ÎCCJ, decizie (scj.ro #81783)

Cerere de intervenție principală.

Admiterea în principiu. Analiza condițiilor de admisibilitate. Efecte.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Părțile. Intervenția.

Index alfabetic :

cerere de intervenție

-

notificare

C.proc.civ., art. 52

O dată ce a fost încuviințată în principiu o cerere de intervenție

principală, instanța, prin soluția finală de respingere a

aceleiași cereri, reținând că

nu este posibilă analiza pe fond a pretențiilor formulate de

intervenient, a realizat

în fapt, rediscutarea condițiilor de

admisibilitate în principiu, or, acest lucru reprezintă o încălcare a

efectului procesual al încuviințării în principiu a cererii de

intervenție principală.

Secția I civilă, decizia nr. 5925

din 3 octombrie 2012

Prin sentința nr. 1638 din 10 noiembrie

2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a admis cererea

precizată, formulată de reclamanta Academia Română în

contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului București. A obligat

pârâții la emiterea dispoziției cu propunere de acordare de

măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale,

pentru cota de 3/4 din apartamentele nr. 2, 10, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 25, 26,

27, din imobilul situat în București. A respins ca neîntemeiate cererile

de intervenție principală formulate de D.R. Dumitru, D.V.G. și

I.A.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că, prin notificarea din 1 iunie 2005,

reclamanta a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu,

iar prin dispoziția nr. 4617 din

26

septembrie 2005, emisă de pârâtă, notificarea a fost respinsă ca

inadmisibilă.

Prin sentința nr. 1142 din 30

octombrie 2006, definitivă și irevocabilă, Tribunalul

București, Secția a IV-a civilă a admis contestația

formulată de reclamantă, a anulat dispoziția emisă și

a constatat că Academia Română are calitatea de persoană

îndreptățită.

Tribunalul a mai reținut

că, prin testamentul din 23 ianuarie 1943, V.D. a instituit ca legatar

universal Academia Română asupra întregii sale averi mobile și

imobile, printre care și asupra a 11 apartamente din imobilul în litigiu,

acceptarea legatului fiind autorizată prin decizia nr. 7807/1944 a

Ministerului Culturii și Cultelor.

Prin sentința civilă nr.

14 din 12 ianuarie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, s-a

reținut că Academiei Române îi revine 3/4 din legatul lăsat de

V.D.

În anul 1948,

prin decizie a Consiliului de Miniștri, imobilul

a fost preluat de către stat și transmis la

Ministerul Afacerilor Interne, temeiul legal constituindu-1 Decretul nr.

224/1951.

În prezent, apartamentele nu mai pot

fi restituite în natură, pentru că au fost

înstrăinate,   motiv  pentru   care

se  impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile legii speciale.

În ceea ce privește cererile de

intervenție principală,

tribunalul

a constatat că intervenienții au solicitat să se constate

că

sunt coproprietari ai imobilului alături de reclamantă

și să se dispună restituirea în natură a cotei parte care

li se cuvine.

Analiza pe fond a notificării

este împiedicată de faptul că

notificarea

a fost formulată și de alte persoane, respectiv P.

C. și

Ș.F.M., care nu au formulat cerere de intervenție, stabilirea

calității de moștenitor fiind o problemă de drept care nu

poate fi soluționată decât în contradictoriu cu toți

pretinșii moștenitori ce apar în notificare.

Pe de altă parte, prin

sentința civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945 a Tribunalului Ilfov, s-a

reținut calitatea de moștenitor pentru mai multe persoane,

față de care intervenienții nu justifică calitatea de

moștenitori.

Prin decizia nr. 750A din 27 septembrie

2011, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat de intervenienți.

Instanța

de apel a reținut că, prin notificarea din 14

august 2001, intervenienții și numiții

P.C. și Ș.F.M. au solicitat restituirea imobilului. Notificarea nu a

fost încă soluționată, deși prin sentința nr. 1721/F

din 14 noiembrie 2008, definitivă și irevocabilă, Tribunalul

București, Secția a V-a civilă a dispus obligarea Primăriei

municipiului București la emiterea unei decizii sau dispoziții.

Instanța de fond a apreciat în

mod corect că soluționarea

notificării

nu se poate realiza decât în prezența tuturor persoanelor care au formulat

notificare, atâta timp cât instanțele de judecată au

competența

de a analiza fondul raportului juridic atunci când unitatea

deținătoare refuză să soluționeze notificarea.

Soluționarea fondului

notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care

să figureze toate persoanele care au formulat notificare și care au

dreptul la măsuri reparatorii, deoarece formularea cererii de

intervenție doar de către o parte din notificatori nu-i exclude pe

ceilalți de la beneficiul reparațiilor legale.

În acest sens există

distincție între sesizarea unității

deținătoare prin notificare și sesizarea instanței,

astfel încât, față și

de dispozițiile art. 4.3 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cererea de

intervenție nu poate fi primită.

Împotriva acestei decizii  au

declarat recurs intervenienții.

Invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C.proc.

civ., recurenții au

arătat că art. 4.3 din Normele metodologice de

aplicare a

Legii nr. 10/2001 vizează doar situația în care a fost emisă o

decizie sau dispoziție, iar părțile se adresează

instanței în lipsa înțelegerii lor.

Regula unanimității nu

poate fi aplicată, deoarece, potrivit procedurilor instituite de Legea nr.

10/2001, doar cei care au formulat notificare au dreptul la masuri reparatorii.

Prin urmare,

nu are relevanță

faptul că moștenitorii din anul 1952 ai lui V.

D. au sau nu

moștenitori în anul 2001 sau 2011.

De asemenea, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii

unanimității să nu se facă în mod rigid, ci în funcție

de circumstanțele fiecărei cauze.

Demersurile întreprinse de unul

dintre coproprietari pentru restituirea imobilelor preluate în mod abuziv au

caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți coproprietari,

care, altfel, ar fi decăzuți din drepturile lor.

Criticile formulate permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de

procedură civilă și sunt fondate, pentru cele ce se vor

arăta în continuare :

În cauză, la data de 3

februarie 2010, Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a

încuviințat în principiu, în temeiul art. 52 C.proc.civ., cererile de

intervenție formulate de numiții D.R.D., D.V.G. și I.A., motivat

de faptul că aceste persoane au dovedit că au formulat notificare

privind imobilul în litigiu.

Soluția încuviințării

în principiu a cererilor de intervenție nu a fost atacată cu apel,

potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (2) C.proc.civ., astfel încât ea a

intrat în puterea lucrului judecat.

Acest aspect este important,

deoarece, prin încuviințarea în

principiu

a cererii de intervenție, judecătorul nu analizează formal

dacă

terțul justifică un interes și pretinde un drept propriu,

dacă există o legătură suficientă între cererea

principală și cererea de intervenție sau dacă

intervenientul a respectat condițiile privind momentul la care o astfel de

cerere poate fi formulată.

încuviințarea

în principiu presupune mai mult decât atât, și anume

faptul că

pretențiile formulate de terții intervenienți sunt analizate

pe fond în litigiul în curs, deoarece dreptul

pretins de intervenient

devine drept litigios.

În cauză, Tribunalul

București a respins cererile de

intervenție,

subliniind faptul că analiza pe fond a notificării este

împiedicată

de faptul că notificarea a fost formulată și de alte persoane,

care nu au formulat cerere de intervenție și că mai există

și alți moștenitori, iar instanța de apel a reținut

că soluționarea fondului notificării nu se poate realiza decât

într-un cadru procesual în care să figureze toate persoanele care au

formulat notificare.

Prin urmare,

ambele instanțe au constatat că nu este posibilă analiza pe fond

a pretențiilor formulate de intervenienți, realizând,

în fapt, rediscutarea condițiilor de

admisibilitate în principiu a cererilor de intervenție principală.

Or, acest lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al

încuviințării în principiu a cererii de intervenție

principală, în condițiile în care, așa cum s-a

arătat, legalitatea încuviințării

în principiu nu a constituit obiect al

criticilor și analizei

instanței în apel.

De aceea, s-a admis recursul

declarat de intervenienți împotriva deciziei, care a fost casată în

tot. S-a desființat sentința pronunțată de tribunal doar în

ceea ce privește soluționarea cererilor de intervenție, iar

cauza a fost trimisă la tribunal pentru judecarea pe fond a acestora.