ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1885/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 28 martie 2008

reclamanta Ț.M.N., în contradictoriu cu Senatul României, a solicitat anularea ordinului

nr. 149 din 22 februarie 2007 emis de Secretariatul General al Senatului României;

menținerea ordinului nr. 1322 din 25 octombrie 2006 prin care a fost numită în funcția

publică parlamentară de expert parlamentar; continuarea activității și repunerea

în drepturile de funcționar public parlamentar - expert parlamentar în cadrul Departamentului

Legislativ-Direcția pentru lucrările Comisiilor Senatului -Comisia pentru Muncă,

Familie și Protecție Socială; obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale

și morale.

În motivarea acțiunii

s-a arătat: că reclamanta, cu cererea din 5 decembrie 2006, a solicitat continuarea

activității și după data de 01 ianuarie 2007 în funcția publică de expert parlamentar,

în care a fost numită prin ordinul nr. 1322 din 25 octombrie 2006; că în mod nelegal

și discriminatoriu a fost emis ordinul atacat invocându-se hotărârea Biroului Permanent

al Senatului prin care pensionarii civili sunt discriminați față de cei militari,

în condițiile în care Legea nr. 7/2006 îi dă dreptul să continue activitatea la

cerere, până la împlinirea vârstei de 65 ani, nefiind interzis cumulul pensiei cu

salariul.

Prin sentința civilă

nr. 2304 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ

și fiscal, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Instanța a reținut: că

Senatul României nu a aprobat cererea reclamantei de a-și continua activitatea după

pensionare, condiție impusă de art. 67 din Legea nr. 7/2006; că nu există discriminare

între pensionarii civili și cei militari, celor din urmă fiindu-le aplicabile dispozițiile

Legii nr. 164/2001.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs în termen reclamanta.

În motivarea recursului

s-a arătat, în esență: că au fost încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Constituția

României, care prevăd că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice,

fără privilegii și fără discriminări; că Legea nr. 96/2006 și Legea nr. 7/2006 nu

interzic a fi cumulată pensia cu salariul; că Biroul Permanent al Senatului nu poate

decide printr-o hotărâre o situație diferită de prevederea legală, în sensul că

numai pensionarii militari pot să-și continue activitatea în cadrul Senatului; că

dispozițiile art. 67 și 73 din Legea nr. 7/2006 nu sunt aplicabile recurentei, care

nu a împlinit vârsta de 60 de ani; că cererea de continuare a activității trebuie

depusă numai după împlinirea vârstei de 65 ani, conform art. 74 din Legea nr. 7/2006;

or, cererea recurentei a reprezentat doar un act informal, de aducere la cunoștință

a faptului că dorește continuarea activității după pensionare.

Verificând cauza în funcție

de motivarea recursului și având în vedere dispozițiile art. 304 și art. 304

1

din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele.

Recurenta a fost angajată

cu contract de muncă pe durată nedeterminată în funcția de expert la Comisia pentru

muncă, familie și protecție socială a Senatului României.

Deoarece la data de 22

mai 2006 aceasta îndeplinea condițiile legale de pensionare (inclusiv limita de

vârstă), conform Legii nr. 19/2000, în baza art. 41 alin. (5) din Legea nr. 19/2000,

a solicitat acordul angajatorului pentru continuarea activității. Prin ordinul

nr. 299 din 29 mai 2006, Secretarul General al Senatului și-a exprimat acordul pentru

ca petenta să continue activitatea.

Prin ordinul nr. 1322

din 25 octombrie 2006 al Secretarului General al Senatului României, recurenta a

fost numită în funcția publică parlamentară de expert parlamentar la Comisia pentru

Muncă, Familie și Protecție Socială a Senatului, începând cu data de 25 octombrie

2006, iar la data de 6 octombrie 2006 a dat o declarație în sensul că nu se află

în posesia deciziei de pensioare.

Ulterior, recurenta a

prezentat decizia de pensie pentru limită de vârstă din 5 octombrie 2006, emisă

în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor, decizie pusă

în executare după data de 13 octombrie 2006, astfel cum rezultă din actele aflate

la dosarul de fond.

Prin ordinul nr. 149 din

22 februarie 2007, emis de Secretarul General al Senatului, s-a constatat că recurentei

i-a încetat raportul de serviciu în conformitate cu dispozițiile art. 62 lit. d)

din Legea nr. 7/2006 și i s-a acordat îndemnizația egală cu 7 salarii lunare brute

impozabile, potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006.

Ț.M.N. a contestat acest

ordin apreciind că raportul de serviciu nu a încetat, întrucât nu a împlinit vârsta

de 60 ani prevăzută de Legea nr. 7/2006 și nu îi sunt aplicabile dispozițiile

art. 62 lit. d), art. 67 și art. 73 din Legea nr. 7/2006, astfel încât nici nu are

nevoie de acordul angajatorului pentru a continua activitatea și oricum, refuzul

acestuia este nelegal și discriminatoriu față de împrejurarea că numai pensionarilor

militari li se permite cumulul salariului cu pensia.

Înalta Curte constată

că Legea nr. 7/2006 privind Statutul funcționarului public parlamentar, în art.

62 lit. d) prevede că încetarea raportului de serviciu al funcționarului public

parlamentar are loc prin pensionare.

Cum recurenta s-a aflat

în această situație (a fost funcționar public parlamentar conform ordinului nr.

1322 din 25 octombrie 2006 și s-a pensionat prin punerea în plată a deciziei de

pensionare din 5 octombrie 2006 emisă în baza Legii nr. 96/2006 privind Statutul

deputaților și senatorilor), Senatul a emis ordinul nr. 149 din 22 februarie 2007.

Art. 74 din Legea nr.

7/2006 menționează că funcționarii publici parlamentari, care împlinesc vârsta de

pensie, își pot continua activitatea cu aprobarea Secretarului General al Senatului.

Recurenta a solicitat

acordul Secretarului General al Senatului, însă acesta i-a dat un răspuns negativ

(adresa din 22 februarie 2007), menționând că numai pensionarii militari pot cumula

pensia cu salariul, conform hotărârii Biroului Permanent din data de 12 decembrie

2006.

Justificarea acestei hotărâri

a constat în faptul că Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat consacră

posibilitatea cumulului pensiei militare de serviciu cu salariul obținut în temeiul

unui contract de muncă pe durată nedeterminată, inclusiv în sectorul public, în

timp ce Legea nr. 7/2006 nu conține o prevedere referitoare la cumulul pensiei cu

salariul. De asemenea, s-a avut în vedere împrejurarea că petenta nu a fost pensionată

în condițiile prevăzute de Legea nr. 7/2006, conform căreia se putea pensiona cel

mai devreme la vârsta de 60 de ani dacă întrunea condițiile de vechime în muncă

impuse de dispozițiile art. 72 și art. 73, aceasta fiind pensionată în baza

art. 49 din Legea nr. 96/2006, la o vârstă de până la 60 de ani.

Hotărârea Biroul Permanent

al Senatului, care a apreciat și punctele de vedere ale Agenției Naționale a Funcționarilor

Publici, ale Comisiei juridice a Senatului nu poate fi analizată în acest cadru

procesual, iar refuzul angajatorului nu poate fi anulat nefiind abuziv și nereprezentând

un exces de putere, întrucât are justificare legală. De altfel, potrivit art. 10

din Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Senatului, Secretarul

general îndeplinește atribuțiile stabilite prin lege, prin hotărâri ale Senatului

sau ale Biroul Permanent, astfel încât acesta este obligat să respecte hotărârea

Biroului Permanent a Senatului din data de 12 decembrie 2006.

Recurenta era obligată

să solicite acordul Secretarului General al Senatului în temeiul art. 74 din Legea

nr. 7/2006, chiar dacă nu împlinise vârsta de 60 de ani prevăzută pentru pensionare

în art. 73 din Legea nr. 7/2006, deoarece aceasta s-a pensionat în temeiul unei

alte legi, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor și pensionată

fiind nu putea continua activitatea fără probarea angajatorului.

Concluzionând, Înalta

Curte constată că recurenta nu are aprobarea Secretarului General al Senatului pentru

a putea continua activitatea, astfel cum prevăd dispozițiile art. 74 din Legea

nr. 7/2006, motiv pentru care ordinul nr. 149 din 22 februarie 2007 este legal,

astfel cum a apreciat și instanța de fond.

Din cele mai sus analizate

se constată că nici unul din motivele de recurs nu este fondat, întrucât ordinul

contestat a fost emis în limitele legii speciale – Legea nr. 7/2006 privind Statutul

funcționarului public parlamentar, textele acestui act normativ nefiind declarate

neconstituționale.

Pentru considerentele

expuse, recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând temeiuri de casare

de ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Ț.M.N. împotriva sentinței nr. 2304 din 27 septembrie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2008.