ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2860/2014

Asupra cererii de

recurs de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

instanțe

Prin Sentința nr. 144/CA-P.I. din 24

septembrie 2013, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate

formulată de reclamanta SC "H." SA, în contradictoriu cu pârâții

Guvernul României, Consiliul Local al Comunei Aștileu și B.C.R., referitoare la

prevederile pct. 185 din anexa nr. 13 la H.G. 970/2002 privind atestarea

domeniului public al județului Bihor, precum și al municipiilor, orașelor și

comunelor din județul Bihor, în raport cu prevederile art. 1, art. 3, art. 7 și

art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

La pct. 185 din anexa

nr. 13 la H.G. nr. 970/2002 este înscris, ca făcând parte din domeniul public

al comunei Aștileu, dispensarul uman, dobândit de unitatea

administrativ-teritorială în anul 1957, la baza înscrierii fiind Hotărârea nr.

50/1999, Hotărârea nr. 42/2001 și Hotărârea nr. 39/2002 adoptate de Consiliul

Local Aștileu, prin care a fost aprobat inventarul banilor care aparțin

domeniului public al comunei, acte administrative care nu au fost anulate până

în prezent.

Reclamanta invocă în

apărare o înscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate asupra

imobilului, ulterioară însă adoptării hotărârilor Consiliului Local Aștileu,

prin care a fost însușit inventarul bunurilor aparținând domeniului public al

comunei Aștileu, ceea ce înseamnă că la momentul adoptării acestor acte

administrative, cuprinderea în domeniul public al comunei Aștileu a acestui

imobil nu încălca dreptul de proprietate al reclamantei.

Prin urmare,

înscrierea în H.G. nr. 970/2002 a acestui imobil a fost legală, Guvernul

atestând doar inventarul bunurilor aparținând domeniului public al comunei

însușit de către Consiliul Local Aștileu prin hotărârile menționate. Referitor

la încălcarea prevederilor art. 1, 3, 7 și 8 din Legea nr. 213/1998, instanța a

constatat că, la momentul soluționării acestei excepții, dispozițiile art. 1 și

7 sunt abrogate, astfel că vor fi avute în vedere doar prevederile art. 3 și 8

din această lege.

În raport cu

prevederile art. 3 alin. (4) și art. 8 din Legea nr. 213/1998, Curtea de apel a

reținut că, prin includerea în inventarul adoptat prin Hotărârea Consiliului

Local nr. 50/1999, imobilul a fost declarat bun de interes public local și nu

s-a făcut dovada apartenenței acestui imobil la domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale pentru a fi nevoie de o hotărâre a consiliului local

de trecere a bunului în domeniul public al aceleiași unități

administrativ-teritoriale.

Împotriva sentinței

pronunțate de curtea de apel, reclamanta SC "H." SA a declarat recurs

în temeiul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ. și a formulat critici

de nelegalitate și netemeinicie.

Printr-o primă

critică din recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța nu a analizat

excepția de nelegalitate invocată în raport cu prevederile art. 7 din Legea nr.

213/1998, care erau în vigoare la data emiterii hotărârii de Guvern.

Pe fondul excepției,

recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a respins

excepția de nelegalitate, reținând că înscrierea în cartea funciară a dreptului

de proprietate al societății a fost ulterioară hotărârilor Consiliului Local

Aștileu, deși imobilul în discuție a fost construit în 1960 și a aparținut

Întreprinderii "R." Aștileu, fiind dobândit ulterior de către SC

"H." SA, așa cum rezultă din adeverința din 15 noiembrie 1994, astfel

că nu a fost niciodată în proprietatea Comunei Aștileu.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

și de drept

Obiectul prezentei

cauze îl reprezintă excepția de nelegalitate invocată de SC "H." SA

cu privire la prevederile pct. 185 din anexa nr. 13 la H.G. 970/2002 privind

atestarea domeniului public al județului Bihor, precum și al municipiilor,

orașelor și comunelor din județul Bihor, în raport cu prevederile art. 1, art.

3, art. 7 și art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate

publică.

Înainte de a proceda

la analiza punctuală a susținerilor recurentei-reclamante și pentru

considerentele arătate în continuare, care suplinesc motivarea primei instanțe,

Înalta Curte constată că soluția Curții de apel este legală și temeinică, prin

prisma jurisprudenței sale constante și unitare, în considerarea rolului

constituțional ce revine Instanței Supreme de a asigura interpretarea și

aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe

unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice,

prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției europene a Drepturilor

Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de

drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 6 decembrie 2007,

cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39). În acest sens, Înalta

Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară în materia excepției de

nelegalitate invocată cu privire la acte administrative cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 (cu titlu de exemplu:

Decizia nr. 3547 din 15 iulie 2010 referitoare chiar la excepția de

nelegalitate a H.G. nr. 970/2002; cu privire la hotărâri ale Guvernului cu

obiect similar, respectiv Decizia nr. 5702 din 29 noiembrie 2011 privind excepția

de nelegalitate a H.G. nr. 1347/2001 privind atestarea domeniului public al

județului Bacău, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul

Bacău, Deciziile nr. 4019 din 1 octombrie 2010 și nr. 4801 din 19 octombrie

2011 privind excepția de nelegalitate a H.G. nr. 1349/2001 privind atestarea

domeniului public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și

comunelor din județul Călărași).

Ab initio, Înalta

Curte reține că H.G. 970/2002 privind atestarea domeniului public al județului

Bihor este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării

în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Este adevărat că

potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 "Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate", iar potrivit art.

II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, "Excepția de nelegalitate

poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de

nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în

vigoare la momentul emiterii actului administrativ".

În jurisprudența sa,

Înalta Curte a reținut că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia,

pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu

privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției

europene), iar, pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție,

republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul

intern cu reglementările și jurisprudența comunitară.

În acest sens,

judecătorul național, în calitate de prim-judecător al Convenției europene a

Drepturilor Omului, are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor

acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere

contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea

acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea

din 26 aprilie 2007, cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea

nr. 71525/01, &103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).

Curtea de Justiție de

la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național, în calitate

de prim-judecător comunitar, a reținut că "este de competența instanței

naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau

interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea

generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța

națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității

juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât

al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative,

cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare"

(Hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383 din 06 și C - 385/06).

Raportându-se așadar

la Convenția europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a

Drepturilor Omului (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările

comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte a

reținut că dispozițiile din Legea contenciosului administrativ care permit cenzurarea

fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a

actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin unor principii fundamentale

convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al

drepturilor fundamentale ale omului, trebuie înlăturate.

În măsura în care

permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile

menționate anterior din Legea contenciosului administrativ ar încălca astfel

dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a

Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum

și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii europene, prin prisma

atingerii aduse "principiului securității juridice, care se regăsește în

totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele

fundamentale ale statului de drept" (Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian contra României, &39).

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de anula fără limită în timp o

hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului

securității raporturilor juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza Brumărescu împotriva României, &

62, în M. Of. nr. 414/31.08.2000), în opinia separată la această hotărâre

precizându-se că "posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o

hotărâre definitivă, obligatorie și executată (...) trebuie considerată ca o

înfrângere a dreptului la justiție", garantat de art. 6 din Convenție.

Actul administrativ

cu caracter individual, necontestat prin mijloacele prevăzute de legislația

anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, este similar, în privința

efectelor produse, cu o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Prin urmare, ca efect

al înlăturării textului incompatibil cu prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului, instanța de judecată nu interferează și nu neagă hotărârile

Curții Constituționale, întrucât verificarea compatibilității acestor norme în

sensul celor expuse este atributul exclusiv al judecătorului național.

Ca o consecință a

celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, prin

raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția europeană a Drepturilor

Omului precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta

Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală

pe care o va menține.

soluției adoptate în recurs.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC

"H." S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC "H." SA împotriva Sentinței nr. 144/CA-P.I. din 24

septembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 18 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN