ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3057/2015

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

pronunțată de instanța de fond

Prin cererea

înregistrată, la data de 22 aprilie 2013, pe rolul Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Y.A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru

Imigrări, anularea respingerii cererii de stabilire a domiciliului în

România dispuse de pârât prin Adresa nr. X din 26 martie 2013 și obligarea

pârâtului la aprobarea stabilirii domiciliului în România.

Prin

cererea depusă în ședința publică din 5 noiembrie 2013,

reclamantul și-a precizat obiectul primului capăt al cererii, în

sensul că solicită anularea respingerii solicitării sale privind

acordarea dreptului de ședere pe termen lung, soluție ce i-a fost

comunicată prin adresa menționată.

Prin

sentința civilă nr. 1607 din 21 mai 2014, Curtea de Apel

București a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

de recurs

Împotriva

acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Y.A.

a formulat recurs.

2.1.

Motivele de casare

Recurentul-reclamant

a invocat motive de nelegalitate ce se pot circumscrie celor prevăzute la art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate

și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

2.2.

Principalele argumente invocate

A

arătat recurentul-reclamant că art. 50 alin. (2) și art. 71 alin.

(1) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc, printre condițiile pentru

prelungirea dreptului de ședere temporară, respectiv pentru acordarea

dreptului de ședere pe termen lung, condiția comună, ca

străinii să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și

siguranța națională.

Astfel,

instanța de fond în mod greșit a considerat că aprecierea

autorităților asupra acestei condiții legale diferă de la o

situație la alta, pentru că aprecierea asupra pericolului public pe

care l-ar putea reprezenta este una și aceeași.

Mai

arată că presupusele activități de trafic de droguri nu

constituie, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1991, amenințări la

adresa siguranței naționale, și, atâta vreme cât dreptul de

ședere temporară i-a fost prelungit timp de 14 ani, nu există

niciun impediment pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung.

intimatului-pârât

Prin

întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Inspectoratul General pentru

Imigrări a solicitat respingerea recursului, susținând, în

esență, că instanța de fond a reținut în mod

justificat, în raport cu probatoriul administrat, faptul că decizia de

respingere a cererii de acordare a dreptului recurentului-reclamant de

ședere pe termen lung în România este legală și temeinică,

acesta reprezentând pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională.

de soluționare a recursului

4.1. Cu

privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul

întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.

proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților

în baza încheierii de ședință din data de 18 februarie 2015, în

conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin

încheierea din 27 mai 2015, completul de filtru a reținut că recursul

îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință,

a constatat recursul admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C.

proc. civ. și a fixat termen de judecată pe fond.

4.2. Cu

privire la fondul recursului

4.2.1.

Analiza motivului de casare invocat

Verificând

sentința recurată, Înalta Curte constată că nu se poate reține

incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunțarea

hotărârii cu încălcarea sau greșita aplicare a normelor de drept

material.

Recurentul-reclamant

Y.A., cetățean turc, a învestit instanța de contencios

administrativ cu acțiune având ca obiect anularea Adresei

intimatului-pârât Inspectoratului General pentru Imigrări nr. X din data

de 26 martie 2013 prin care i-a fost respinsă cererea privind acordarea

dreptului de ședere pe termen lung în România și obligarea pârâtului la

aprobarea stabilirii domiciliului în România.

Prin

adresa contestată, Inspectoratul General pentru Imigrări a respins

cererea pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România

pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 71 alin. (1) lit.

f) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România,

republicată, cu modificările și completările ulterioare,

întrucât reclamantul prezintă pericol pentru ordinea publică și

siguranța națională.

Potrivit

art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de ședere

permanentă în România se acordă străinilor care „nu

prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională”.

Instanța

de control judiciar apreciază că prima instanță a stabilit

corect că refuzul intimatului-pârât de a acorda recurentului dreptul de

ședere pe termen lung în România este justificat, în raport cu

dispozițiile articolului menționat și avându-se în vedere

relațiile transmise de Serviciul Român de Informații depuse la dosar

în urma declasificării notelor de ședință din 30 iulie  2013

(document nesecret nr. x din 06 martie 2014, aflat la filele 133-134 dosar

fond).

Potrivit

informațiilor expuse de S.R.I. în notele de ședință

declasificate, recurentul-reclamant este cunoscut atât pentru legătura sa

cu o rețea de crimă organizată transfrontalieră de sorginte

turcă, specializată în activități de trafic de droguri pe

ruta Turcia-România, cât și pentru implicarea sa în activități

de fraudare a sistemului vamal românesc.

S.R.I. a

comunicat faptul că recurentul-reclamant este stabilit în România de mai

mulți ani, în calitate de om de afaceri, fiind asociat la firma SC R.E. SRL,

înființată în anul 2001, având ca obiect de activitate comerțul

cu covoare și materiale plastice, însă fără o activitate

comercială constantă. Din anul 2011, figurează și ca

asociat la firmele SC B.C.C. SRL și SC P.R.D. SRL. Există

informații că recurentul derulează activități

specifice evaziunii fiscale prin firmele pe care le patronează, prin

distribuirea de facturi false și importuri subevaluate, pe numele unor

firme fantomă sau al unor societăți special înființate,

sens în care a acționat împreună cu numiții A.H. și K.A.,

cercetați și condamnați într-o serie de dosare penale pentru

implicarea în activități ample de evaziune fiscală.

S.R.I. a

mai arătat și faptul că recurentul desfășoară

activități de trafic și distribuție locală de droguri,

procurând cantități de droguri, prin intermediul

cetățeanului român S.C., utilizate atât pentru consumul propriu, cât

și pentru comercializare către conaționali.

Contrar

susținerilor recurentului-reclamant, în analiza acestui aspect, a indiciilor

privind pericolul pe care l-ar reprezenta la adresa ordinii publice și siguranței

naționale, instanța nu este ținută de sesizarea organelor

de cercetare penală și de trimiterea în judecată în procesul

penal a cetățeanului străin.

Astfel,

Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că

datele și informațiile furnizate de S.R.I., referitoare la

activități specifice evaziunii fiscale și traficului de droguri,

fac pe deplin dovada faptului că există indicii că recurentul

prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională.

Instanța

de control judiciar mai reține că nu prezintă

relevanță juridică în speță împrejurarea că

recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România,

acesta fiindu-i prelungit până la 31 martie 2018, faptul că

cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere

temporară fiind o condiție necesară dar nu și

suficientă pentru obținerea dreptului de ședere pe termen lung.

Analiza condiției

de a nu prezenta pericol pentru ordinea publică și siguranța

națională este diferită în cazul acordării dreptului de

ședere pe termen lung, față de cazul acordării dreptului de

ședere temporară, dat fiind diferențele de regim juridic între

cele două instituții. Astfel, șederea temporară se

acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți

să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la

expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar

fiind obligați să părăsească țara înainte de

expirarea dreptului de ședere acordat anterior.

Dreptul

de ședere pe termen lung se acordă pe perioadă

nedeterminată, potrivit art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, iar,

odată acordat, permite străinului să-și stabilească

domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi

permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii

spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul.

Astfel,

statutul de cetățean străin cu drept de ședere

permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de

cetățean român, fiind, de fapt, ultima etapă înainte de

obținerea cetățeniei române.

Obținerea

dreptului de ședere pe termen lung este condiționată de

îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru

obținerea dreptului de ședere temporară. Existența unui

pericol pentru ordinea publică și siguranța națională

poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere

permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere

temporară.

În fine,

art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în

România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de

ședere pe termen lung nu produce efecte juridice asupra dreptului de

ședere al titularului cererii, legiuitorul intern stabilind că, în

anumite situații, în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru

acordarea dreptului de ședere pe termen lung, străinul nu pierde

dreptul de ședere de care beneficia anterior.

Față

de aceste argumente, Înalta Curtea apreciază că dezlegarea dată

litigiului cu care a fost învestită instanța de fond reflectă

interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

4.2.2.Soluția

instanței de recurs

În

raport de considerentele expuse, hotărârea pronunțată fiind legală

și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat

în cauză, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamantul Y.A. împotriva Sentinței civile nr. 1607

din 21 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2015.