ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 354/2016

Decizia nr. 354/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 28 februarie 2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Colegiul B., solicitând anularea Deciziilor nr. 7078 din 20 decembrie 2007 și nr. 3583 din 11 octombrie 2007, emise de Colegiul B.

Prin sentința civilă nr. 2 din 21 aprilie 2008, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea, secției de contencios administrativ a aceleiași curți.

Prin Decizia civilă nr. 6982 din 25 iunie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului îndreptat împotriva sentinței anterior menționate, pe care a casat-o, trimițând cauza spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în considerarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008. Pe parcursul judecării recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a încuviințat cererea de intervenție accesorie, menită să sprijine apărările pârâților, formulată de C.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 06 septembrie 2010, iar prin sentința civilă nr. 3989 din 06 iunie 2011, curtea a respins cererea reclamantului ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 4836 din 16 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant împotriva sentinței anterior menționate, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Motivul casării l-a constituit nesocotirea dreptului reclamantului la apărare, prin respingerea de către instanța de fond a cererii de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării, ceea ce, s-a socotit, a condus la imposibilitatea pentru reclamant de a propune eventuale dovezi în susținerea pretențiilor sale și de a pune concluzii pe fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei în fond după casare, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și Colegiul B. și intervenientul C., a anulat Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 și Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, ambele emise de Colegiul B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Referitor la motivele care privesc neregularitățile din procedura administrativă derulată în fața B., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare a reclamantului la audieri, atât în cazul pronunțării primei decizii, cât și în cazul soluționării contestației administrative, confuzia între funcția de anchetă și funcția de judecată în cazul Colegiului B., împrejurarea soluționării contestației de același Colegiu al B. care a emis decizia inițială, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituționale atât Legea nr. 187/1999, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 16/2006, cât și dispozițiile art. 2 și art. 5 din această ordonanță, precum și adoptarea O.U.G. nr. 24/2008, respectiv norma tranzitorie cuprinsă în art. 34 din acest ultim act normativ, așa cum a fost interpretată atât prin Decizia nr. 1398 din 16 decembrie 2008 a Curții Constituționale, cât și în jurisprudența constantă a instanțelor de contencios administrativ.

Curtea a apreciat că din ansamblul cadrului normativ prezentat anterior rezultă că declararea neconstituționalității dispozițiilor Legii nr. 187/1999, datorată incompatibilității statutului Colegiului B. cu normele constituționale (considerat a nu se încadra în niciuna dintre jurisdicțiile prevăzute și admise de Constituție), a condus la analiza cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești ca urmare a exercitării căilor de atac prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 de către instanțele de contencios administrativ, îndrituite să continue judecata conform legii noi (O.U.G. nr. 24/2008), instanțe care trebuie să aprecieze asupra valabilității actelor și lucrărilor efectuate sub imperiul legii vechi, asigurând părților garanțiile unui proces echitabil, respectiv posibilitatea valorificării tuturor mijloacelor pe care le implică exercițiul dreptului la apărare.

Prin urmare, în opinia instanței de fond, în procedura judiciară de față reclamantul a avut posibilitatea să valorifice toate apărările și mijloacele de probă pe care le-a socotit necesare, acoperindu-se astfel viciile din procedura administrativă legate de neasigurarea efectivității dreptului la apărare.

În respectarea principiului tempus regit actum, Curtea a analizat dacă sub imperiul Legii nr. 187/1999, modificată prin O.U.G. nr. 16/2006, erau îndeplinite condițiile pentru a se constata calitatea reclamantului de agent al poliției politice comuniste, având în vedere prevederile art. 2, art. 3

1

alin. (1), art. 5 alin. (1) și (2), art. 15 alin. (1) și 2 și art. 17 din Lege.

Coroborând aceste prevederi, curtea a apreciat că verificarea unei persoane sub aspectul calității de agent al poliției politice comuniste are loc exclusiv în situația în care persoana ocupă una din demnitățile sau funcțiile menționate în art. 2, or reclamantul nu a ocupat și nu ocupă o funcție care să se încadreze între cele menționate, fiind secretarul municipiului Brașov.

Curtea a considerat că dispozițiile art. 17 alin. (2) din Lege, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 16/2006, nu pot fi interpretate în sensul invocat de B., din topica textului legal, respectiv ordonarea dispozițiilor citate în continuarea prevederilor art. 17 alin. (1), rezultând că publicarea numelor agenților, a funcțiilor, a faptelor calificate ca fiind activități de poliție politică se referă exclusiv la activitatea Consiliului întreprinsă în cadrul normativ prevăzut de art. 2, coroborat cu art. 5 și cu art. 15 din Legea nr. 187/1999.

În opinia Curții, câmpul de acțiune al prevederilor art. 15, care prevedea procedura de constatare a calităților de agent ori de colaborator al poliției politice comuniste, este delimitat strict prin trimiterea la prevederile art. 2 din Lege, iar cum reclamantul nu a deținut și nu deține una dintre funcțiile menționate la art. 2 din Lege, Curtea a constatat că nu erau îndeplinite condițiile pentru a se constata calitatea reclamantului de agent al poliției politice comuniste, ceea ce determină a nu se mai intra în analiza activităților invocate de B. că ar reprezenta activități de poliție politică.

Pentru aceste motive, Curtea a admis cererea și a anulat Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007 și Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, ambele emise de Colegiul B.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 5 și 9, precum și prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că, în esență, potrivit considerentelor Sentinței civile nr. 4167 din 20 decembrie 2013, deciziile atacate ar fi nelegale întrucât art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, nu ar fi conferit B. dreptul de a verifica activitatea reclamantului.

Arată recurentul că, în raport de acest considerent, unicul care a stat la baza anulării de către prima instanță a deciziilor atacate, instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei.

Apreciază recurentul că, dincolo de faptul că practica judecătorească a confirmat interpretarea dată de B. articolului 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, este evident că interpretarea dată de sentința atacată nu poate fi reținută.

Se arată în motivele de recurs că, potrivit sentinței atacate, „din topica textului legal, respectiv ordonarea dispozițiilor citate în continuarea prevederilor art. 17 alin. (1)" ar rezulta că publicarea menționată de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 ar viza exclusiv persoanele care ocupau sau tindeau să ocupe funcțiile prevăzute de art. 2 din același act normativ, or, tocmai o interpretare sistematică și teleologică a prevederilor art. 17 este de natură să înlăture considerentele citate ale sentinței atacate.

Apreciază recurentul că prima instanță a interpretat eronat prevederile aplicabile, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Recurentul critică sentința atacată întrucât curtea nu s-a pronunțat cu privire la admiterea sau respingerea cererii intervenientului C., situație care atrage incidența art. 304 punctul 5 C. proc. civ. în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele în continuare arătate.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, să se dispună anularea Deciziilor nr. 3583 din 11 octombrie 2007 și nr. 7078 din 20 decembrie 2007 emise de Colegiul B.

Prin Decizia nr. 3583 din 11 octombrie 2007, Colegiul B. a constatat că domnul A. a fost agent al poliției politice comuniste în raport de faptul că acesta, în calitatea sa de ofițer al fostei Securități, a participat la acțiuni prin care se viza încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pentru motive strict legate de menținerea regimului totalitar comunist, iar toate acestea conturau activitatea de poliție politică a reclamantului, în sensul definiției date de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006.

Prin Decizia nr. 7078 din 20 decembrie 2007, Colegiul B. a respins contestația reclamantului formulată împotriva Deciziei nr. 3583 din 11 octombrie 2007, menținând decizia contestată.

Judecând în fond după casare, Curtea de Apel București a pronunțat sentința civilă nr. 4167 din 20 decembrie 2013, prin care instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și Colegiul B. și intervenientul C., a anulat deciziile atacate pe motiv că ar fi nelegale întrucât art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006, nu ar fi conferit B. dreptul de a verifica activitatea reclamantului.

Față de acest unic considerent care a stat la baza anulării de către prima instanță a deciziilor contestate, Înalta Curte apreciază că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, procedura a fost inițiată în temeiul prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, astfel cum aceasta a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 16/2006, prevederi în raport de care, dacă în privința foștilor ofițeri de Securitate se descopereau probe ce dovedeau implicarea în activități de poliție politică, Consiliul era obligat să demareze procedura de verificare a acestora, indiferent de calitatea deținută de aceștia la acel moment.

Înalta Curte are în vedere faptul că instanțele au validat în mod unitar, într-un număr mare de cazuri, interpretarea dată de B. prevederilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, astfel cum aceasta a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 16/2006, prevederi potrivit cărora: „Consiliul publică în M. Of. al României, Partea a III-a, numele agenților, inclusiv numele conspirative, funcțiile, precum și faptele calificate ca fiind activități de poliție politică în sensul prezentei legi. În cazul ofițerilor de informații care au făcut poliție politică în timpul regimului comunist, vor fi sesizate organele de justiție cu privire la încălcarea prevederilor legale".

Drept urmare, deciziile Colegiului B. emise în temeiul art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, modificată și completată de O.U.G. nr. 16/2006, au fost menținute prin deciziile irevocabile pronunțate de secțiile civile ale curților de apel care au soluționat contestațiile în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, cu modificările și completările aduse de O.U.G. nr. 16/2006.

După apariția O.U.G. nr. 24/2008, privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 293/2008, instanțele au menținut această practică, observând că, potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999, B. era chemat să demareze procedura de verificare a foștilor ofițeri de Securitate care desfășuraseră, potrivit documentelor din arhive, activități de poliție politică, indiferent de calitatea deținută de aceștia în prezent.

Instanța de control judiciar are în vedere, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 2699 din 11 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în considerentele căreia se menționează că „instanța de fond a motivat menținerea deciziei contestate pe dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste, text de lege avut în vedere la emiterea deciziei de către B. și în baza căruia contestatorul a făcut obiectul verificării, prevederea legală referindu-se la publicarea numelor tuturor agenților poliției politice comuniste, a funcțiilor acestora, precum și a faptelor acestora, calificate ca fiind activități de poliție politică, indiferent că aceștia ocupau sau nu vreuna din funcțiile enumerate de art. 2 din Legea nr. 187/1999", respectiv Decizia nr. 7489 din 28 noiembrie 2013 și Decizia nr. 1450 din 12 martie 2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, decizii prin care s-au menținut sentințele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în același sens.

În cauza de față, în mod greșit instanța de fond a reținut că publicarea menționată de art. 17 alin. (2) din Legea nr. 187/1999 ar viza exclusiv persoanele care ocupau sau tindeau să ocupe funcțiile prevăzute de art. 2 din același act normativ, abordare contrară practicii anterioare a aceleiași instanțe.

În conformitate cu prevederile art. 17

din Legea nr. 187/1999, astfel cum a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 16/2006:

„

(1)

Consiliul asigură publicarea în M. Of. al României, Partea a III-a, a deciziilor referitoare la persoanele verificate din oficiu, în baza art. 2 lit. a)-f), rămase definitive prin necontestare sau rămase definitive prin hotărâre a curții de apel, și le comunică mijloacelor de informare în masă. Deciziile Colegiului Consiliului vor conține datele de identitate, numele conspirative, perioada colaborării, precum și faptele calificate ca fiind activități cu caracter de poliție politică comunistă.

(2)

Consiliul publică în M. Of. al României, Partea a III-a, numele agenților, inclusiv numele conspirative, funcțiile, precum și faptele calificate ca fiind activități de poliție politică în sensul prezentei legi. În cazul ofițerilor de informații care au făcut poliție politică în timpul regimului comunist, vor fi sesizate organele de justiție cu privire la încălcarea prevederilor legale.

(3)

Consiliul dă publicității informațiile și documentele care atestă implicarea organelor de securitate și a altor structuri politice și represive ale regimului totalitar comunist în săvârșirea unor infracțiuni grave contra vieții, integrității fizice sau psihice și libertății persoanelor, precum și a unor acte de trădare a intereselor naționale.

(4)

Prevederile alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător și cu privire la persoanele prevăzute la art. 5 alin. (4).”

Din analiza textului legal expus anterior rezultă că legiuitorul a reglementat mai multe ipoteze distincte în cuprinsul acestuia, respectiv verificarea persoanelor în temeiul art. 2 și publicarea rezultatului verificării (potrivit art. 17 alin. (1)), demararea verificării și publicarea rezultatului verificării în cazul tuturor ofițerilor Securității care au comis acte de poliție politică (potrivit art. 17 alin. (2)), obligativitatea sesizării organelor de justiție „cu privire la încălcarea prevederilor legale", dacă aceste persoane comiteau acte deosebit de grave (potrivit teza a doua a art. 17 alin. (2), obligația publicării informațiilor și documentelor „care atestă implicarea organelor de securitate și a altor structuri politice și represive ale regimului totalitar comunist în săvârșirea unor infracțiuni grave contra vieții, integrității fizice sau psihice și libertății persoanelor, precum și a unor acte de trădare a intereselor naționale" (potrivit alineatului al treilea al art. 17).

În acest context, în mod greșit a apreciat instanța de fond că verificarea unei persoane sub aspectul calității de agent al poliției politice comuniste are loc exclusiv în situația în care persoana ocupă una din demnitățile sau funcțiile menționate în art. 2 din Lege, că acesta nu este cazul reclamantului, care era secretarul municipiului Brașov, neocupând o funcție care să se încadreze între cele menționate.

Înalta Curte apreciază, astfel, că prima instanță a interpretat eronat prevederile aplicabile, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, procedând astfel, instanța de fond nu a analizat fondul cererii de chemare în judecată, apreciind că nu se mai impune a se intra în analiza activităților invocate de B. că ar reprezenta activități de poliție politică și nu s-a pronunțat nici cu privire la admiterea sau respingerea cererii intervenientului C., situație care atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o soluție greșită, întrucât nu a cercetat legalitatea și temeinicia cererii formulate de reclamant, respectiv a cererii formulate de intervenient.

Având în vedere că judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra cererilor cu care a fost învestită instanța, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, Înalta Curte constată că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.

Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.

În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată.

Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Pe cale de consecință, întrucât Curtea de Apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea recurată

este supusă casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța să se pronunțe asupra fondului cauzei, în raport cu susținerile părților și probatoriul administrat.

Totodată, în raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte constată că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se ajunge la o soluție temeinică și legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori să pună întrebări părților, sau să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în întâmpinare, putând ordona dovezile pe care le va găsi de cuviință, chiar dacă părțile se împotrivesc.

De asemenea, instanța este datoare să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în ocrotirea drepturilor și intereselor lor.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (5) C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul B. și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D. în interesul recurentului-pârât, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, care va face aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările și susținerile părților, precum și toate înscrisurile noi depuse la dosar și va proceda la examinarea și soluționarea cererilor de intervenție formulate de E., F. și G. în interesul intimatului-reclamant A., rămânând câștigată cauzei admiterea în principiu a acestor cereri de intervenție, dispusă de către instanța de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 4167 din 20 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție formulată de D. în interesul recurentului-pârât B. și al intimatului-pârât Colegiul B.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.