obiectul juridic”

al cererii și care constă în pretenția concretă dedusă judecății, aceasta din

urmă vizează „pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare, cu capătul de cerere subsidiar, referitor la „obligarea

pârâtei de a se prezenta la Notariat în vederea încheierii contractului de

vânzare-cumpărare”.

În cele din urmă,

Curtea, deși a considerat că, pentru admiterea unor asemenea petite, este

necesară, de regulă, îndeplinirea condiției ca bunul să fie în patrimoniul

promitentului vânzător, în speță, acest aspect este nerelevant, față de

imposibilitatea reclamantei de a lua cunoștință despre situația juridică a

imobilului la data sesizării instanței, dovedită în cauză.

Din această

perspectivă, argumentul Curții este favorabil recurentei și aceasta nu are, în

consecință, interes să-l critice.

Pe de altă parte, argumentul

instanței de apel, în soluționarea căii de atac, este determinat de

neîndeplinirea cerinței din cuprinsul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997,

vizând existența „dispozițiilor legale” care să fi generat rămânerea fără

obiect a cererii, iar nu neîndeplinirea condiției ca bunul să se fi aflat în

patrimoniul promitentei vânzătoare, argument care, pentru cele arătate în

precedent, este corect reținut de către instanța de control judiciar.

În consecință, Curtea

a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de restituire a

taxei judiciare de timbru, cu respectarea și interpretarea corectă a

dispozițiilor sus-menționate.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5, 7

și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.G.S. SRL împotriva Deciziei civile

nr. 161 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 29 mai 2014.