ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4068/2009

Instanța de fond a omis să pună în discuția părților și să încuviințeze, în tot sau în parte, probele indicate în partea finală a cererii de chemare în judecată: proba cu înscrisuri, expertiză, orice alte mijloace de probă pertinente, concludente și utile cauzei;

Obiectul acțiunii a fost calificat în mod greșit ca fiind, în exclusivitate, obligare emitere act, nu și constatare nulitate absolută și anulare act administrativ;

Nu au fost examinate aspectele circumscrise nesoluționării cererii de revocare a actului reiterată prin memoriul înregistrat sub nr. 980 din 21 februarie 2008, care nu a mai parcurs în întregime circuitul intern al Camerei Deputaților;

Prima instanță a omis să pună în discuția părților excepția de nelegalitate a adeverinței nr. 51/3500 din 16 august 2007 și ordinelor nr. 169 din 17 mai 1995 și nr. 10 din 10 ianuarie 1996, ambele emise de Secretarul General;

Nu au fost avute în vedere notele scrise depuse la 15 octombrie 2008 prin care s-a precizat că informațiile înscrise în actele de autoritate comunicate ulterior emiterii adeverinței în discuție nu corespund realității, recurentul considerând că funcția avută la momentul pensionării nu este alta decât cea deținută în prezent de d-na director A.G., semnatara adeverinței nr. 51/3500 din 16 august 2007.

Reținând legalitatea punctului de vedere al intimatului în sensul că indemnizația egală cu 7 salarii brute lunare nu poate fi menționată în adeverința eliberată reclamantului, prima instanță a nesocotit prevederile art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006, modificată prin Legea nr. 221/2007 încuviințând aplicarea discriminatorie a respectivului act normativ în situația funcționarilor publici parlamentari pensionați pentru limită de vârstă anterior intrării în vigoare a acestuia.

Au fost nerespectate principiile contradictorialității și nemijlocirii, care garantează egalitatea în fața legii a tuturor cetățenilor și asigură înfăptuirea actului de justiție, în deplină legalitate, întrucât considerentele care au format convingerea instanței în adoptarea soluției pronunțate nu au avut în vedere și înscrisurile depuse de contestator, aflate din abundență la dosarul cauzei. Analizând actele dosarului, motivele de nelegalitate invocate de recurent și, examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. I. Întrucât art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, se poate susține că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4 ale aceluiași text, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. În speță, incidența acestui motiv de nelegalitate a hotărârii nu poate fi reținută deoarece: 1. Principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 129 C. proc. civ. obligă instanța să procedeze în primul rând la calificarea juridică exactă a acțiunii și, în funcție de această calificare, să verifice îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, urmând a se pronunța, în toate cazurile, numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Raportat la conținutul acțiunii introductive de instanță și la argumentele invocate în justificarea acestui demers judiciar, în condițiile în care adeverința al cărei conținut l-a nemulțumit pe reclamant nu constituie un act administrativ în sensul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, fiind un act preparator, pe baza căruia se emite, în regim de putere publică, actul de reactualizare a pensiei, prima instanță, respectând aceste dispoziții procedurale, în mod corect s-a considerat legal investită cu o acțiune împotriva unui act administrativ asimilat, constând în refuzul pretins nejustificat de soluționare a unei cereri ce a vizat reverificarea modului de stabilire a cuantumului pensiei de serviciu și emiterea unei noi adeverințe cu conținutul dorit de reclamant. 2. Întrucât reclamantul a fost prezent la termenul de judecată din 1 octombrie 2008, iar ulterior a depus și concluzii scrise la dosar, fără a stărui în administrarea altor probe, care au fost indicate generic în acțiune – expertiză, orice alte probe utile – nu se poate reține că, apreciind suficiente actele depuse la dosarul și condițiile în care se examinează caracterul nejustificat al refuzului pretins practicat de o autoritate, respectiv numai prin raportare la prevederile legale, la drepturile și libertăților cetățenilor, prima instanță ar fi săvârșit o neregularitate procedurală sau ar fi încălcat principiile fundamentale care guvernează procesul civil. 3. Excepția de nelegalitate privind aceeași adeverință, precum și două acte administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv Ordinul nr. 169/1995 emis de S.G.C.D. prin care s-a dispus reîncadrarea în funcții, grade și trepte profesionale potrivit statului de funcții (anexele 1-22) și Ordinul nr. 10/1996 privind încetarea activității reclamantului prin pensionare pentru limită de vârstă, nu a fost invocată în condițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 anterior soluționării fondului, astfel încât în mod corect s-a concluzionat, prin sentința nr. 106/14 ianuarie 2009, că solicitările din cererea de completare a hotărârii sunt cereri noi, nededuse judecății până la data pronunțării, care nu se încadrează în sintagma „capete de cerere principale sau accesorii”, ori „cereri conexe sau incidente”, în sensul dispozițiilor art. 281 2 C. proc. civ. Instanța supremă s-a pronunțat de altfel, în mod constant, în sensul înlăturării aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a acesteia. Prin urmare, nici din această perspectivă, raportat la obiectul acțiunii determinat în condițiile anterior arătate, nu se poate reține încălcarea drepturilor procesuale ale reclamantului. Examinarea pretențiilor acestuia privind echivalarea unor funcții, ca urmare a transformărilor succesive survenite și recalcularea pensiei în raport de acestea constituie atributul exclusiv al instanței specializate în conflicte de muncă și asigurări sociale, dacă este legal sesizată cu o contestație împotriva actului emis pe baza adeverinței în discuție, instanță care poate examina pe cale incidentală și aspectele circumscrise pretinsei nelegalități a celor două ordine, în condițiile unanim admise în doctrină și jurisprudență anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. II. Hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluția adoptată, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât nici acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut. III. Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute cu putere de lege între părțile contractante. Acest motiv de modificare a unei hotărâri privește situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic”, instanța îi schimbă „natura” sau „înțelesul”. Dacă însă din probele administrate ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau conținutului actului juridic, interpretarea dată de judecător constituie o chestiune de fapt, care nu poate fi criticată în recurs pe temeiul art. 304 pct.

În speță, nu s-a pus problema stabilirii naturii juridice sau conținutului unui act juridic circumscris dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., judecătorul fondului pronunțându-se, în limitele investirii, asupra unei acțiuni grefate pe un pretins refuz nejustificat de soluționare a memoriului prin care s-a solicitat reverificarea modului de stabilire a veniturilor pe baza cărora se stabilește pensia de serviciu, în condițiile art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, cercetarea erorilor materiale din adeverința nr. 51/3500 din 16 august 2007 și eliberarea unei noi adeverințe având conținutul dorit de reclamant. IV. Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent. În înțelesul Legii contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere implică, potrivit art. 2 lit. i), exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu soluționa cererea. Excesul de putere este definit, prin art. 2 lit. n) din același act normativ, ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competențelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Rezultă din aceste prevederi legale că admisibilitatea acțiunii într-o atare situație este condiționată de existența unui refuz explicit de rezolvare, exprimat cu exces de putere, adică cu depășirea limitelor dreptului de apreciere al autorităților administrației publice. Prin urmare, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile și libertățile cetățenilor, soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului sau contrar așteptărilor sale, nereprezentând, în mod automat, un astfel de refuz. Stabilirea conținutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorității emitente, care trebuie exercitată însă cu respectarea normelor legale în vigoare. În speță, prin adresele nr. 3781 din 21 septembrie 2007 și 51/2152 din 16 iulie 2008, autoritatea emitentă a comunicat reclamantului motivele pentru care nu este posibilă eliberarea unei noi adeverințe, precum și faptul că, în privința pretențiilor privind stabilirea și plata efectivă a îndemnizației egală cu 7 salarii lunare brute, prevederile Legii nr. 7/2006 nu se pot aplica retroactiv. Procedând la examinarea conținutului adresei în discuție, prin prisma actelor dosarului, prima instanță a concluzionat în mod corect că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006, avându-se în vedere funcția avută de reclamant la data pensionării, respectiv expert gr. I A gradația 3, evidențiată ca atare în carnetul de muncă. Dispozițiile art. 76 din lege sunt aplicabile numai persoanelor aflate în activitate la data intrării în vigoare a acesteia, care ocupă însă la data pensionării, survenită evident ulterior respectivei date, o altă funcție sau ocupație, cum corect a reținut judecătorul fondului. Raportat la principiul neretroactivității legii civile, consacrat de Constituție, nu poate fi reținută nici nesocotirea de către prima instanță a prevederilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006. În sensul acestor dispoziții legale, de prevederile art. 71 alin. (1) nu pot beneficia decât funcționarii publici parlamentari și personalul prevăzut la art. 5 alin. (3) al căror raport de serviciu sau de muncă încetează din motive neimputabile, în condițiile art. 62 lit. d) și art. 64, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indemnizația respectivă nefiind, de altfel, de natură a influența în vreun mod stabilirea cuantumului pensiei de serviciu. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva celor două hotărâri pronunțate de prima instanță în Dosarul nr. 422/2/2008.