ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4495/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin Sentința nr. 1045 din 16 iunie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta Academia Română în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin primar general, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin testament autentic, numita M.A. a desemnat ca legatar universal pentru întreaga sa avere mobilă și imobilă pe N.R., care, după încetarea din viață a testatoarei, urma să lichideze prin vânzare bunurile găsite la data decesului. După achitarea legatelor cu titlu particular, toată averea ce va rămâne, transformată în bonuri, efecte, titluri, etc., se va împărți în două părți egale, din care o parte va fi luată de Eforia Spitalelor Civile din București, iar a doua parte de Academia Română.

Prin actul de predare de legat, autentificat din 28 mai 1935, legatarul universal a procedat la predarea în natură către cele două instituții a imobilelor, renunțând la clauza testamentară care dispunea ca imobilele să fie vândute. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, a fost identificat lotul II descris în Jurnalul Tribunalului Ilfov, cu privire la care reclamanta susține că a exercitat posesia și dreptul de administrare, constatându-se că are o suprafață de 1.595 m.p., fiind folosit ca parcare. Deși reclamanta a susținut că a stăpânit lotul nr. II, atribuit prin jurnalul Tribunalului Ilfov din 25 februarie 1941, nu a depus dovezi în acest sens.

In ceea ce privește susținerea reclamantei că, de cotele moștenitorilor care nu au formulat notificare, profită ceilalți moștenitori, tribunalul a reținut că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil, deoarece imobilul nu a fost preluat de la M.A., ci de la reclamantă și coproprietara Eforia Spitalelor Civile. Prin decizia nr. 378/ A din 5 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă. A schimbat în tot sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâtul să emită o dispoziție de restituire în natură, în cotă indiviză de 1/1 % a terenului de 1.240 m.p., suprafață liberă de construcții, imobil situat în București, str. N. Tonitza, individualizat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.I.

Instanța de apel a constatat că prima instanță a reținut în mod eronat că reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar la data preluării bunului. Astfel, prin sentința nr. 1117 din 3 decembrie 1935, Tribunalul Ilfov a ordonat ieșirea din indiviziune și a recunoscut pentru Academia Română și Eforia Spitalelor Civile dreptul de proprietate în cote egale de 1/2. În cadrul procesului de ieșire din indiviziune s-a omologat raportul de expertiză efectuat, prin care s-a propus formarea a două loturi, tragerea la sorți urmând a se face după rămânerea definitivă a hotărârii. Față de înscrisurile existente la dosar, instanța de apel a reținut că reclamanta a dovedit existența dreptului de proprietate afectat de modalitatea indiviziunii, acest drept fiind trecut ca atare în proprietatea statului prin preluare.

împrejurarea că în discuție este o proprietate indiviză nu are relevanță în ceea ce privește incidența legii speciale, iar faptul că acest act normativ face aplicarea dreptului de acrescământ, inaplicabil în speță, nu poate constitui un impediment la restituire. Instanța de apel a mai reținut că, prin raportul de expertiză efectuat a fost identificat lotul II descris în Jurnalul Tribunalului Ilfov, cu privire la care reclamanta pretinde că a exercitat posesia și care are o suprafață de 1.595 m.p., din care o suprafață de 1.240 m.p. este liberă de construcții, fiind folosită ca parcare auto. Această suprafață de 1.240 m.p. face obiectul acțiunii. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Primăria Municipiului București, prin primar general.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că prima instanță a apreciat în mod eronat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate și a avut în vedere Legea nr. 564/2004. În cauză, reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, deoarece imobilul a fost înscris în cartea funciară ca proprietate indiviză și nu s-a făcut dovada rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței nr. 1117 din 3 decembrie 1935 a Tribunalului Ilfov. Recursul declarat este nul, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Dezvoltarea motivelor de recurs presupune prezentarea tuturor argumentelor de drept de care înțelege să se folosească partea pentru a demonstra că hotărârea atacată este nelegală și pentru a combate argumentele de drept invocate de instanță în susținerea soluției pronunțate, nefiind suficientă simpla menționare a motivelor de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ. De asemenea, motivarea în drept a recursului, înseamnă abordarea punctuală a tuturor elementelor de drept reținute prin hotărârea atacată și combaterea acestora cu argumente care au legătură cu rezolvările în drept date de instanță. În cauză, însă, motivele de recurs prezentate de pârâtă sunt contradictorii, nu au legătură cu soluția pronunțată în cauză sau nu reprezintă critici de nelegalitate.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod corect că prima instanță a greșit atunci când a constatat că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, dar în același timp susține exact contrariul, și anume, faptul că reclamanta nu a tăcut dovada dreptului de proprietate. Chiar dacă s-ar accepta ideea că există o critică de nelegalitate privind dovada dreptului de proprietate, recurenta invocă argumente care nu au legătură cu dezlegarea dată de instanța de apel acestei probleme, dezlegare fundamentată pe procesul de ieșire din indiviziune și pe înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară. Or, recurenta susține faptul că reclamanta nu a făcut dovada rămânerii irevocabile a hotărârii de indiviziune, aceasta fiind o apărare invocată pentru prima oară în recurs, care nu poate fi analizată omisso medio și face abstracție de faptul că dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară.

Se constată astfel, că susținerile pârâtei recurente din cererea de declarare a recursului nu au legătură cu problemele de drept avute în vedere și dezlegate de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, situație care echivalează cu nemotivarea recursului. De aceea, recursul declarat se va constata nul, în aplicarea dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat pârâta Primăria Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 378/ A din 5 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.