ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5070/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul

P.I. a cerut, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul General al Camerei

Deputaților, obligarea pârâtului la a-i soluționa cererea înregistrată la 21

februarie 2008, prin care i-a solicitat acestuia să corecteze erorile

strecurate în adeverința din 16 iulie 2008 emisă de pârât, în sensul de a i se

stabili un cuantum legal al venitului brut realizat de către un funcționar

public parlamentar în activitate, cu aceeași vechime, nivel de salarizare și

funcție publică și să emită o nouă adeverință care să conțină mențiunile

corecte.

Prin sentința civilă nr.

3072 din 12 noiembrie 2008 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția tardivității

acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, cât și acțiunea introdusă de

reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut că excepția tardivității formulării

acțiunii nu este întemeiată, întrucât reclamantul a înregistrat acțiunea la

data de 14 iulie 2008, confirmându-se termenului legal de introducere a

acțiunii (art. 11 Legea nr. 554/2004).

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că autoritatea publică pârâtă i-a eliberat reclamantului adeverința din

16 august 2007 în temeiul art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 privind

statutul funcționarului public parlamentar, în vederea recalculării pensiei

acestuia pentru limita de vârstă și vechime integrală.

Față de dispozițiile art.

72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 și de înscrisurile depuse la dosar, instanța

a reținut că adeverința din 16 august 2007 a fost emisă corect, prevederile art.

76 din lege, neaplicându-se reclamantului, întrucât la data intrării în vigoare

a acestei legi, acesta avea statutul de pensionar.

La data de 23

decembrie 2008, reclamantul P.I. a solicitat Curții de Apel București să depună

completarea în condițiile art. 281

2

C. proc. civ., a dispozitivului

sentinței nr. 3072 din 12 noiembrie 2008, pe considerentul că instanța a omis

să pună în discuția părților și să se pronunțe asupra capătului de cerere

privind excepția de nelegalitate invocată împotriva adeverinței din 16 august 2007,

și a Ordinelor din 1995 și din 1996 ale Secretariatului General.

Prin sentința civilă nr.

106 din 14 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de completare a

dispozitivului, reținând că aceste solicitări sunt de fapt cereri noi, de vreme

ce, nici prin acțiune și nici prin răspunsul la întâmpinare reclamantul nu a

invocat excepția de nelegalitate a actelor indicate.

Recursul declarat de

reclamant împotriva sentinței civile nr. 106 din 14 ianuarie 2009 și a

sentinței nr. 3072 din 12 noiembrie 2008 a fost respins ca nefondat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 4068 din 6 octombrie 2009.

Pronunțând această

hotărâre instanța supremă a reținut că în speță nu poate fi reținut motivul de

nelegalitate a hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, s-a

reținut și că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină soluția

adoptată, iar acestea nu sunt contradictorii ori străine de natura pricinii, în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- Hotărârea atacată,

reține instanța de recurs, a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale incidente în materia supusă controlului judiciar, nefiind incident în

cauză nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând conținutul

adeverinței în discuție, instanța de recurs a reținut că aceasta a fost emisă

cu respectarea prevederilor art. 72(7) din Legea nr. 7/2006, avându-se în

vedere funcția avută de reclamant la data pensionării, respectiv expert.

S-a mai reținut de

către instanța de recurs, că nu se poate admite nici nesocotirea de către prima

instanță a prevederilor art. 89 alin. (5) din Legea nr. 7/2006, întrucât de

prevederile art. 71 alin. (1) nu pot beneficia decât funcționarii publici

parlamentari și personalul prevăzut la art. 5 alin. (3) al căror raport de

serviciu sau de muncă încetează din motive neimputabile, în condițiile art. 62 lit.

d) și art. 64, indemnizația respectivă nefiind de natură a influența în vreun

fel stabilirea cuantumului pensiei de serviciu.

Împotriva Deciziei

nr. 4068 din 6 octombrie 2009, în temeiul art. 318 C. proc. civ., a formulat

contestație în anulare recurentul-reclamant P.I.

Contestatorul a

susținut următoarele critici:

1) Instanța de

control judiciar a încălcat dispozițiile art. 129 C. proc. civ. referitoare la

principiul rolului activ al instanței, prin aceea că nu a procedat la

calificarea judiciară a acțiunii și nu a verificat condițiile de admisibilitate

ale acesteia.

2) Instanța de fond a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamant, fără a pune în

discuția părților și fără a încuviința sau respinge în parte probele

solicitate.

3) Considerentele

instanței de recurs conform cărora solicitările din cererea de completare a

hotărârii ar fi cereri noi nu sunt fondate întrucât instanța de fond a fost

investită pe cale principală cu cererea de obligare emitere act iar pe cale

incidentală cu soluționarea unei cereri privind excepția de nelegalitate

prevăzută de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

4) Referitor la

admisibilitatea excepției de nelegalitate contestatorul a susținut că prin

Legea nr. 262/2007 pentru modificarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, s-a introdus în legislația română instituții, noțiuni și soluții

noi cum ar fi Excepția de nelegalitate.

Contestația în

anulare este nefondată.

Potrivit

dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. „hotărârile instanțelor de recurs mai pot

fi atacate cu contestație, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte

a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”.

În sensul acestui

text „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural de o asemenea

gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. În acest

sens sunt considerate greșeli materiale, respingerea greșită ca tardiv declarat

a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca fiind

exercitat de un mandatar fără calitate etc.

Cu privire la motivul

prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. urmează a se constata

că aceste dispoziții legale au în vedere, omisiunea instanței de a examina

motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de

recurent în cererea formulată, iar argumentele de fapt și de drept invocate în

susținerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate,

sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi

grupate de instanță, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.

Este, așadar,

suficient ca instanța să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv

de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în

sprijinul acestuia.

Contestația în

anulare fiind o cale extraordinară de atac, este admisibilă numai în cazurile

limitativ prevăzute de lege, neputând fi formulată în vederea înlăturării unor

greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor

norme legale de drept substanțial sau procedural.

În speță, toate

criticile formulate de contestator în legătură cu interpretarea dată de instanță

unor norme juridice (art. 72 alin. (7) din Legea nr. 7/2006 și art. 71 din

același act normativ), calificarea juridică dată obiectului litigiului, încălcarea

dreptului procesual privind încuviințarea probelor, circumscrierea litigiului

în sfera asigurărilor sociale iar nu a contenciosului administrativ, ca și

respingerea cererii de completare a hotărârii instanței de fond, nu pot

justifica măsura retractării deciziei pronunțate de instanța de recurs, în caz

contrar s-ar deschide părților calea unui veritabil recurs la recurs.

Față de cele arătate,

apreciind că nu subzistă nici unul dintre motivele de retractare a deciziei

atacate, prevăzute de art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare va fi

respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de P.I. împotriva Deciziei nr. 4068 din 6 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2010