ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 307/2016

Decizia nr. 307/2016

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea judecătorească atacată;

Prin Decizia nr.

4009

din 28 octombrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 230/F din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin aceeași decizie, a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva aceleiași sentințe și, în consecință, a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins în integralitate acțiunea formulată de reclamantă și a menținut dispozițiile sentinței recurate, în privința soluțiilor date excepțiilor lipsei capacității de folosință a pârâtului C. Alba, lipsei plângerii prealabile și inadmisibilității, invocate de pârâta B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut următoarele:

Procedând la judecarea recursurilor, Înalta Curte a constatat, referitor la recursul

pârâtei B. că în materia contenciosului administrativ este relevantă capacitatea de drept administrativ", care conferă dreptul de a sta în nume propriu în justiție acelor organe ale autorității publice care emit acte de drept administrativ pe baza unei competențe proprii sau au obligații proprii, derivate direct din lege.

Din înscrisurile depuse la dosarul instanței de fond, rezultă că împotriva Notificării din 13 septembrie 2011, reclamanta a formulat plângerea prealabilă din 30 septembrie 2011 și ulterior, a revenit cu adresa din 07 octombrie 2011, ambele înregistrate la autoritatea publică pârâtă la datele menționate, conform adresei din 22 noiembrie 2011 emisă de pârâtă (fila 399 din dosar), fiind respectat termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce privește criticile formulate pe fondul pricinii de către pârâta B., Înalta Curte a apreciat că sunt întemeiate, constatând că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente în speță, în raport de elementele de fapt ale cauzei, care nu au fost supuse unei analize coroborate față de întregul material probator administrat de părți.

Astfel, se reține că între pârâtă, în calitate de autoritate contractantă și societatea reclamantă, în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de finanțare din 23 septembrie 2008, având ca obiect acordarea ajutorului financiar nerambursabil în cuantum 703.556 lei, pentru realizarea proiectului intitulat „Achiziție utilaje performante pentru producția de ferestre din lemn masiv triplustratificat în com. Feldioara, jud. Brașov".

În conformitate cu prevederile Contractului de finanțare, ulterior verificării documentelor justificative pentru fiecare tranșă de plată solicitată a fi decontată de către beneficiar, se desfășoară de către D. și o vizită în teren, în vederea verificării aspectelor cuprinse în documentația depusă de beneficiar.

A mai reținut instanța că notificarea din 06 decembrie 2011 a fost emisă în temeiul prevederilor art. 8 (1) din Contractul-cadru și art. 11 alin. (3) din Anexa 1 la Contractul de finanțare, constatându-se nerespectarea de către reclamantă a clauzelor Contractului de finanțare.

În data de 12 septembrie 2009, reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru centrul de comandă numerică specializat pentru producția de ferestre și presă rame hidraulică.

La data de 27 octombrie 2009, reclamanta a depus la E. Brașov, cererea de plată a avansului, ce a fost aprobată de pârâtă, beneficiarul încasând suma de 295.454,54 lei cu titlu de avans.

Deși începând cu data de 27 octombrie 2009, reclamanta a avut posibilitatea să achiziționeze utilajul care făcea obiectul proiectului, s-a constatat că până la 11 septembrie 2011, data înregistrării la E. Brașov a cererii de plată, reclamanta nu a efectuat demersuri pentru îndeplinirea obiectivelor proiectului, atât din punct de vedere al încheierii contractului cu furnizorul, cât și din punct vedere financiar, prin încasarea avansului.

În condițiile arătate, la data de 23 martie 2011, stadiul fizic de realizare a proiectului era zero, fiind depășit termenul de execuție a investiției, care, potrivit art. 2.1 din Contractul-cadru, era de 24 de luni de la data semnării contractului.

De asemenea, constatările efectuate de Departamentul pentru Luptă Antifraudă cu privire la procedura de achiziție desfășurată de reclamantă s-au adăugat verificărilor proprii efectuate de pârâtă și au confirmat legalitatea emiterii Notificărilor din 13 septembrie 2011 și din 06 decembrie 2011.

În acest sens, prin Nota de control din 2011 întocmită de Departamentul pentru Luptă Antifraudă, s-a reținut că bilanțul simplificat și contul de profit și pierderi, anexate la cererea de finanțare depusă de reclamantă, constituie documente inexacte, care nu oferă o imagine reală a poziției financiare și a celorlalte informații referitoare la activitatea desfășurată.

Referitor la procedura de achiziție desfășurată de reclamantă, s-a constatat nerespectarea criteriului de selecție pentru declararea ofertantului câștigător și întocmirea incompletă a unor înscrisuri în ceea ce privește specificațiile tehnice.

Prin urmare, constatând nerespectarea de către reclamantă a condițiilor impuse pentru acordarea ajutorului financiar nerambursabil, în temeiul prevederilor contractuale asumate de către ambele părți, se reține că, în mod legal, pârâta a procedat la întocmirea și transmiterea către reclamantă a Notificării privind refuzul de plată a tranșei I și a Notificării de reziliere a contractului.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta

SC A. SRL vizând soluția dată de instanța de fond capătului de cerere privind constatarea faptului că rezilierea/încetarea Contractului de finanțare este nelegală, este neîntemeiată.

Reține instanța că în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, pot face obiectul judecății în contencios administrativ litigiile născute fie din emiterea sau încheierea, după caz, de către o autoritate publică a unui act administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat al unei autorități publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În ceea ce privește capătul de cerere privind restituirea sumelor ce au făcut obiectul executării scrisorilor de garanție bancară, se reține că, urmare a emiterii Notificării de refuz la plată și a Notificării de reziliere a Contractului de finanțare, sumele solicitate la plată de către reclamantă, ulterior acordării avansului, nu îndeplinesc condițiile de eligibilitate, fiind legală măsura recuperării avansului acordat prin executarea scrisorilor de garanție bancară.

Raportat la soluția de respingere dată capetelor de cerere analizate și în considerarea raportului de accesoriabilitate cu acestea, aceeași soluție se impune și în privința solicitărilor de obligare a pârâților la plata celorlalte pretenții subsecvente executării scrisorilor de garanție bancară și a daunelor interese.

Contestația în anulare formulate împotriva deciziei de recurs;

Împotriva deciziei pronunțate în recurs a formulat contestație în anulare recurenta

SC A. SRL, invocând ca temei de drept prevederile art. 318 C. proc. civ.

Reluând situația de fapt, în esență, contestatoarea a invocat omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra tuturor apărărilor și motivelor invocate prin cererea de recurs.

În acest sens, contestatoarea a făcut referire la omisiunea instanței referitoare la date, elemente, esențiale precum și constatările din rezoluția Direcției Naționale Anticorupție (fila 441 dosar) din data de 16 decembrie 2011 pronunțate în Dosarul nr. x/P/2011.

Omisiunea instanței de a se pronunța asupra motivului trei de recurs precum și a motivelor expuse la punctul B2, B4, B7, B8 de respingere a recursului pârâtei.

Contestatoarea mai arată că instanța de recurs a refuzat să analizeze argumentele expuse, înlăturându-le în mod lapidar, a abordat în mod superficial problematica dedusă judecății, a interpretat și aplicat greșit legea, pornind de la situații particulare către o concluzie generală și a nesocotit practic apărările formulate în întâmpinarea depusă la recursul părții adverse.

Contestatoarea a mai susținut că decizia contestată este rezultatul unei grave erori materiale care s-a soldat cu respingerea recursului său ca nefondat și, pe cale de consecință, instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs invocate de această parte.

În detalierea contestației în anulare, mai susține că instanța de recurs a omis să analizeze probatoriul administrat în cauză,această împrejurare ar fi condus la faptul că respingerea recursului ca nefondat este rezultatul unei grave erori materiale care a viciat profund legalitatea deciziei contestate.

Apărările intimatei;

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata

B., a solicitat respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca nefondată, arătând, în esență, că această cale de atac extraordinară nu este un mijloc de reformare a hotărârii și că motivele invocate de contestatoare nu se circumscriu prevederilor art. 318 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare;

Contestația în anulare astfel formulată nu este întemeiată.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești, irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 C. proc. civ. precizează in terminis că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

În sensul tezei a II-a a textului, invocată și în speță, omisiunea există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a analizat motivul de modificare sau de casare în hotărârea sa, nu și atunci când, procedând la sistematizarea motivelor de recurs, întrucât între ele există o legătură logică, le-a examinat împreună, dispensându-se să răspundă punct cu punct fiecăruia.

Pentru a fi admisibilă contestația în anulare, este necesar ca instanța să nu fi examinat unul din motivele de casare sau modificare, formulate de parte, în termenul legal. Dacă l-a examinat, dar nu și l-a însușit, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu este aplicabil.

Acest text se referă la „motivele de modificare sau de casare”, nu la „argumentele” părților care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna respectivelor motive.

Instanța de recurs nu este obligată, așadar, să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivele de casare sau de modificare invocate, ci poate să le examineze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial,astfel că omisiunea de a cerceta un argument sau o afirmare a recurentului nu deschide calea contestației în anulare.

Examinarea actelor dosarului și a hotărârii atacate pe această cale extraordinară a evidențiat faptul că instanța de recurs a analizat toate motivele de nelegalitate invocate de recurentă, circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., răspunzând criticilor aduse hotărârii, prin argumentele comune, după caz, raportat la legătura existentă între ele și la modul de structurare a motivelor de recurs.

Mai mult, instanța nu s-a limitat la analizarea fiecărui motiv de recurs din cele invocate de recurent, ci a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ., făcând totodată referire expresă la criticile circumscrise aspectelor indicate în contestația în anulare, cu indicarea, în concret, a argumentelor pentru care acestea nu au putut fi primite.

Contrar susținerilor contestatoarei, în decizia de recurs au fost analizate pe larg argumentele expuse în susținerea recursului, instanța apreciind că în raport de prevederile art. 8 din legea nr. 554/2004, pretențiile recurentei nu se circumscriu obiectului acțiunii în contencios administrativ, întrucât

acțiunile în constatare (a refuzului și a dreptului pretins) sunt admisibile numai în cazul în care nu există calea acțiunii în realizare (principiul subsidiarității acțiunii în constatare).

Așadar, nemulțumirea contestatoarei, nu poate fi valorificată pe tărâmul prevederilor legale cuprinse în art. 318 teza I C. proc. civ.

În orice caz concluzia instanței de recurs s-a bazat pe ansamblul probelor administrate, inclusiv pe constatările Departamentului pentru Luptă Antifraudă.

Soluția pronunțată asupra contestației în anulare;

Având în vedere toate considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 4009 din 28 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2016.