ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1672/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 ianuarie 2013, sub nr. 1005/99/2013, reclamanta SC I.G.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.I.R. SA, prin administrator SC V.W. SRL, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Iași, județul Iași, în suprafață construită de 499,87 mp, împreună cu cota indiviză de din suprafața de 2.685 mp teren curți construcții, ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți, autentificat din 16 noiembrie 2012 la B.N.P.

Z.C.C.; în subsidiar, să dispună obligarea pârâtei să se prezinte la notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, sub sancțiunea daunelor cominatorii pe zi de întârziere. Prin sentința civilă nr. 679 din 18 aprilie 2013, Tribunalul Iași, secția II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca lipsită de obiect, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, precum și cererea aceleiași părți, de restituire a taxei judiciare de timbru. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a stabilit următoarele: Între părți s-a încheiat un antecontract de vânzare, autentificat prin încheierea din 16 noiembrie 2012 a B.N.P. Z.C.C., prin care promitenta SC A.S.I.R.

SA s-a obligat să dea în plată către reclamantă spațiul comercial în suprafață construită de 499,87 mp și suprafața utilă de 422,31 mp, cu număr cadastral, intabulat în C.F., în scopul stingerii obligației de plată a sumei de 512.535,29 lei, datorate de SC V.W. SRL. Părțile au stabilit data de 20 decembrie 2012, ca termen limită până la care trebuia să întocmească actele de vânzare în formă autentică. Deoarece pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale, reclamanta SC I.G.S. SRL a învestit instanța la data de 23 ianuarie 2013, cu prezenta cerere de chemare în judecată. Din cuprinsul încheierii de respingere din 22 ianuarie 2013, dată de B.C.P.I.

Iași, în Dosarul nr. 2401 din 11 ianuarie 2012, rezultă că imobilul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 16 noiembrie 2012 fusese adjudecat de către H.S., încă din data de 13 decembrie 2012. La momentul sesizării instanței (23 ianuarie 2013), bunul imobil ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare nu se mai afla în patrimoniul promitentei vânzătoare, astfel încât cererea de chemare în judecată apare a fi lipsită de obiect chiar de la înregistrare pe rolul instanței, sens în care Tribunalul a dispus respingerea cererii formulate de reclamantă. Solicitarea reclamantei, de restituire a taxei judiciare de timbru, nu este fondată. Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, la cererea petiționarului, când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale.

Din interpretarea logică a acestui text rezultă că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții pentru a se restitui taxele judiciare de timbru, respectiv rămânerea fără obiect a cererii să aibă loc după învestirea instanței, iar această împrejurare să fie rezultatul aplicării unor prevederi legale. În speță, cererea promovată de reclamantă era deja lipsită de obiect la momentul sesizării instanței (relevanță având, sub acest aspect, data ieșirii bunului din patrimoniul promitentei vânzătoare, și nu a luării la cunoștință de către reclamantă despre acest aspect), iar lipsa obiectului nu este efectul incidenței unor dispoziții legale, ci al survenirii unui act juridic (actul de adjudecare a imobilului).

Reclamanta ar fi putut solicita obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, dar nu a înțeles să formuleze o asemenea pretenție. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru. Prin Decizia civilă nr. 161 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: În apel s-a depus încheierea din 27 februarie 2013 a O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași prin care s-a admis cererea cu privire la imobilul cu nr. cadastral, provenit din nr. cadastral de pe hârtie, înscris în C.F. Iași, având ca proprietar pe H.S.

în cotă de 1/1; s-a notat îndreptarea erorii materiale din încheierea din 2012, în sensul că s-a omis a se comunica această încheiere și promitentului cumpărător SC I.G.S. SRL, sub B.6 din C.F. Iași. Încheierea din 27 februarie 2013 se comunică părților, respectiv

SC I.G.S. SRL

Înscrisul nou depus în dosarul de apel nu impune modificarea situației de fapt stabilită prin sentința atacată. Probează doar imposibilitatea reclamantei de a cunoaște, la data înregistrării cererii, situația juridică a imobilului, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, și anume că bunul a ieșit din patrimoniul pârâtei, urmare a executării silite. Tribunalul a reținut că, la data învestirii instanței, cererea era lipsită de obiect motivat de faptul că bunul ieșise din patrimoniul pârâtei anterior, nefiind primită apărarea reclamantei, în sensul că s-a aflat în imposibilitate de a lua cunoștință de această împrejurare. Într-adevăr, pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, ce are ca efect transmiterea dreptului de proprietate, bunul trebuie să se găsească, de regulă, în patrimoniul „vânzătorului-promitent”, condiție neîndeplinită în cauză.

Însă, între „condiție” și „obiectul acțiunii”, obiectul promisiunii de vânzare, nu există identitate. Bunul, în materialitatea sa, există, la data înregistrării cererii și judecarea cauzei, însă nu sunt îndeplinite cerințele legii pentru a se transmite dreptul de proprietate către reclamant de la pârâtul neproprietar. Sub aspectul taxelor judiciare de timbru ce fac parte din cheltuielile de judecată, efectele sunt diferite; pentru părțile în proces se naște dreptul de a solicita cheltuielile de judecată, fie restituirea taxelor. Neîndeplinirea „condiției” impune soluția de respingere a acțiunii și prin prisma art. 274 C. proc. civ.; dacă se reține culpa procesuală a pârâtului, la cerere, va fi obligat la plata taxelor judiciare de timbru.

În cauză, raportat la situația de fapt dovedită de reclamantă, nu are relevanță că, la data înregistrării acțiunii, bunul nu se afla în patrimoniul pârâtului, fiind probată, cert, imposibilitatea reclamantei de a cunoaște acest aspect, prin înscrisurile emise de O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași. Se poate reține că, ulterior înregistrării cererii și, deci, în „cursul procesului”, reclamanta a aflat că pârâtul nu este proprietar. În ce privește „dispoziția legală” ce nu permite darea hotărârii, Curtea a reținut că trebuie să fie independentă de acțiunile sau inacțiunile părților contractante, în executarea obligațiilor asumate prin antecontract, fie în raporturile cu terții. Antecontractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la 16 noiembrie 2012, sub imperiul Noului C. civ., fiind supus dispozițiilor generale privind contractul, cât și celor care reglementează contractul de vânzare-cumpărare pentru bunuri imobile (art. 1668-1670).

Sintagma „dispoziția legală” desemnează intervenția legiuitorului, care, prin regimul juridic impus „bunului”, l-a menținut sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul prestației contractuale, de transmitere a proprietății. O astfel de situație poate fi aceea în care, ulterior învestirii instanței și până la darea hotărârii, bunul nu se mai află în circuitul civil, fie prin expropriere sau altă modalitate este trecut din domeniul privat în cel public, devenind inalienabil, ori, fizic, nu mai există urmare măsurilor dispuse de autoritățile administrative competente. În cauză, bunul a ieșit din patrimoniul pârâtului urmare a executării silite imobiliare, ce își are izvorul în culpa pârâtului, care nu și-a îndeplinit de bunăvoie obligațiile față de alt creditor.

În consecință, nu există o dispoziție legală care să interzică vânzarea bunului, în modalitatea convenită de părți prin antecontract, pentru ca cererea să rămână fără obiect. Curtea a constatat că prima instanță nu a încălcat dispozițiile legale în materie, prin soluția de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, nefiind probată „dispoziția legală”. Aspectele invocate de apelantă, privind buna sa credință, omisiunea O.C.P.I. Iași, B.C.P.I. Iași de a efectua notarea și a o înregistra, cât și suspiciunile sale privind legalitatea licitației, nu pot înlocui „dispoziția legală” impusă de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997. Activitatea executorului judecătoresc, de urmărire și valorificare a bunului unui debitor, are loc la cererea creditorului, în baza unui titlu executor emis împotriva acestuia.

Reglementarea executării civile prin dispozițiile C. proc. civ., prin etape procesuale, modalități de executare, are la origine neîndeplinirea obligațiilor de pârâtul debitor, nefiind independentă de manifestarea de voință a acestuia, și nu „dispoziția legală” emisă de legiuitor sau de altă autoritate competentă. Pentru aceste considerente, în baza art. 480 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC I.G.S. SRL, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Decizia atacată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). Prezenta acțiune a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 28 ianuarie 2013. Potrivit art. 81 din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 1 din O.U.G.

nr. 4/2013, „Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013.” Coroborând dispoziția legală enunțată cu art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și cu art. 27 din Noul C. proc. civ., rezultă că prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile procesuale prevăzute de Vechiul C. proc. civ. Apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins de către Curtea de Apel Iași în temeiul art. 480 din Noul C. proc. civ., text de lege care nu se aplică în cauză. 2. Decizia recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997 (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). După înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului Iași, la data de 28 ianuarie 2013, și achitarea taxei judiciare de timbru în cuantum de 9.233,36 lei, la data de 21 februarie 2013, recurenta a luat cunoștință de încheierea din 11 ianuarie 2013 a O.C.P.I., prin care s-a respins cererea de notare a ipotecii asupra spațiului comercial mai sus indicat, determinat de împrejurarea că bunul respectiv figura ca fiind proprietatea adjudecatarului H.S. Încheierea respectivă nu a fost comunicată recurentei, ci notarului care formulase cererea, acesta aducând la cunoștința părții conținutul încheierii, la data de 21 februarie 2013. Împrejurarea că reclamanta a aflat despre executarea silită a bunului ce făcea obiectul promisiunii de vânzare-campare și ieșirea acestuia din patrimoniul promitentei vânzătoare după introducerea cererii de chemare în judecată și după achitarea taxei de timbru este dovedită și de încheierea din 27 februarie 2013 a O.C.P.I.

Iași, depusă în fața instanței de apel. Deși Curtea reține că înscrisul sus-menționat „probează imposibilitatea reclamantei de a cunoaște, la data înregistrării cererii, a situației juridice a imobilului - obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, și anume că bunul a ieșit din patrimoniul pârâtei urmare a executării silite”, în mod nelegal dispune respingerea apelului declarat de reclamantă, prin care solicita restituirea taxei judiciare de timbru. În primul rând, motivarea deciziei este contradictorie.

Pe de o parte, Curtea constată, în mod expres, că reclamanta a dovedit imposibilitatea de a lua cunoștință, anterior introducerii acțiunii și achitării taxei judiciare de timbru, de împrejurarea că bunul ieșise din patrimoniul pârâtei, iar, pe de altă parte, prin respingerea apelului și menținerea soluției Tribunalului Iași, își însușește susținerea contrară a primei instanțe, care înlăturase apărarea reclamantei, vizând imposibilitatea de a cunoaște situația juridică a bunului. În ceea ce privește prima condiție de restituire a taxei de timbru, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, respectiv aceea ca cererea să rămână fără obiect, Curtea procedează la o disociere nelegală între „condiția” necesară pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare și „obiectul” acțiunii, obiect care, în opinia instanței de apel, l-ar constitui bunul ce face obiectul promisiunii, în materialitatea sa.

„Obiectul” cererii de chemare în judecată nu îl constituie bunul imobil în materialitatea sa (acesta constituind obiectul promisiunii de vânzare), ci, astfel cum rezultă din petitul cererii, obiectul acțiunii îl constituie pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în subsidiar, obligarea pârâtei să se prezinte la notar, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică. Mai mult, prima instanță a respins acțiunea, deoarece a rămas fără obiect, și nu determinat de neîndeplinirea „condiției” pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare. Contrar celor susținute de către Curtea de Apel Iași, și cea de-a doua condiție prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, pentru a se dispune restituirea taxei de timbru, respectiv existența unei dispoziții legale urmare a căreia cererea a rămas fără obiect, este îndeplinită în cauză.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel reține că „Sintagma «dispoziție legală» desemnează intervenția legumitorului, ce prin regimul juridic impus «bunului» l-a menținut sau nu în circuitul civil, pentru a putea face obiectul prestației contractuale de transmitere a proprietății. O astfel de situație poate fi aceea în care, ulterior învestirii instanței și până la darea hotărârii, bunul nu se mai află în circuitul civil, fie prin expropriere sau altă modalitate este trecut din domeniul privat în cel public, devenind inalienabil, ori în fizic nu mai există urmare a masurilor dispuse de autoritățile administrative competente (...). În consecință, nu există o dispoziție legală care să interzică vânzarea bunului, în modalitatea convenită de părți prin antecontract și pentru ca cererea să rămână fără obiect”.

Prin această motivare, instanța de apel adaugă la lege, ceea ce nu este admisibil. Art. 23 alin. (1) lit. c) prevede că sumele achitate cu titlu de taxă de timbru se restituie atunci când acțiunea rămâne fără obiect „ca urmare a unor dispoziții legale”. Or, în textul de lege enunțat, legiuitorul nu a făcut trimitere la menținerea sau scoaterea bunului din circuitul civil și nu a limitat dispoziția legală care determină rămânerea fără obiect doar la expropriere sau trecerea bunului din patrimoniul privat în cel public ori la măsuri dispuse de autoritățile administrative competente. Rămânerea fără obiect a acțiunii poate fi consecința oricăror „dispoziții legale”, limitarea acestora de către Curtea de Apel Iași constituind o gravă și nepermisă adăugire la lege.

În speță, rămânerea fără obiect a acțiunii de față este determinată de o dispoziție legală, întrucât, pentru valabilitatea oricărei vânzări, este necesar ca lucrul vândut să fie proprietatea vânzătorului, aceasta fiind dispoziția legală care a generat rămânerea fără obiect a acțiunii. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul restituirii către aceasta a taxei judiciare de timbru achitate. Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare. Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: În primul rând, deși recurenta își structurează cererea de recurs pe două motive de nelegalitate, în realitate criticile formulate vizează trei motive de recurs și vor fi analizate conform celor ce urmează: - motivul privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 din Noul C. proc. civ., care va fi examinat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.; - motivul referitor la argumentarea contradictorie a deciziei atacate, care va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; - motivul privind pronunțarea deciziei cu încălcarea art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, care va fi cercetat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 1. În ceea ce privește primul dintre motivele de recurs enumerate mai sus, încadrarea corectă este cea vizând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu cazul reglementat de art. 304 pct. 9, întrucât recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor procedurale ale Noului C. proc. civ., în locul celor din Vechiul Cod, incidente în speță. Or, încălcarea formelor de procedură se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5, pct. 9 din același cod referindu-se, în principiu, la nerespectarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept substanțial. Raportat la aceste precizări, Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 din Noul C. proc.

civ., în cauza de față, deși corecte, nu pot conduce la casarea hotărârii atacate. În primul rând, întrucât, pentru cele ce se vor arăta în continuare, în prezentul litigiu sunt aplicabile normele Vechiului C. proc. civ., iar nu cele ale Noului Cod, verificarea susținerilor recurentei se va realiza, pentru toate motivele de recurs, din perspectiva C. proc. civ. anterior. Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atacate când, prin aceasta, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, în consecință, condiționat de vătămarea părții care invocă încălcarea normei de procedură, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii astfel pronunțate.

În speță, nu se poate reține condiția unei asemenea vătămări. Într-adevăr, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 23 ianuarie 2013, anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ. (15 februarie 2013 - art. 81 din Legea nr. 76/2012 în forma actuală), întregul proces, inclusiv în fazele procesuale de control judiciar, se supune regulilor Vechiului C. proc. civ., potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (Noul Cod). Acest text de lege prevede că Noul Cod se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. În același sens sunt și dispozițiile art. 24 din Noul C. proc.

civ. în forma actuală. De asemenea, conform art. 25 alin. (1) din actul normativ sus-menționat, procesele în curs de judecată și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi. Cu referire la căile de atac, art. 27 din Legea nr. 134/2010 în forma la zi prevede că hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Prin urmare, soluția dată apelului de către Curte trebuia să se raporteze, față de cele reținute de această instanță sub aspectul temeiniciei criticilor apelantei reclamante, la dispozițiile art. 296 din Vechiul C. proc. civ., iar nu la dispozițiile art. 480 din Noul C. proc. civ., astfel cum, în mod greșit, a procedat instanța de apel.

Cu toate acestea, aplicarea nelegală a Noului C. proc. civ. în soluționarea căii de atac declarate de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe nu poate conduce la casarea deciziei pronunțate în aceste condiții, întrucât nu este justificată condiția vătămării, prevăzută de art. 304 pct. 5 din Vechiul Cod. Astfel, independent de textul de lege aplicat de Curte în soluționarea apelului, în cazul în care această instanță a considerat că susținerile apelantului sunt neîntemeiate, rezolvarea dată de instanță căii de atac nu putea fi decât cea de respingere a apelului. Această soluție se impunea, raportat la cele arătate, atât din perspectiva Vechiului Cod (art. 296), cât și din cea a Noului Cod (art. 480 alin. (1)). În plus, prezenta instanță va verifica, sub toate aspectele, susținerile recurentei raportat la Vechiul C. proc.

civ., astfel încât aceasta nu justifică nicio vătămare care să conducă la casarea deciziei atacate, determinat de reținerea greșită de către instanța de apel a unui text de lege care, într-adevăr, nu era incident în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită. Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru casarea deciziei atacate, primul motiv de recurs fiind, deci, neîntemeiat. 2. Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, nici această critică nu poate fi primită. Ipoteza motivelor contradictorii, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., vizează situațiile în care, fie există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv, instanța a pronunțat soluția contrară, fie hotărârea cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor formulate, iar din altele caracterul nefondat al acestora. Niciuna dintre aceste situații nu este incidentă în cauză. Recurenta susține că motivarea contradictorie a deciziei constă în aceea că, pe de o parte, Curtea a reținut imposibilitatea părții de a cunoaște împrejurarea că bunul în litigiu fusese adjudecat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, iar, pe de altă parte, și-a însușit, prin hotărârea pronunțată, argumentele primei instanțe, care a înlăturat această apărare formulată de reclamantă.

Contrar afirmațiilor recurentei, Curtea nu și-a însușit punctul de vedere al primei instanțe sub acest aspect și nici nu a pronunțat o hotărâre contradictorie, determinat de soluția dată apelului, de respingere, cu consecința păstrării sentinței atacate. În primul rând, Curtea a arătat doar, în cuprinsul deciziei motivate (pag. 3, antepenultimul paragraf), că prima instanță a înlăturat apărarea reclamantei privind imposibilitatea de a lua cunoștință despre împrejurarea ieșirii bunului din patrimoniul promitentului vânzător, anterior cererii de chemare în judecată, fără să procedeze la aserțiuni suplimentare, din care să rezulte sau, cel puțin, să se deducă că și-ar fi însușit punctul de vedere al Tribunalului.

Dimpotrivă, în redactarea considerentelor ulterioare, Curtea a infirmat argumentele primei instanțe, sub aspectul apărării formulate de reclamante, menționând că nu prezintă relevanță împrejurarea că bunul nu se mai afla în patrimoniul promitentului vânzător la data sesizării instanței (aspect considerat relevant de Tribunal pentru soluționarea acțiunii), de vreme ce reclamanta a dovedit cunoașterea situației juridice a imobilului ulterior cererii de chemare în judecată. În consecință, nu se poate reține că argumentele Curții sunt contradictorii unele în raport cu celelalte, în sensul că, pe de o parte, ar fi confirmat punctul de vedere al primei instanțe în legătură cu înlăturarea apărării reclamantei, pentru ca, ulterior, să primească această apărare, considerând-o întemeiată.

De asemenea, nu se poate reține contradictorialitatea motivării deciziei, nici din perspectiva raportării soluției pronunțate în dispozitiv față de considerentele care o fundamentează. Curtea a respins apelul declarat de reclamantă, cu toate că a considerat ca fiind dovedită împrejurarea referitoare la momentul la care a luat cunoștință de situația bunului, determinat de un alt considerent, și anume că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, cea care se referă la cauza rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată și care trebuie să fie generată de existența unor dispoziții legale. Din această perspectivă, considerentele celor două instanțe coincid, chiar dacă motivarea Curții este mai amplă, sub acest aspect, decât cea a Tribunalului, și, raportat la aceste argumente, instanța de apel a confirmat sentința atacată.

Mai trebuie precizat că, în ceea ce privește tehnica de redactare a unei hotărâri judecătorești, instanța de control judiciar poate înlocui sau complini considerentele avute în vedere de prima instanță în pronunțarea sentinței, păstrând, totodată, hotărârea primei instanțe, în cazul în care aceasta este corectă. Cu atât mai mult o asemenea soluție, în speță, de respingere a apelului, se impune în cazul în care, în raport de natura litigiului, pentru admiterea acțiunii, se cer întrunite în mod cumulativ mai multe condiții, în analiza cărora, ambele instanțe consideră că cel puțin una nu este îndeplinită, indiferent de punctul de vedere asupra celorlalte cerințe, care, ca și în speța de față, poate fi diferit, în perspectiva instanțelor respective.

Cum Curtea a apreciat că cerința existenței unor dispoziții legale care să determine rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată nu este întrunită, pentru restituirea taxei judiciare de timbru, considerentul instanței de apel este în deplin acord cu soluția de respingere a apelului declarat de reclamantă, pronunțată în dispozitiv, nefiind, astfel, întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 3. Susținerile referitoare la imposibilitatea recurentei de a lua cunoștință de ieșirea imobilului din patrimoniul promitentei vânzătoare, prin executare silită, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu vor fi analizate de prezenta instanță, deoarece nu se circumscriu unor critici aduse deciziei, prin care s-a reținut această împrejurare în sensul celor invocate de parte.

Cât privește greșita respingere a apelului, în opinia reclamantei, în raport de imposibilitatea sa de a cunoaște situația juridică a bunului, la momentul sesizării primei instanțe, critica este neîntemeiată. Astfel cum s-a arătat în precedent, toate condițiile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, pentru restituirea taxei judiciare de timbru, trebuie întrunite cumulativ, ceea ce nu este cazul în speță. Curtea a considerat în mod corect că rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată nu este rezultatul intervenirii unor dispoziții legale, care să genereze această consecință în ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantă.

Potrivit textului de lege sus-menționat, restituirea taxei judiciare de timbru are loc, la cererea petiționarului, în cazul în care acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale, în consecință, nu ca urmare a acțiunii părților implicate în proces, care implică manifestarea acestora de voință într-un sens sau altul și care determină rămânerea fără obiect a pretențiilor formulate de reclamant. Din această perspectivă, în mod corect Curtea a considerat că ieșirea bunului din patrimoniul promitentei vânzătoare, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu este consecința intervenției legiuitorului, ci este consecința atitudinii culpabile a pârâtei, care, prin neexecutarea obligațiilor față de un alt creditor, a condus la vânzarea silită a bunului către adjudecatar.

În acest sens, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a adăugat la lege, ci doar a exemplificat ce acte, care își au izvorul în emiterea unor dispoziții legale, pot fi considerate ca generând rămânerea fără obiect a acțiunii, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c) din Lege (scoaterea bunului din circuitul civil, prin expropriere sau prin altă modalitate prevăzută de lege, conform căreia bunul trece din domeniul privat în cel public, deci, devine, printre altele, inalienabil și insesizabil, sau nu mai există fizic, determinat de intervenția autorităților de stat competente).

Exemplificarea la care a procedat instanța de apel nu este exhaustivă, iar Curtea a procedat în mod corect la prezentarea situațiilor enunțate mai sus, în raport de natura cererii de chemare în judecată de față, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare presupunând existența bunului în proprietatea promitentului vânzător la data solicitării adresate instanței. Pe de altă parte, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c), existența „dispozițiilor legale” care să genereze rămânerea fără obiect a acțiunii implică intervenția legiuitorului, deci a puterii legislative, ca putere a organelor de stat abilitate în materie cu adoptarea legilor sau a altor acte de autoritate, exemplele date de Curte fiind, sub acest aspect, pertinente în argumentarea soluției de înlăturare, în speță, a incidenței textului de lege ce permite restituirea taxei judiciare de timbru.

Din această perspectivă, nu poate fi reținută apărarea reclamantei, în sensul că „dispoziția legală” care a determinat soluția de respingere a acțiunii, ca rămasă fără obiect, ar consta în aceea că imobilul trebuie să se afle în patrimoniul promitentului vânzător, ceea ce, în speță, nu mai subzistă. Dispoziția legală sus-enunțată nu poate constitui fundament al restituirii taxei judiciare de timbru, în sensul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, deoarece nerespectarea acesteia, cu consecința imposibilității pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic, reprezintă, cum s-a arătat deja, rezultatul atitudinii pârâtei, care a generat această situație, prin neexecutarea obligațiilor față de un terț creditor, și nu determină prin ea însăși, în absența atitudinii promitentului vânzător, ieșirea bunului din patrimoniul acestuia.

Cu alte cuvinte, rezultatul produs în ceea ce privește dreptul de proprietate al promitentului vânzător este consecința activității sale din punct de vedere juridic, iar nu a intervenției legiuitorului, în sensul ieșirii bunului din patrimoniul vânzătorului. În ceea ce privește distincția pe care a realizat-o Curtea între noțiunea de „condiție” și cea de „obiect” al acțiunii, pe lângă împrejurarea că este corectă, este și profitabilă, sub un anumit aspect, recurentei. Astfel, instanța de apel a considerat că „obiectul” acțiunii există în materialitatea sa, ceea ce este real, bunul fiind în ființă, indiferent de patrimoniul în care se află la momentul sesizării instanței.

De asemenea, recurenta susține în mod greșit că imobilul nu reprezintă „obiect” al acțiunii, întrucât este chiar „obiectul material” al solicitării reclamantei, ceea ce nu se confundă cu „obiectul juridic” al cererii și care constă în pretenția concretă dedusă judecății, aceasta din urmă vizează „pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, cu capătul de cerere subsidiar, referitor la „obligarea pârâtei de a se prezenta la Notariat în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare”. În cele din urmă, Curtea, deși a considerat că, pentru admiterea unor asemenea petite, este necesară, de regulă, îndeplinirea condiției ca bunul să fie în patrimoniul promitentului vânzător, în speță, acest aspect este nerelevant, față de imposibilitatea reclamantei de a lua cunoștință despre situația juridică a imobilului la data sesizării instanței, dovedită în cauză.

Din această perspectivă, argumentul Curții este favorabil recurentei și aceasta nu are, în consecință, interes să-l critice. Pe de altă parte, argumentul instanței de apel, în soluționarea căii de atac, este determinat de neîndeplinirea cerinței din cuprinsul art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 146/1997, vizând existența „dispozițiilor legale” care să fi generat rămânerea fără obiect a cererii, iar nu neîndeplinirea condiției ca bunul să se fi aflat în patrimoniul promitentei vânzătoare, argument care, pentru cele arătate în precedent, este corect reținut de către instanța de control judiciar. În consecință, Curtea a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de restituire a taxei judiciare de timbru, cu respectarea și interpretarea corectă a dispozițiilor sus-menționate.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5, 7 și 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I.G.S. SRL împotriva Deciziei civile nr. 161 din 27 noiembrie 2013 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 mai 2014.