ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 320/2017

Acțiunea judiciară; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal , reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 2427047/S2/MC din 11 septembrie 2015 emisă de pârât și admiterea cererii de ședere pe termen lung în Romania.

Soluția instanței de fond; Curtea de Apel București, secția a VIII-a, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 241/29 ianuarie 2016 , a admis, în parte, acțiunea reclamantului, a anulat Decizia nr. 2427047/S2/MC din 11 septembrie 2015 emisă de pârât și a respins cererea de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în Romania.

Calea de atac exercitată; Împotriva sentinței au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul B., care au solicitat casarea acesteia și respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Având în vedere împrejurarea că recurenții au formulat același motiv de casare, încadrat în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la prezentarea și la analizarea împreună a criticilor de nelegalitate subsumate acestuia. Soluția primei instanțe este criticabilă având în vedere faptul că, într-adevăr, existența unor antecedente penale poate conduce la concluzia existenței unui pericol pentru ordinea publică și securitatea națională, însă existența unui astfel de pericol poate fi constatat independent de antecedentele penale sau de implicarea solicitantului în comiterea unor infracțiuni. Existența stării de pericol vizează, de fapt, o stare latentă în care se regăsește intimatul și care a fost apreciată ca reprezentând un pericol pentru ordinea publică și securitatea națională de către instituția competentă în culegerea, verificarea și valorificarea informațiilor necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării oricăror acțiuni care constituie, potrivit legii, amenințări la adresa securității naționale a României. Prin raportare, în concret, la indiciile din care rezultă suspiciunea rezonabilă a existenței pericolului pentru ordinea publică și securitatea națională, C. este singura instituție competentă pentru a prelucra/valorifica informațiile deținute și a aprecia asupra gradului de pericol în funcție de care organele competente pot dispune restrângerea unor drepturi, respectiv dispunerea unor măsuri cetățeanului străin. Cetățenii străini nu au un drept de a beneficia de aprobarea șederii pe termen lung în România, ci au doar o vocație în acest sens, statul fiind liber să decidă, în conformitate cu legea și pe cale administrativă, cu privire la șederea unui străin pe teritoriul său. Acesta este un atribut ce decurge din principiul suveranității, principiu consfințit de art. 1 alin. (1) din Constituția României și care constituie fundamentul actualei ordini juridice internaționale. Tocmai de aceea marja de apreciere este mai amplă, iar existența unor indicii privind un pericol pentru ordinea publică și securitatea națională îndreptățește autoritățile statului să limiteze accesul străinului la beneficiul dreptului de ședere pe termen lung, fără a-i vătăma acestuia dreptul de ședere temporară anterior obținut. Prin adresa din 22 iunie 2015, C. și-a exprimat poziția privind o eventuală prelungire a dreptului de ședere pe termen lung, aceasta având implicații privind prevenirea, combaterea și valorificarea informațiilor în legătură cu persoanele care aduc atingere securității naționale.

Apărările formulate în cauză; 4.1. Intimatul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul B., ca nefondat, pentru motivele arătate la filele 29-30 dosar. 4.2. Recurentul B. a formulat întâmpinare în care a solicitat admiterea recursului promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București (filele 32-43 dosar).

Soluția instanței de recurs; Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de intimatul-reclamant A., în temeiul art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 2427047/S2/MC din 11 septembrie 2015 prin care recurentul-pârât B. a respins cererea sa de acordare a dreptului de ședere pe termen lung în Romania, în temeiul art. 71 alin. (1) lit. f) din același act normativ, apreciind că solicitantul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională (fila 6 dosar fond). Prima instanță a anulat actul administrativ unilateral cu caracter individual anterior arătat, precizând, în esență, faptul că intimatul îndeplinește condiția reglementată de art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002, întrucât nu se află în evidența Ministerului de Interne sau a altor instituții abilitate cu fapte care să pună în pericol ordinea publică și siguranța națională. Nici din adresa din 22 iunie 2015 transmisă de C. nu rezultă că intimatul a săvârșit vreo faptă concretă din care să rezulte că prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională a României. Această concluzie nu este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 în care se precizează că o condiție pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România este aceea ca persoana în cauză să nu prezinte pericol pentru ordinea publică și siguranța națională. În urma analizării documentelor clasificate, Înalta Curte apreciază că datele și informațiile cuprinse în documentele clasificate, nivel de secretizare „strict secret”, ce au fost depuse spre studiu la Compartimentul Informații Clasificate al instanței, fac pe deplin dovada faptului că există indicii în sensul că intimatul prezintă pericol pentru ordinea publică și siguranța națională și că activitățile desfășurate de acesta cad sub incidența dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României. Totodată, Înalta Curte reține faptul că legiuitorul național nu a impus ca și condiție pentru adoptarea măsurii contestate în cauză efectuarea, în prealabil, de către autoritatea competentă a unei propuneri de declarare ca indezirabil și de îndepărtare a solicitantului de pe teritoriul României, după cum se susține de către intimat. În raport de dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, și de cele ale Legii nr. 182/2002 privind protecția informaților clasificate, instanța de control judiciar nu va prezenta în considerentele deciziei de față argumentele pentru care a reținut relevanța și actualitatea datelor rezultate din conținutul documentelor clasificate. În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță juridică în speță împrejurarea că recurentul beneficiază de dreptul de ședere temporară în România. Pe acest aspect, Înalta Curte relevă faptul că există diferențe de regim juridic între cele două instituții, după cum se va arăta în continuare. Astfel, șederea temporară se acordă pe perioade limitate de timp, străinii fiind nevoiți să solicite prelungirea dreptului de ședere pe teritoriul României la expirarea perioadei pentru care le-a fost acordat acest drept, în caz contrar fiind obligați să părăsească țara înainte de expirarea dreptului de ședere acordat anterior (art. 11 din O.U.G. nr. 194/2002). Statutul de cetățean cu drept de ședere permanentă (pe termen lung) se acordă pe perioadă nedeterminată (art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002), iar odată acordat, permite străinului să-și stabilească domiciliul în România, acesta având doar obligația de a-și reînnoi permisul de ședere din 5 în 5 ani, pe baza dovezii deținerii spațiului de locuit pentru adresa unde va avea stabilit domiciliul. Titularii unui drept de ședere permanentă beneficiază, în condițiile legii, de tratament egal cu cetățenii români, așa cum este prevăzut la art. 75 din O.U.G. nr. 194/2002. Titularul unui permis de ședere permanentă pe teritoriul României, în calitatea sa de membru al Uniunii Europene, poate intra și rămâne până la 90 de zile în orice stat membru al Uniunii Europene fără obligativitatea obținerii în prealabil a unei vize de intrare, adică fără ca autoritățile statului respectiv să mai procedeze la vreo verificare, deși altfel cetățenii statelor terțe sunt supuși unor verificări amănunțite. Statutul de cetățean străin cu drept de ședere permanentă în România este cel mai apropiat de statutul de cetățean român, fiind de fapt ultima etapă înainte de obținerea cetățeniei române. Prin urmare, apare ca firesc faptul ca obținerea dreptului de ședere permanentă sa fie condiționată de îndeplinirea unor cerințe mult mai stricte decât cele cerute pentru obținerea dreptului de ședere temporară. Este evident că existența unui pericol pentru ordinea publică și siguranța națională poate fi de natură să împiedice acordarea dreptului de ședere permanentă chiar dacă nu împiedică acordarea dreptului de ședere temporară. Faptul că cetățeanul străin este beneficiarul unui drept de ședere temporară este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea dreptului de ședere permanentă. În fine, art. 74 alin. (4) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, prevede că refuzul acordării dreptului de ședere permanentă nu produce efecte juridice asupra dreptului de ședere al titularului cererii. Așadar, legiuitorul intern a stabilit că, în anumite situații în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea dreptului de ședere permanentă, străinul nu pierde dreptul de ședere de care beneficia anterior. În aceeași ordine de idei, este de menționat faptul că legiuitorul național nu a impus, ca și condiție pentru aplicarea măsurii administrative deduse judecății, efectuarea de acte de cercetare penală în privința cetățenilor străini, după cum se menționează în memoriile de recurs. În consecință, instanța de control judiciar apreciază că este fondat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs; Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.