ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3220/2015

Decizia nr. 3220/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Hotărârea instanței de recurs

Prin decizia nr. 1346 din 18 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de pârâții Consiliul Local al comunei Budureasa, Primarul comunei Budureasa și Secretarul Primăriei comunei Budureasa împotriva sentinței nr. 291/CA/2012-P.I. din 01 octombrie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A admis recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva aceleiași sentințe și a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată și completată de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

A menținut dispozițiile sentinței atacate referitoare la soluționarea excepțiilor de tardivitate.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că excepția tardivității formulării plângerii prealabile și excepția tardivității acțiunii în contencios administrativ privind anularea H.G. nr. 970/2002 au fost invocate de pârâtul Guvernul României în primul ciclu procesual și au fost soluționate de Curtea de Apel Oradea prin încheierea din data de 14 aprilie 2008, împotriva căreia nu s-a declarat recurs.

Sentința civilă nr. 266 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea a fost recurată doar de reclamantă și doar cu privire la fondul cauzei, astfel că soluția primei instanțe, în sensul respingerii excepției tardivității plângerii prealabile și a excepției tardivității acțiunii în contencios administrativ, a intrat în puterea lucrului judecat, nefiind posibilă repunerea ei în discuție în acest stadiu procesual.

Pe fondul cauzei, criticile formulate de recurentul-pârât au fost apreciate ca întemeiate, concluzionându-se că prima instanță a procedat la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente.

Astfel, H.G. nr. 970/2002 a fost adoptată în cadrul procedurii de atestare a domeniului public prevăzute de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și are ca efect juridic delimitarea domeniului public al unității administrativ-teritoriale prin individualizarea imobilelor prevăzute în anexe.

Emiterea acestei hotărâri a avut la bază o serie de hotărâri prin care autoritățile locale din cadrul județului Bihor au aprobat inventarele bunurilor din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale, printre care și Hotărârea Consiliului Local al comunei Budureasa nr. 27 din 18 mai 2001.

Reclamanta nu a invocat și nu a dovedit greșita delimitare a proprietății publice de proprietatea privată ori încălcarea vreunei dispoziții din Legea nr. 213/1998 cu ocazia includerii imobilului în litigiu în domeniul public al comunei Budureasa.

În susținerea acțiunii în contencios administrativ, reclamanta se prevalează de sentințele civile nr. 222/2002 și nr. 277/2004 pronunțată de Judecătoria Beiuș, precum și de decizia civilă nr. 776/2005 pronunțată de Curtea de Apel Oradea.

Situația juridică generată de pronunțarea acestor hotărâri judecătorești este însă ulterioară emiterii Hotărârii Consiliului Local al comunei Budureasa nr. 27 din 18 mai 2001 și a H.G. nr. 970/2002, astfel că nu este de natură să afecteze legalitatea acestor acte administrative.

În privința Hotărârii Consiliului Local al comunei Budureasa nr. 38 din 30 mai 2003, se observă că a fost emisă pentru aprobarea modificărilor survenite în inventarul domeniului public al comunei Budureasa, fără ca aceste modificări să vizeze imobilul în litigiu.

În aceste condiții, având în vedere că s-a reținut legalitatea H.C.L. nr. 27 din 18 mai 2001, aceeași soluție se impune și cu privire la H.C.L. nr. 38 din 30 mai 2003.

În mod eronat prima instanță a reținut că pârâții nu au făcut dovada obținerii imobilelor pentru care reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 2222/2002 în una dintre modalitățile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 213/1998 și că aceste imobile fac parte din domeniul public al comunei Budureasa.

Ceea ce fundamentează forța juridică a efectelor pe care le produc actele administrative este prezumția că ele au fost emise cu respectarea tuturor condițiilor impuse de lege, în accepțiunea lato sensu, pentru emiterea lor și care îmbracă trei forme: prezumția de legalitate, prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate.

Ceea ce prezintă interes în pricina supusă judecății este prezumția de legalitate, prin care este subînțeleasă condiția actului administrativ de a corespunde Constituției, legii și actelor juridice emise în baza legii. Este o prezumție relativă, o prezumție iuris tantum, care poate fi răsturnată în situația în care actul administrativ este atacat în instanța de contencios administrativ.

Prin urmare, nu emitentului actului administrativ îi revine obligația de a dovedi respectarea tuturor condițiilor impuse de lege pentru emiterea acestuia, ci persoana care se consideră vătămată în drepturile ori interesele sale legitime, în calitate de titular al acțiunii în contencios administrativ, are obligația de a dovedi pretinsele elemente de nelegalitate pe care își întemeiază demersul judiciar.

Cum în cauză reclamanta nu a invocat și nu a dovedit încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 în temeiul cărora imobilul în litigiu a fost inclus în domeniul public al comunei Budureasa, ci s-a prevalat de o situație juridică ivită ulterior emiterii actelor administrative contestate, Înalta Curte reține că în mod eronat acțiunea în contencios administrativ promovată de aceasta a fost admisă în primă instanță, cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere.

Recursul declarat de pârâții Consiliul Local al comunei Budureasa, Primarul comunei Budureasa și Secretarul comunei Budureasa a fost anulat ca netimbrat, în temeiul art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se că recurenții nu și-au îndeplinit obligația de a timbra recursul, deși au fost legal citați cu această mențiune pentru termenul de judecată din 18 martie 2014.

Calea de atac extraordinară exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1346 din 18 martie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, solicitând desființarea acesteia, rejudecarea recursurilor și respingerea acestora, cu menținerea sentinței nr. 291/CA/2012-P.I. pronunțată de Curtea de Apel Oradea, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Contestatoarea a argumentat, în esență, că a decizia contestată este rezultatul unei greșeli materiale, iar, pe de altă parte, instanța de control judiciar a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

A arătat că a luat cunoștință despre hotărârea de Guvern, respectiv despre hotărârile Consiliului Local Budureasa abia în urma comunicării acestora de către Judecătoria Beiuș în Dosar nr. x/187/2006 din 28 februarie 2007 și s-a raportat la acest moment atât în ceea ce privește declanșarea procedurii prealabile, cât și pentru intentarea acțiunii în contencios administrativ.

Contrar considerentelor deciziei contestate, contestatoarea a dovedit greșita delimitare a proprietății publice de proprietatea privată și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998 cu ocazia includerii imobilului în litigiu în domeniul public al comunei Budureasa, atât prin întâmpinarea și concluziile scrise din dosarul de fond, cât și prin actele noi depuse în recurs, asupra cărora nu s-a pronunțat Înalta Curte în considerentele deciziei nr. 1346 din 18 martie 2014.

Soluția Înaltei Curți privind contestația în anulare

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă, și o va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 318 alin. (1) C. proc. civ. prevede că: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Motivele contestației în anulare speciale sunt, așadar, expres și limitativ prevăzute de lege, iar textul care o reglementează este de strictă interpretare.

Față de cele ce precedă, analizând argumentele expuse în motivarea contestației în anulare, Înalta Curte constată că aspectele invocate de către contestatoare nu pot fi încadrate în nici una dintre ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Prima ipoteză a textului vizează exclusiv erorile materiale cu caracter procedural, care să fi condus la pronunțarea unei soluții greșite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecății, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deși era atașată dovada achitării taxei de timbru, greșita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat etc.

Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu poate fi interpretată extensiv.

Nu este vizată stabilirea situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze înscrisurile cauzei sau prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Din această perspectivă, se constată că argumentele dezvoltate de contestatoare în susținerea ipotezei erorii materiale, referitor la data la care aceasta luat cunoștință despre Hotărârea de Guvern, respectiv despre hotărârile Consiliului Local Budureasa, greșita delimitare a proprietății publice de proprietatea privată și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998, nu se încadrează în dispozițiile legale sus citate.

Ipoteza prevăzută de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare invocate în termen de către recurent.

Cea dea doua teză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304, iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de parte.

Se constată că, în speță, contestatoarea a avut calitatea de intimată, iar susținerile din motivarea contestației în anulare reprezintă de fapt o reluare a apărărilor acesteia și critici directe ale raționamentului instanței de control judiciar, a modului în care aceasta s-a raportat la probele administrate, a interpretat și aplicat dispozițiile legale incidente problemei de drept deduse judecății, prin acestea dorindu-se, în realitate, o rejudecare a recursului, ceea ce este inadmisibil.

Instanța de control judiciar a analizat temeinic și exhaustiv, în limitele în care a fost învestită, motivele de recurs și argumentele părților apreciate a fi pertinente în speță, neputându-se reține incidența dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. numai pentru că instanța de recurs nu a adoptat interpretarea dorită de către contestatoare.

Înalta Curte are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. În mod constant, Curtea reamintește faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei; contestația în anulare nu poate avea semnificația unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative, condiție care, în prezenta cauză, nu este realizată.

Principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res judicata, care exclude posibilitatea de desființare a unei hotărâri definitive și irevocabile în absența unui „defect fundamental” (cauza Mitrea contra României, hotărârea din 29 iulie 2008, cauza Lungoci contra României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, etc).

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată împotriva

deciziei nr. 1346 din 18 martie 2014,

ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică împotriva deciziei nr. 1346 din 18 martie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2015.