ÎCCJ, decizie (scj.ro #81783)

Cerere de intervenție principală. Admiterea în principiu. Analiza condițiilor de admisibilitate. Efecte. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Părțile. Intervenția. Index alfabetic : cerere de intervenție - notificare C.proc.civ., art. 52 O dată ce a fost încuviințată în principiu o cerere de intervenție principală, instanța, prin soluția finală de respingere a aceleiași cereri, reținând că nu este posibilă analiza pe fond a pretențiilor formulate de intervenient, a realizat în fapt, rediscutarea condițiilor de admisibilitate în principiu, or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție principală. Secția I civilă, decizia nr. 5925 din 3 octombrie 2012 Prin sentința nr. 1638 din 10 noiembrie 2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanta Academia Română în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București.

A obligat pârâții la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, pentru cota de 3/4 din apartamentele nr. 2, 10, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 25, 26, 27, din imobilul situat în București. A respins ca neîntemeiate cererile de intervenție principală formulate de D.R. Dumitru, D.V.G. și I.A. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea din 1 iunie 2005, reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, iar prin dispoziția nr. 4617 din 26 septembrie 2005, emisă de pârâtă, notificarea a fost respinsă ca inadmisibilă. Prin sentința nr. 1142 din 30 octombrie 2006, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de reclamantă, a anulat dispoziția emisă și a constatat că Academia Română are calitatea de persoană îndreptățită.

Tribunalul a mai reținut că, prin testamentul din 23 ianuarie 1943, V.D. a instituit ca legatar universal Academia Română asupra întregii sale averi mobile și imobile, printre care și asupra a 11 apartamente din imobilul în litigiu, acceptarea legatului fiind autorizată prin decizia nr. 7807/1944 a Ministerului Culturii și Cultelor. Prin sentința civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, s-a reținut că Academiei Române îi revine 3/4 din legatul lăsat de V.D. În anul 1948, prin decizie a Consiliului de Miniștri, imobilul a fost preluat de către stat și transmis la Ministerul Afacerilor Interne, temeiul legal constituindu-1 Decretul nr. 224/1951. În prezent, apartamentele nu mai pot fi restituite în natură, pentru că au fost înstrăinate, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale.

În ceea ce privește cererile de intervenție principală, tribunalul a constatat că intervenienții au solicitat să se constate că sunt coproprietari ai imobilului alături de reclamantă și să se dispună restituirea în natură a cotei parte care li se cuvine. Analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată și de alte persoane, respectiv P. C. și Ș.F.M., care nu au formulat cerere de intervenție, stabilirea calității de moștenitor fiind o problemă de drept care nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu toți pretinșii moștenitori ce apar în notificare. Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945 a Tribunalului Ilfov, s-a reținut calitatea de moștenitor pentru mai multe persoane, față de care intervenienții nu justifică calitatea de moștenitori.

Prin decizia nr. 750A din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienți. Instanța de apel a reținut că, prin notificarea din 14 august 2001, intervenienții și numiții P.C. și Ș.F.M. au solicitat restituirea imobilului. Notificarea nu a fost încă soluționată, deși prin sentința nr. 1721/F din 14 noiembrie 2008, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a dispus obligarea Primăriei municipiului București la emiterea unei decizii sau dispoziții. Instanța de fond a apreciat în mod corect că soluționarea notificării nu se poate realiza decât în prezența tuturor persoanelor care au formulat notificare, atâta timp cât instanțele de judecată au competența de a analiza fondul raportului juridic atunci când unitatea deținătoare refuză să soluționeze notificarea.

Soluționarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notificare și care au dreptul la măsuri reparatorii, deoarece formularea cererii de intervenție doar de către o parte din notificatori nu-i exclude pe ceilalți de la beneficiul reparațiilor legale. În acest sens există distincție între sesizarea unității deținătoare prin notificare și sesizarea instanței, astfel încât, față și de dispozițiile art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cererea de intervenție nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii au declarat recurs intervenienții. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.

civ., recurenții au arătat că art. 4.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează doar situația în care a fost emisă o decizie sau dispoziție, iar părțile se adresează instanței în lipsa înțelegerii lor. Regula unanimității nu poate fi aplicată, deoarece, potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, doar cei care au formulat notificare au dreptul la masuri reparatorii. Prin urmare, nu are relevanță faptul că moștenitorii din anul 1952 ai lui V. D. au sau nu moștenitori în anul 2001 sau 2011. De asemenea, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii unanimității să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

Demersurile întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuți din drepturile lor. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare : În cauză, la data de 3 februarie 2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a încuviințat în principiu, în temeiul art. 52 C.proc.civ., cererile de intervenție formulate de numiții D.R.D., D.V.G. și I.A., motivat de faptul că aceste persoane au dovedit că au formulat notificare privind imobilul în litigiu.

Soluția încuviințării în principiu a cererilor de intervenție nu a fost atacată cu apel, potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât ea a intrat în puterea lucrului judecat. Acest aspect este important, deoarece, prin încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, judecătorul nu analizează formal dacă terțul justifică un interes și pretinde un drept propriu, dacă există o legătură suficientă între cererea principală și cererea de intervenție sau dacă intervenientul a respectat condițiile privind momentul la care o astfel de cerere poate fi formulată. încuviințarea în principiu presupune mai mult decât atât, și anume faptul că pretențiile formulate de terții intervenienți sunt analizate pe fond în litigiul în curs, deoarece dreptul pretins de intervenient devine drept litigios.

În cauză, Tribunalul București a respins cererile de intervenție, subliniind faptul că analiza pe fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată și de alte persoane, care nu au formulat cerere de intervenție și că mai există și alți moștenitori, iar instanța de apel a reținut că soluționarea fondului notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au formulat notificare. Prin urmare, ambele instanțe au constatat că nu este posibilă analiza pe fond a pretențiilor formulate de intervenienți, realizând, în fapt, rediscutarea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererilor de intervenție principală. Or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de intervenție principală, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, legalitatea încuviințării în principiu nu a constituit obiect al criticilor și analizei instanței în apel.

De aceea, s-a admis recursul declarat de intervenienți împotriva deciziei, care a fost casată în tot. S-a desființat sentința pronunțată de tribunal doar în ceea ce privește soluționarea cererilor de intervenție, iar cauza a fost trimisă la tribunal pentru judecarea pe fond a acestora.