ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5925/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5925/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului
civil de față:
Analizând actele și
lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 1638 din 10 noiembrie 2010,
Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea precizată, formulată
de reclamanta Academia Română în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului
București.
A obligat pârâții la
emiterea dispoziției cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în
echivalent, în condițiile legii speciale, pentru cota de 3/4 din apartamentele
nr. 2, 10, 15, 16, 17, 19, 23, 24, 25, 26, 27, din imobilul situat în
București, str. J., sector 1.
A respins ca
neîntemeiate cererile de intervenție principală formulate de D.R.D., D.V.G. și
I.A.
Pentru a hotărî
astfel, tribunalul a reținut că, prin notificarea din 1 iunie 2005, reclamanta
a solicitat restituirea în natură a apartamentelor în litigiu, iar prin
dispoziția din 26 septembrie 2005, emisă de pârâtă, notificarea a fost respinsă
ca inadmisibilă.
Prin Sentința nr.
1142 din 30 octombrie 2006, definitivă și irevocabilă, Tribunalul București,
secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de reclamantă, a anulat
dispoziția emisă și a constatat că Academia Română are calitatea de persoană
îndreptățită.
Tribunalul a mai
reținut că, prin testamentul din 23 ianuarie 1943, V.D. a instituit ca legatar
universal Academia Română asupra întregii sale averi mobile și imobile, printre
care și asupra a 11 apartamente din imobilul din str. J., acceptarea legatului
fiind autorizată prin Decizia nr. 7807/1944 a Ministerului Culturii și
Cultelor.
Prin Sentința civilă
nr. 14 din 12 ianuarie 1945, pronunțată de Tribunalul Ilfov, s-a reținut că
Academiei Române îi revine 3/4 din legatul lăsat de V.D.
În anul 1948, prin
decizie a Consiliului de Miniștri, imobilul din str. J. a fost preluat de către
stat și transmis la Ministerul Afacerilor Interne, temeiul legal constituindu-l
Decretul nr. 224/1951.
În prezent,
apartamentele nu mai pot fi restituite în natură, pentru că au fost
înstrăinate, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii prin
echivalent, în condițiile legii speciale.
În ceea ce privește
cererile de intervenție principală, tribunalul a constatat că intervenienții au
solicitat să se constate că sunt coproprietari ai imobilului alături de
reclamantă și să se dispună restituirea în natură a cotei parte care li se
cuvine.
Analiza pe fond a
notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată și de
alte persoane, respectiv P.C. și Ș.F.M., care nu au formulat cerere de
intervenție, stabilirea calității de moștenitor fiind o problemă de drept care
nu poate fi soluționată decât în contradictoriu cu toți pretinșii moștenitori
ce apar în notificare.
Pe de altă parte,
prin Sentința civilă nr. 14 din 12 ianuarie 1945 a Tribunalului Ilfov, s-a
reținut calitatea de moștenitor pentru mai multe persoane, față de care
intervenienții nu justifică calitatea de moștenitori.
Prin Decizia nr. 750A
din 27 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenienți.
Instanța de apel a
reținut că, prin notificarea din 14 august 2001, intervenienții și numiții P.C.
și Ș.F.M. au solicitat restituirea imobilului din str. J. Notificarea nu a fost
încă soluționată, deși prin Sentința nr. 1721/F din 14 noiembrie 2008,
definitivă și irevocabilă, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a dispus
obligarea Primăriei municipiului București la emiterea unei decizii sau
dispoziții.
Instanța de fond a
apreciat în mod corect că soluționarea notificării nu se poate realiza decât în
prezența tuturor persoanelor care au formulat notificare, atâta timp cât
instanțele de judecată au competența de a analiza fondul raportului juridic
atunci când unitatea deținătoare refuză să soluționeze notificarea.
Soluționarea fondului
notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să
figureze toate persoanele care au formulat notificare și care au dreptul la
măsuri reparatorii, deoarece formularea cererii de intervenție doar de către o
parte din notificatori nu-i exclude pe ceilalți de la beneficiul reparațiilor
legale.
În acest sens există
distincție între sesizarea unității deținătoare prin notificare și sesizarea
instanței, astfel încât, față și de dispozițiile art. 4.3 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cererea de intervenție nu poate
fi primită.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal au declarat recurs intervenienții.
Invocând dispozițiile
art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat că art. 4.3 din Normele
metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 vizează doar situația în care a
fost emisă o decizie sau dispoziție, iar părțile se adresează instanței în
lipsa înțelegerii lor.
Regula unanimității
nu poate fi aplicată, deoarece, potrivit procedurilor instituite de Legea nr.
10/2001, doar cei care au formulat notificare au dreptul la măsuri reparatorii.
Prin urmare, nu are relevanță faptul că moștenitorii din anul 1952 ai lui V.D.
au sau nu moștenitori în anul 2001 sau 2011.
De asemenea,
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului impune ca aplicarea regulii
unanimității să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele
fiecărei cauze.
Demersurile
întreprinse de unul dintre coproprietari pentru restituirea imobilelor preluate
în mod abuziv au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalți
coproprietari, care, altfel, ar fi decăzuți din drepturile lor.
Criticile formulate
permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și
sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cauză, la data de
3 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a încuviințat în
principiu, în temeiul art. 52 C. proc. civ., cererile de intervenție formulate
de numiții D.R.D., D.V.G. și I.A., motivat de faptul că aceste persoane au
dovedit că au formulat notificare privind imobilul în litigiu.
Soluția încuviințării
în principiu a cererilor de intervenție nu a fost atacată cu apel, potrivit
dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât ea a intrat în
puterea lucrului judecat.
Acest aspect este
important, deoarece, prin încuviințarea în principiu a cererii de intervenție,
judecătorul nu analizează formal dacă terțul justifică un interes și pretinde
un drept propriu, dacă există o legătură suficientă între cererea principală și
cererea de intervenție sau dacă intervenientul a respectat condițiile privind
momentul la care o astfel de cerere poate fi formulată. Încuviințarea în
principiu presupune mai mult decât atât, și anume faptul că pretențiile
formulate de terții intervenienți sunt analizate pe fond în litigiul în curs,
deoarece dreptul pretins de intervenient devine drept litigios.
În cauză, Tribunalul
București a respins cererile de intervenție, subliniind faptul că analiza pe
fond a notificării este împiedicată de faptul că notificarea a fost formulată
și de alte persoane, care nu au formulat cerere de intervenție și că mai există
și alți moștenitori, iar instanța de apel a reținut că soluționarea fondului
notificării nu se poate realiza decât într-un cadru procesual în care să
figureze toate persoanele care au formulat notificare.
Prin urmare, ambele
instanțe au constatat că nu este posibilă analiza pe fond a pretențiilor
formulate de intervenienți, realizând, în fapt, rediscutarea condițiilor de
admisibilitate în principiu a cererilor de intervenție principală. Or, acest
lucru reprezintă o încălcare a efectului procesual al încuviințării în
principiu a cererii de intervenție principală, în condițiile în care, așa cum
s-a arătat, legalitatea încuviințării în principiu nu a constituit obiect al
criticilor și analizei instanței în apel.
De aceea, se va
admite recursul declarat de intervenienți împotriva deciziei care va fi casată
în tot. Se va desființa sentința pronunțată de tribunal doar în ceea ce
privește soluționarea cererilor de intervenție, iar cauza va fi trimisă la
tribunal pentru judecarea pe fond a acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de intervenienții D.R.D., D.V.G. și I.A. împotriva Deciziei nr. 750 A
din 27 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează în tot
decizia atacată și desființează în parte Sentința nr. 1638 din 10 noiembrie
2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în ceea ce privește
soluția dată cererilor de intervenție.
Trimite cauza la
Tribunalul București pentru judecarea cererilor de intervenție formulate de
D.R.D., D.V.G. și I.A.
Menține celelalte
dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 3 octombrie 2012.
Procesat
de GGC - NN