ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1017/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 2155 din 3 septembrie 2008

a Curții de Apel București a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantului

S.Ș. în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru

judecători.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea acțiunii introductive

formulate de reclamant, privind obligarea pârâtului să răspundă petiției din 4

mai 2007, obligarea la plata unor penalități și sesizarea Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a reținut că prin Decizia nr. 137 din 21

februarie 2008 Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a

reținut că, la data de 25 martie 2008 reclamantul a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992,

iar prin încheierea de ședință din data de 14 mai 2008, Curtea de Apel

București a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția invocată, reținând faptul că dispoziția legală

criticată nu are legătură cu soluționarea cauzei deduse judecății.

Cu privire la fondul

litigiului dedus judecății, instanța de fond a reținut că pârâtul a răspuns la

petiția reclamantului, iar nemulțumirea părții cu privire la faptul că nu a

primit răspunsul dorit nu determină nelegalitatea actului.

Din răspunsul

pârâtului rezultă că, urmare a verificărilor întreprinse, s-a stabilit

existența unei întârzieri invocate de reclamant, însă s-a reținut și aspectul

că întârzierea nu este imputabilă judecătorului.

Instanța de fond a

reținut și faptul că susținerea reclamantului referitoare la faptul că nu i s-a

răspuns la sesizarea privind lipsa de reacție a vicepreședintelui Tribunalului

București față de cele semnalate, nu mai necesită cercetări văzând faptul că

s-a stabilit că întârzierea reclamată nu este din motive imputabile.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

A invocat lipsa

calității procesuale pasive a intimatului-pârât Consiliul Superior al

Magistraturii, secția pentru judecători, arătând că această entitate nu are

personalitate juridică și ca atare nu are nici calitate procesuală pasivă.

A criticat soluția

instanței de fond și pentru considerentul că instanța a reținut că legea nu

prevede un conducător al secției pentru judecători, însă recurentul arată că

acesta poate fi, după caz, președintele sau vicepreședintele Consiliului

Superior al Magistraturii.

Recurentul a precizat

că nici până la această dată nu a primit niciun răspuns la adresa arătată în

cererea introductivă, deși pârâtul prin întâmpinare a precizat că a răspuns.

A arătat că, în

ipoteza în care s-ar fi răspuns, oricum pârâtul nu a răspuns în termenul de 30

de zile prevăzut de lege, precizând că acesta este obiectul litigiului dedus

judecății, respectiv "de ce Consiliul Superior al Magistraturii nu a

răspuns în termenul legal".

De asemenea,

recurentul a criticat și încheierea prin care instanța a respins ca

inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. A precizat că

această încheiere nu i-a fost comunicată și înțelege să formuleze recurs și

împotriva acesteia. A formulat separat excepție de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47 din 18 mai 1992.

A încadrat în drept

motivele de recurs, arătând că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304

pct. 1, 2, 8 și 9, precum și art. 304

1

C. proc. civ. și a solicitat

admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de fond.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin încheierea din 25 februarie 2009, a dispus sesizarea

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992.

Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1125 din 10 septembrie 2009 a respins excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor invocate, iar Înalta Curte a repus

cauza pe rol pentru soluționarea recursurilor declarate.

Analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză Înalta Curte va respinge recursul

declarat împotriva încheierii de ședință din 14 mai 2008, prin care instanța a

respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca tardiv

formulat și pe fondul cauzei va respinge recursul ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Înalta Curte reține

că recursul declarat împotriva încheierii de ședință prin care a fost respinsă

cererea de sesizare a Curții Constituționale este tardiv, întrucât a fost

formulat cu depășirea termenului de 48 de ore de la pronunțare, prevăzut expres

de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, Înalta Curte

reține că încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții

Constituționale a fost pronunțată la data de 14 mai 2008, iar recursul a fost

declarat la data de 20 octombrie 2008, conform datei aflată pe plicul de

corespondență aflat la dosar, mult peste termenul prevăzut de lege, situație

care determină aplicarea instituției decăderii, conform art. 103 alin. (1) C.

proc. civ.

Pe fondul cauzei,

Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurent privind lipsa

calității procesuale pasive a pârâtului, întrucât recurentul-reclamant este cel

care a chemat în judecată expres această instituție, iar instanța de judecată

nu este în drept să stabilească părțile unei cauze, de altfel efectul admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive este cel al respingerii acțiunii

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar

recurentul nu se poate apăra în recurs prin invocarea propriei culpe.

De asemenea, Înalta

Curte reține că dispozițiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevăd expres

faptul că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta

în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, motiv pentru care

excepția invocată de recurent este nefondată și Curtea o va respinge ca atare.

Instanța de control

judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al

pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale,

de a-i fi comunicat un răspuns la petiția sa din 4 mai 2007.

În cauza de față însă

recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea

autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul

transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz

nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul

nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces

de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un

interes legitim.

Definiția excesului

de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în

exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin

încălcarea dreptului și libertăților fundamentale ale cetățenilor, prevăzute de

Constituție sau de lege.

În cauza de față, nu

îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui

răspuns în termenul de 30 de zile, așa cum susține recurentul-reclamant,

întrucât analizarea situației de fapt reclamate se face prin inspectorii

Consiliului Superior al Magistraturii, care în urma investigațiilor urmează să

redacteze un raport în legătură cu cele sesizate și numai în temeiul

verificărilor întreprinse, această autoritate poate trimite un răspuns

petiționarului.

În aceste condiții,

cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește

ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins

acțiunea reclamantului, întrucât constatările inspecției efectuate nu au

relevat existența unei culpe a judecătorului în redactarea cu întârziere a

lucrării arătate.

Rezolvarea

nefavorabilă sau care nu mulțumește pe deplin pe petiționar a unei cereri

adresată unei autorități administrative nu echivalează cu un refuz

nejustificat, dacă soluția dată cererii a avut un temei legal, întrucât

autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii

petiționarului și nu să dea un curs favorabil acesteia.

În cauză

reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de

Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul

primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu conferă

dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr.

554/2004.

Faptul că cererea

recurentului-reclamant nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta

nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul

neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a respectivelor cereri.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de S.Ș. împotriva Sentinței nr. 2155 din 3 septembrie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.