ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1123/2016

Decizia nr. 1123/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., în principal constatarea nulității absolute a Raportului de evaluare înregistrat sub nr. 10318/G/II din 12 martie 2014 și, în subsidiar, anularea aceluiași act administrativ.

Prin sentința nr. 106/F din 27 iunie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta A. și, în consecință, a anulat Raportul de evaluare a stării de incompatibilitate nr. 10318/G/II din 12 martie 2014, întocmit de A. - Inspecția de Integritate; a respins petitul privind constatarea nulității absolute a aceluiași raport de evaluare; a luat act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din N.C.P.C.

În motivarea recursului declarat se arată, în esență, că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003.

Apreciază recurenta că raționamentul instanței de fond, potrivit căruia intimatul-reclamant s-a încadrat în termenul prevăzut de legislația în vigoare pentru a renunța la calitatea de administrator la SC C. SA, care genera starea de incompatibilitate prin exercitarea simultană a acesteia cu cea de deputat în Parlamentul României, este bazat pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente.

Precizează recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut, în legătură cu incompatibilitățile prevăzute pentru aleșii în Parlamentul României, obligația de a informa în termen de 15 zile Biroul Permanent al Camerei în care a fost ales cu privire la situațiile care ar putea genera starea de incompatibilitate. De asemenea, legiuitorul a specificat în mod clar faptul că în termen de 60 zile de la expirarea termenului de 15 zile, adică după informarea mai sus precizată, parlamentarul are obligația de a alege între una din cele două funcții care pot genera starea de incompatibilitate.

Subliniază recurenta că se impune a fi analizate două obligații pe care trebuie să le respecte parlamentarul cumulativ: prima cu privire la informarea Camerei din care face parte cu privire la starea de incompatibilitate, pentru a aduce la cunoștința Biroului despre faptul că există o situație care poate genera o stare de incompatibilitate, respectiv cea a renunțării la una din cele două calități.

Precizează recurenta că, dacă informarea nu este realizată, nu se poate calcula termenul prevăzut pentru a doua obligație, generându-se astfel starea de incompatibilitate.

Recurenta arată că, deși reclamantul poate pretinde că a realizat demersuri pentru ieșirea din incompatibilitate, acesta nu a depus toate diligențele necesare pentru a ieși din starea de incompatibilitate, având în vedere și aspirațiile sale politice.

În opinia recurentei, simpla procedură prin care se depune demisia nu este suficientă dacă ulterior nu se duc la îndeplinire procedurile legate de publicitate și opozabilitate, demersuri prin care legiuitorul a dorit să evite situațiile în care se pot realiza artificii juridice, realizate prin demersuri proprii și interne, care, dacă nu sunt înregistrate în cadrul D., pot avea caracterul unor aparențe de legalitate.

Punctează recurenta că, în situația de față, domnul B. a făcut demersuri pentru încetarea calității de administrator, dar nu a epuizat toate mijloacele stabilite de lege privind înlăturarea stării de incompatibilitate în sensul depunerii diligențelor necesare privind respectarea procedurilor prevăzute de legislația în vigoare.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din N.C.P.C., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei se axează în parte pe inopozabilitatea actului de demisie al intimatului-reclamant din funcția de administrator al SC C. SA Brașov, datorită neînregistrării în D. a mențiunilor referitoare la încetarea acestui mandat, respectiv la desemnarea unui nou administrator.

În speță, prin Raportul de evaluare nr. 10318/G/II din 12 martie 2014, întocmit de A., s-a constatat că reclamantul B. s-a aflat în stare de incompatibilitate în perioada 20 decembrie 2012-23 ianuarie 2013, încălcând regimul juridic al incompatibilităților prin nerespectarea dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, întrucât a deținut calitatea de deputat în Parlamentul României concomitent cu deținerea funcției de administrator al SC C. SA Brașov.

Pârâta A. a stabilit, prin raportul de evaluare întocmit, starea de incompatibilitate a reclamantului prin raportare la data menționării la D. a demisiei acestuia din funcția de administrator, nedând nici o semnificație juridică înregistrării demisiei în registrele societății.

Raportul de evaluare întocmit de pârâtă a fost atacat de reclamant în fața Curții de Apel Brașov, fiind criticat, în esență, pentru că nu a recunoscut valențele juridice proprii actului unilateral de demisie, pentru că a pus în sarcina reclamantului obligația de a menționa el însuși la D. demisia sa, deși legea nu stabilește o asemenea obligație, pentru că nu a observat că lipsa mențiunilor din D. privește opozabilitatea față de terți, iar nu eficacitatea actului.

Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea reclamantului și a anulat actul administrativ contestat, reținând că singura condiție pentru încetarea raporturilor de mandat, în care se află administratorul cu societatea administrată, este comunicarea renunțării la mandat.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea datată 18 decembrie 2012 și înregistrată la SC C. SA Brașov sub nr. 1313 din 28 decembrie 2012, reclamantul a renunțat la mandatul său de administrator în cadrul acestei societăți. Cererea de renunțare la mandat a fost înregistrată la D. Brașov în data de 23 ianuarie 2013, iar prin Rezoluția nr. 1837 din 25 ianuarie 2013 persoana desemnată a admis cererea de depunere și menționare a actului de renunțare în D.

Recurenta a criticat sentința recurată sub trei aspecte.

În primul rând, recurenta a pus sub semnul întrebării autenticitatea cererii de demisie înregistrată la SC C. SA sub nr. 1313 din 28 decembrie 2012.

În al doilea rând, recurenta a arătat că intimatul nu a informat Biroul Permanent al Camerei Deputaților despre existența stării de incompatibilitate, în termen de 15 zile de la data de 20 decembrie 2012, data validării sale ca parlamentar.

În ultimul rând, recurenta a afirmat că demersurile intimatului pentru încetarea calității de administrator, prin demisie înregistrată la societatea cu care se afla în relații de mandat, nu sunt suficiente, el având obligația de a menționa această demisie la D.

Înalta Curte apreciază că cele trei categorii de critici sunt nefondate, pentru considerentele în continuare prezentate.

În urma analizei probelor administrate în cauză, instanța de fond a apreciat în mod justificat că nu subzistă starea de incompatibilitate a reclamantului, în sensul art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, potrivit căruia: „Calitatea de deputat și senator este, de asemenea, incompatibilă cu: a) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la societăți comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice.”

În raportul de drept public, referitor la evaluarea stării de incompatibilitate, relevantă este, așadar, exercitarea concomitentă a demnității publice și a funcției de administrator într-o societate.

În conformitate cu dispozițiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, deputatul sau senatorul care se află în incompatibilitate, va informa în termen de 15 zile Biroul Permanent al Camerei din care face parte, iar, potrivit alin. (2) al textului de lege, în termen de 30 de zile de la expirarea celor 15 zile va opta între mandatul de parlamentar și funcția care generează incompatibilitatea, demisionând din una dintre funcții.

Aceleași dispoziții referitoare la existența stării de incompatibilitate și la termenele pentru manifestarea opțiunii între funcțiile incompatibile sunt cuprinse și în Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor și anume art. 15 alin. (1) lit. a) și respectiv art. 18, forma în vigoare la data efectuării demersurilor de către reclamant.

Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut Curtea de apel că renunțarea la funcția de administrator operează începând cu data manifestării unilaterale de voință comunicată societății și a justificat această poziție și prin soluția de principiu adoptată în ședința Plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție din 7 noiembrie 2013, potrivit căreia starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 încetează de la data la care s-a făcut dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată.

Curtea de apel a reținut că reclamantul a renunțat la mandatul de administrator la data de 28 decembrie 2012, data înregistrării renunțării în evidențele mandantei SC C. SA Brașov, aspect ce rezultă și din datele comunicate prin adresa din 13 decembrie 2013 a D. depusă la dosar, concluzionând că astfel acesta a respectat prevederea legală de a demisiona din una din funcțiile care au creat starea de incompatibilitate în termenul legal de 30 de zile (termen care s-a împlinit la data de 20 ianuarie 2013).

În ceea ce privește criticile formulate de recurentă cu privire la autenticitatea cererii de demisie înregistrată la SC C. SA sub nr. 1313 din 28 decembrie 2012, Înalta Curte apreciază că, în speță, există prezumția că, așa cum susține reclamantul, actul de demisie a fost comunicat către SC C. SA prin fax, la data de 21 decembrie 2012, însă, din cauza faptului că societatea avea activitatea suspendată începând cu 15 februarie 2010, faxul nu a fost recepționat de nimeni, situație în care reclamantul a prezentat cererea de demisie la sediul societății, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. 1313 din 28 decembrie 2012. Or, această prezumție nu a fost răsturnată prin probatoriul administrat în cauză de către pârâtă.

Totodată, la data de 23 ianuarie 2013, în executarea acelorași diligențe pe care intimatul le-a întreprins pentru a dizolva starea de incompatibilitate, acesta a înregistrat la D. cererea de demisie, iar D. de pe lângă Tribunalul Brașov, prin Rezoluția nr. 1837 din 25 ianuarie 2013, a luat act de demisia înregistrată sub nr. 1313 din 28 decembrie 2012 și s-a dispus publicarea în M. Of.

Pârâta A. nu a contestat existența demisiei înregistrate sub nr. 1313/28 decembrie 2012 nici în faza elaborării raportului de evaluare și nici în fața Curții de Apel Brașov, astfel că suspiciunea recurentei în legătură cu realitatea și autenticitatea actului de demisie nu este justificată.

În ceea ce privește critica potrivit căreia intimatul nu a informat Biroul Permanent al Camerei Deputaților despre starea de incompatibilitate în care se afla la 20 decembrie 2012, data validării mandatului de deputat, prin raportare la funcția de administrator al SC C. SA, Înalta Curte constată că este nefondată.

Intimatul a respectat dispozițiile art. 202 din Hotărârea nr. 8/1994 a Camerei Deputaților (în vigoare în decembrie 2012) și a demisionat din funcția de administrator al unei societăți comerciale în termen de 30 de zile de la data când s-a ivit incompatibilitatea, respectiv de la data de 20 decembrie 2012 când a fost validat mandatul său de deputat.

Lipsa informării Biroului Permanent al Camerei Deputaților se justifică prin aceea că intimatul a demisionat din funcția de administrator al SC C. SA la data de 28 decembrie 2012, înainte deci de scurgerea termenului de 15 zile prevăzut de art. 83 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, termen care începe să curgă de la data când a fost validat mandatul de deputat, adică de la 20 decembrie 2012 și se împlinește la data de 06 ianuarie 2013.

În cadrul acestui termen în care deputatul avea obligația să anunțe starea de incompatibilitate, acesta a și demisionat din funcția de administrator, astfel că nu mai era nevoie de anunțarea Biroului Permanent, acesta nemaigăsindu-se într-o stare de incompatibilitate.

Pe de altă parte, neanunțarea Biroului Permanent al Camerei Deputaților despre existența stării de incompatibilitate, care a durat doar 8 zile, nu atrage sancțiunea „considerării demisionat din funcția de deputat” la care se referă art. 83 alin. (3) din Legea nr. 161/2003. Această sancțiune intervine dacă deputatul nu iese din starea de incompatibilitate în termen de 30 de zile, potrivit art. 202 din Hotărârea nr. 8/1994 a Camerei Deputaților, sau în termen de 60 de zile de la data expirării termenului de 15 zile prevăzut de art. 83 alin. (1) și (2) din Legea nr. 161/2003.

În ceea ce privește critica recurentei, potrivit căreia nu sunt suficiente demersurile intimatului pentru încetarea calității de administrator prin demisie înregistrată la societatea cu care se afla în relații de mandat, el având obligația de a menționa această demisie la D., Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Recurenta a precizat că a solicitat documente doar de la D., deoarece acest organ este singurul care poate certifica dacă parlamentarul se află în stare de incompatibilitate.

Or, pentru evaluarea stării de incompatibilitate recurenta putea solicita informații nu doar de la D., ci și de la SC C. SA, în temeiul art. 10, art. 11 și art. 20 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, potrivit cărora inspectorii de integritate colectează, centralizează și procesează orice date și informații cu privire la situația incompatibilităților.

Mai ales în ipoteza în care A. are suspiciuni cu privire la o anumită stare de incompatibilitate, aceasta trebuie să solicite informații și de la forma asociativă cu care cel suspectat de incompatibilitate se află în relații ce generează starea de incompatibilitate.

În ceea ce privește înregistrarea actului de renunțare la D., în mod corect a apreciat Curtea de apel că aceasta are o altă finalitate, respectiv opozabilitatea față de terții cu care contractează societatea, precum și faptul că momentul înregistrării mențiunii referitoare la încetarea mandatului de administrator nu este relevant în aprecierea incidenței art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003, cu atât mai mult cu cât chiar în D. s-a menționat ca dată a renunțării la mandat a reclamantului data de 28 decembrie 2012.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, reclamantul B., ca urmare a validării mandatului său de deputat, a înțeles să renunțe la funcția de administrator al SC C. SA Brașov în termenul legal, stabilit de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că cele reținute în Raportul de evaluare contestat, în sensul existenței stării de incompatibilitate a reclamantului până la data înregistrării cererii de mențiuni la D., nu sunt fondate.

În mod corect a concluzionat instanța de fond că scopul instituirii prin lege a incompatibilității care face obiectul evaluării în cauză a fost acela de a sancționa exercitarea de către parlamentari a unor acte de comerț concomitent cu derularea mandatului de parlamentar, ipoteză ce nu se regăsește în situația reclamantului, care nu și-a mai exercitat funcția de administrator în cadrul SC C. SA Brașov de la data validării mandatului său de deputat, activitatea acestei societăți fiind, de altfel, suspendată pe perioada 15 februarie 2010-14 februarie 2013, așa cum rezultă din Rezoluția nr. 2488 din 01 martie 2010 a directorului D. de pe lângă Tribunalul Brașov, astfel că nu era posibil ca reclamantul să efectueze, în termenul de opțiune prevăzut de lege, acte de comerț din funcția de administrator al societății.

De altfel, criticile recurentei au vizat doar demisia reclamantului, nu și faptul că activitatea societății era suspendată în perioada vizată.

În aplicarea prevederilor Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, A. nu se găsește în poziția terțului căruia nu îi este opozabil actul de demisie datorită neînregistrării mențiunilor corespunzătoare în D. (situație specifică raporturilor juridice de drept civil privat), ci este autoritatea statului învestită cu atribuția verificării existenței incompatibilității, prin raportare la prevederile art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

La nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, există o practică constantă, consolidată, conform căreia starea de incompatibilitate prevăzută de Legea nr. 161/2003 nu există dacă se face dovada înregistrării demisiei la organul competent să ia act de manifestarea unilaterală de voință exprimată (a se vedea în acest sens soluția de unificare a jurisprudenței din 7 noiembrie 2013).

Astfel, recurenta-pârâtă era datoare să cerceteze dacă în speță este întrunită ipoteza unei astfel de exercitări, de către intimatul-reclamant, a funcției de administrator în perioada reținută prin raportul de evaluare, cercetări care nu se pot limita la mențiunile din D.

Pe cale de consecință, în mod legal și temeinic, prima instanță s-a raportat la actul de demisie invocat de către intimatul-reclamant, în considerarea prevederilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora funcția de administrator se exercită în condițiile unui contract de mandat, încetând, deci, prin renunțarea mandatarului la mandat, adică prin demisia administratorului.

Raportat la probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că, în speță, de la data de 18 decembrie 2012, sau cel mai târziu de la data de 28 decembrie 2012, între reclamant și SC C. SA nu mai exista nici un raport juridic, că obligația menționării demisiei la D. revenea societății, reclamantul având doar dreptul menționării acesteia, fără ca exercițiul acestui drept să anuleze obligația societății de a face demersurile pentru înregistrarea mențiunii.

În cazul în care societatea nu înregistrează demisia în registrele sale sau la D., cel demisionat poate să facă dovada demisiei cu orice mijloc de probă, iar Înalta Curte apreciază că, în speță, dovada demisiei s-a făcut în mod neechivoc, în condițiile în care nici măcar nu s-a contestat existența și valabilitatea ei.

Este adevărat că actele neînscrise la D. sunt inopozabile terților, însă acestea produc între părți efectele specifice, iar ceea ce interesează din punct de vedere al stării de incompatibilitate este ca deputatul să nu fie și administrator al unei societăți comerciale. Dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 83 din Legea nr. 181/2003 și art. 202 din Hotărârea nr. 8/1994 a Camerei Deputaților, nu stipulează decât ca deputatul să demisioneze din una dintre cele două funcții, ceea ce reclamantul a și făcut în cauza de față.

Așa cum am arătat anterior, reclamantul nu are obligația unei asemenea menționări a demisiei la D., nici în economia Legii nr. 26/1990, nici în economia legii speciale, respectiv a Legii nr. 161/2003 și a Hotărârii nr. 8/1994 a Camerei Deputaților.

Este evident că reclamantul nu poate fi sancționat pentru neexecutarea unei obligații pe care legea nu i-o impune, mai ales că acesta a respectat prevederea legală, în sensul că a demisionat și a făcut dovada acestei demisii.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 82 alin. (1) lit.  a) din Legea nr. 161/2003, constatând, în mod legal și temeinic, că nu a existat starea de incompatibilitate reținută în raportul de evaluare contestat, dat fiind că, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, intimatul-reclamant a urmat procedura îndeaproape, respectiv și-a manifestat opțiunea și a depus cererea de demisie cu respectarea termenelor prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, fiind pronunțată cu respectarea normelor de drept material incidente, neregăsindu-se motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A. împotriva sentinței nr. 106/F din 27 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 aprilie 2016.