ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4068/2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4068/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 iulie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a Contencios

administrativ și fiscal, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul S.G.C.D., obligarea pârâtului la a-i soluționa cererea înregistrată sub

nr. 980 din 21 februarie 2008, prin care i-a solicitat acestuia să corecteze

erorile strecurate în adeverința nr. 51/3500/16.07 emisă de pârât, în sensul de

a i se stabili un cuantum legal al venitului brut realizat de către un funcționar

public parlamentar în activitate, cu aceeași vechime, nivel de salarizare și

funcție publică și să emită o nouă adeverință care să conțină mențiunile

corecte.

Prin sentința

civilă nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția

tardivității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, cât și acțiunea

introdusă de reclamant, reținând în acest sens, în esență, următoarele:

În ceea ce

privește excepția tardivității formulării acțiunii, instanța a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, reclamantul avea la

dispoziție un termen de 6 luni de la momentul expirării termenului în care

autoritatea pârâtă era obligată să-i răspundă la cerere, termen care a început

să curgă de la data de 21 martie 2008 și expira la data de 21 septembrie 2008. Cum

reclamantul a înregistrat acțiunea pe rolul Curții de Apel București la data de

14 iulie 2008, instanța a constatat că acesta s-a conformat termenului legal

de introducere a acțiunii.

Asupra fondului

cauzei, instanța a reținut în esență că autoritatea  publică pârâtă i-a

eliberat reclamantului adeverința nr. 51/3500 din 16 august 2007  în temeiul art.

72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public

parlamentar, în vederea recalculării pensiei acestuia pentru limită de vârstă

și vechime integrală.

Potrivit

dispozițiilor art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, pensiile pentru limită de

vârstă și vechime integrală ale celor care au ocupat, cel puțin 4 ani, funcții

corespunzătoare funcționarului public parlamentar în structurile de

specialitate ale Parlamentului se recalculează și se actualizează în acord cu

dispozițiile alin. (3) și (5), avându-se în vedere venitul brut lunar al

funcționarului public parlamentar în activitate corespunzător funcției avute la

data pensionării.

În raport cu

aceste dispoziții legale și cu înscrisurile existente la dosar, din care

instanța a reținut că la data pensionării reclamantul ocupa funcția de expert

gr. I A gradația 3, s-a constatat că adeverința nr. 51/3500 din 16 august 2007

a fost emisă în mod corect, instanța apreciind că prevederile art. 76 din lege,

invocat de reclamant, nu se aplică situației celor care la data intrării în

vigoare a legii aveau statutul de pensionar, ci situației persoanelor care erau

în activitate și urmau sau urmează să se pensioneze.

Instanța a

respins și susținerile reclamantului privind greșita menționare în conținutul

adeverinței a doar 5 ani vechime, în loc de 5 ani și 6 luni, cât era corect să

se menționeze, apreciind în acest sens că, întrucât prevederile art. 72 din

Legea nr. 7/2006 dispun acordarea unui procent de 1% din cuantumul pensiei

pentru fiecare an ce depășește vechimea de 14 ani în Parlament, fracțiunile de

an nu se iau în calcul, precum și susținerile acestuia privitoare la omisiunea

din conținutul acestei adeverințe a mențiunii referitoare la indemnizația egală

cu 7 salarii brute lunare, prevăzută de art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006,

apreciind că legea instituie acest drept exclusiv în favoarea funcționarilor

publici parlamentari, calitate pe care reclamantul nu a avut-o niciodată.

La data de 23 decembrie 2008, reclamantul P.I. a solicitat Curții de Apel București, completarea în

condițiile art. 281

2

C. proc. civ., a dispozitivului sentinței

civile nr. 3072 din 12 noiembrie 2008, arătând că instanța a omis să pună în

discuția părților și să se pronunțe asupra capătului de cerere privind excepția

de nelegalitate invocată împotriva adeverinței nr. 51/3500 din 16 august 2007,

a ordinelor nr. 169/1995 și nr. 10/1996 ale Secretariatului General.

Prin sentința

civilă nr. 106 din 14 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de completare dispozitiv formulată

de reclamant, reținând în acest sens faptul că solicitările din această cerere

sunt de fapt cereri noi, atâta vreme cât nici prin acțiunea introductivă de

instanță, nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul nu a invocat excepția

de nelegalitate a actelor indicate.

Împotriva celor

două sentințe, reclamantul a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și prevederile art.

304

1

C. proc. civ. care consacră, în opinia sa, rolul activ al judecătorului

în aflarea adevărului.

Dezvoltând

motivele de recurs invocate, recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele:

fond a omis să pună în discuția părților și să încuviințeze, în tot sau în

parte, probele indicate în partea finală a cererii de chemare în judecată:

proba cu înscrisuri, expertiză, orice alte mijloace de probă pertinente,

concludente și utile cauzei;

acțiunii a fost calificat în mod greșit ca fiind, în exclusivitate, obligare

emitere act, nu și constatare nulitate absolută și anulare act administrativ;

examinate aspectele circumscrise nesoluționării cererii de revocare a actului

reiterată prin memoriul înregistrat sub nr. 980 din 21 februarie 2008, care nu

a mai parcurs în întregime circuitul intern al Camerei Deputaților;

instanță a omis să pună în discuția părților excepția de nelegalitate a

adeverinței nr. 51/3500 din 16 august 2007 și ordinelor nr. 169 din 17 mai 1995

și nr. 10 din 10 ianuarie 1996, ambele emise de Secretarul General;

avute în vedere notele scrise depuse la 15 octombrie 2008 prin care s-a precizat că informațiile înscrise în actele de autoritate comunicate ulterior

emiterii adeverinței în discuție nu corespund realității, recurentul

considerând că funcția avută la momentul pensionării nu este alta decât cea

deținută în prezent de d-na director A.G., semnatara adeverinței nr. 51/3500

din 16 august 2007.

punctului de vedere al intimatului în sensul că indemnizația egală cu 7 salarii

brute lunare nu poate fi menționată în adeverința eliberată reclamantului,

prima instanță a nesocotit prevederile art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006,

modificată prin Legea nr. 221/2007 încuviințând aplicarea discriminatorie a

respectivului act normativ în situația funcționarilor publici parlamentari

pensionați pentru limită de vârstă anterior intrării în vigoare a acestuia.

nerespectate principiile contradictorialității și nemijlocirii, care garantează

egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor și asigură înfăptuirea actului

de justiție, în deplină legalitate, întrucât considerentele care au format

convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate nu au avut în vedere și

înscrisurile depuse de contestator, aflate din abundență la dosarul cauzei.

Analizând

actele dosarului, motivele de nelegalitate invocate de recurent și, examinând

cauza sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele în

continuare arătate.

I. Întrucât art.

105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor

de procedură, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5

C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea

nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4 ale aceluiași text, precum

și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se

încadrează în alte motive de recurs.

În speță,

incidența acestui motiv de nelegalitate a hotărârii nu poate fi reținută

deoarece:

rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 C. proc. civ. obligă

instanța să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acțiunii

și, în funcție de această calificare, să verifice îndeplinirea condițiilor de

admisibilitate, urmând a se pronunța, în toate cazurile, numai asupra

obiectului cererii deduse judecății.

Raportat la

conținutul acțiunii introductive de instanță și la argumentele invocate în

justificarea acestui demers judiciar, în condițiile în care adeverința al cărei

conținut l-a nemulțumit pe reclamant nu constituie un act administrativ în

sensul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind un act

preparator, pe baza căruia se emite, în regim de putere publică, actul de reactualizare

a pensiei, prima instanță, respectând aceste dispoziții procedurale, în mod corect

s-a considerat legal investită cu o acțiune împotriva unui act administrativ

asimilat, constând în refuzul pretins nejustificat de soluționare a unei cereri

ce a vizat reverificarea modului de stabilire a cuantumului pensiei de serviciu

și emiterea unei noi adeverințe cu conținutul dorit de reclamant.

reclamantul a fost prezent la termenul de judecată din 1 octombrie 2008, iar ulterior a depus și concluzii scrise la dosar, fără a stărui în administrarea

altor probe, care au fost indicate generic în acțiune – expertiză, orice alte

probe utile – nu se poate reține că, apreciind suficiente actele depuse la

dosarul și condițiile în care se examinează caracterul nejustificat al

refuzului pretins practicat de o autoritate, respectiv numai prin raportare la

prevederile legale, la drepturile și libertăților cetățenilor, prima instanță

ar fi săvârșit o neregularitate procedurală sau ar fi încălcat principiile fundamentale

care guvernează procesul civil.

privind aceeași adeverință, precum și două acte administrative cu caracter individual

emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv Ordinul nr. 169/1995

emis de S.G.C.D. prin care s-a dispus reîncadrarea în funcții, grade și trepte

profesionale potrivit statului de funcții (anexele 1-22) și Ordinul nr. 10/1996

privind încetarea activității reclamantului prin pensionare pentru limită de

vârstă, nu a fost invocată în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterior

soluționării fondului, astfel încât în mod corect s-a concluzionat, prin

sentința nr. 106/14 ianuarie 2009, că solicitările din cererea de completare a hotărârii

sunt cereri noi, nededuse judecății până la data pronunțării, care nu se încadrează

în sintagma „capete de cerere principale sau accesorii”, ori „cereri conexe sau

incidente”, în sensul dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ.

Instanța

supremă s-a pronunțat de altfel, în mod constant, în sensul înlăturării

aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu privire la

actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării

în vigoare a acesteia.

Prin urmare,

nici din această perspectivă, raportat la obiectul acțiunii determinat în

condițiile anterior arătate, nu se poate reține încălcarea drepturilor

procesuale ale reclamantului. Examinarea pretențiilor acestuia privind

echivalarea unor funcții, ca urmare a transformărilor succesive survenite și

recalcularea pensiei în raport de acestea constituie atributul exclusiv al instanței

specializate în conflicte de muncă și asigurări sociale, dacă este legal sesizată

cu o contestație împotriva actului emis pe baza adeverinței în discuție, instanță

care poate examina pe cale incidentală și aspectele circumscrise pretinsei

nelegalități a celor două ordine, în condițiile unanim admise în doctrină și

jurisprudență anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

II. Hotărârea

atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, iar acestea nu

sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art.

304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nici acest motiv de nelegalitate nu

poate fi reținut.

III. Prin

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului

înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute

cu putere de lege între părțile contractante.

Acest motiv de

modificare a unei hotărâri privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății

este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă

„natura” sau „înțelesul”. Dacă însă din probele administrate ar rezulta un

dubiu asupra naturii juridice sau conținutului actului juridic, interpretarea dată

de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în

recurs pe temeiul art. 304 pct. 8.

În speță, nu

s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau conținutului unui act juridic

circumscris dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., în sensul art. 304 pct. 8

C. proc. civ., judecătorul fondului pronunțându-se, în limitele investirii,

asupra unei acțiuni grefate pe un pretins refuz nejustificat de soluționare a memoriului

prin care  s-a solicitat reverificarea modului de stabilire a veniturilor pe

baza cărora se stabilește pensia de serviciu, în condițiile art. 72 alin. (7)

din Legea nr. 7/2006, cercetarea erorilor materiale din adeverința nr. 51/3500

din 16 august 2007 și eliberarea unei noi adeverințe având conținutul dorit de

reclamant.

IV. Hotărârea

atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în

materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în cauză nici motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent.

În înțelesul Legii

contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere

implică, potrivit art. 2 lit. i), exprimarea explicită, cu exces de putere, a

voinței de a nu soluționa cererea.

Excesul de

putere este definit, prin art. 2 lit. n) din același act normativ, ca fiind

exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea

limitelor competențelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și

libertăților cetățenilor.

Rezultă din

aceste prevederi legale că admisibilitatea acțiunii într-o atare situație este

condiționată de existența unui refuz explicit de rezolvare, exprimat cu exces

de putere, adică cu depășirea limitelor dreptului de apreciere al autorităților

administrației publice.

Prin urmare, nu

orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de

putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și

libertățile cetățenilor, soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului

sau contrar așteptărilor sale, nereprezentând, în mod automat, un astfel de

refuz.

Stabilirea

conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a

autorității emitente, care trebuie exercitată însă cu respectarea normelor

legale în vigoare.

În speță, prin

adresele nr. 3781 din 21 septembrie 2007 și 51/2152 din 16 iulie 2008,

autoritatea emitentă a comunicat reclamantului motivele pentru care nu este

posibilă eliberarea unei noi adeverințe, precum și faptul că, în privința

pretențiilor privind stabilirea și plata efectivă a îndemnizației egală cu 7

salarii lunare brute, prevederile Legii nr. 7/2006 nu se pot aplica retroactiv.

Procedând la examinarea

conținutului adresei în discuție, prin prisma actelor dosarului, prima instanță

a concluzionat în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea

prevederilor art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, avându-se în vedere

funcția avută de reclamant la data pensionării, respectiv expert gr. I A

gradația 3, evidențiată ca atare în carnetul de muncă.

Dispozițiile art.

76 din lege sunt aplicabile numai persoanelor aflate în activitate la data intrării

în vigoare a acesteia, care ocupă însă la data pensionării, survenită evident

ulterior respectivei date, o altă funcție sau ocupație, cum corect a reținut

judecătorul fondului.

Raportat la

principiul neretroactivității legii civile, consacrat de Constituție, nu poate

fi reținută nici nesocotirea de către prima instanță a prevederilor art. 89 alin.

(5) din Legea nr. 7/2006. În sensul acestor dispoziții legale, de prevederile art.

71 alin. (1) nu pot beneficia decât funcționarii publici parlamentari și

personalul prevăzut la art. 5 alin. (3) al căror raport de serviciu sau de

muncă încetează din motive neimputabile, în condițiile art. 62 lit. d) și art. 64,

ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indemnizația respectivă

nefiind, de altfel, de natură a influența în vreun mod stabilirea cuantumului pensiei

de serviciu.

Față de cele

expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva celor două hotărâri

pronunțate de prima instanță în Dosarul nr. 422/2/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de P.I. împotriva sentinței civile nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 și împotriva sentinței civile nr. 106 din 14 ianuarie 2009 ale Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2009.