ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4814/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1069 din 09 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei A.I.M. împotriva dispoziției nr. 2677 din 13 mai 2004 emisă de Primarul General. Pentru a formula această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Contestatoarea a depus la dosar acte de stare civilă din care rezultă că proprietarul imobilului expropriat a fost G.N.A., a cărui succesiune a fost culeasă de G.E.A., singura persoană cu vocație succesorală legală. La data decesului acestuia, 1988, era în viață vara sa primară, respectiv autoarea reclamantei, G.M., care a acceptat succesiunea de pe urma vărului său prin declarație de acceptare expresă a succesiunii, autentificată în 16 mai 1989. Cu toate acestea, din deciziile depuse la dosar se desprinde faptul că G.E.A.

a instituit un legatar universal în persoana numitei M.S.M. căreia i-a fost eliberat certificatul de moștenitor din 10 martie 1989, testament constatat juridicește valabil prin deciziile civile nr. 282A din 12 iunie 2006, 1369 din 13 iunie 2006 ale Curții de Apel București, decizia civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București, în cauze în care, deși nu au autoritate de lucru judecat sub aspectul triplei identități cerută de lege, a intervenit și reclamanta. Potrivit art. 888 C. civ., legatul universal conferă vocația la întreaga moștenire și, în lipsa oricăror cauze de ineficacitate, se înlătură de la moștenire moștenitorii legali nerezervatari, cum este cazul reclamantei, care nu pierde titlul de moștenitor, ci numai vocația concretă la moștenire.

Astfel s-a reținut că legatul universal operează o transmisiune universală având ca obiect patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică ce cuprinde toate drepturile și obligațiile și care au aparținut defunctului și nu numai bunurile existente în patrimoniul acestuia la data decesului, Tribunalul apreciază că reclamanta nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv calitatea de succesoare a proprietarului imobilului naționalizat. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A.I.M.

împotriva deciziei civile nr. 482 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat, reținându-se următoarele: Ținând seama de faptul că apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, părțile având posibilitatea de a supune judecății în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, instanța de apel a examinat în continuare pretențiile reclamantei de restituire (în natură sau în echivalent) a imobilului-apartament situat în București, sectorul 2, și, din această perspectivă, legalitatea dispoziției emise de intimatul-pârât în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

Astfel, referitor la dreptul de proprietate al autorului și deposedarea sa abuzivă invocată prin acțiunea dedusă judecății, Curtea reține că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 10 decembrie 1940, G.N.A. a cumpărat de la T.J. imobilul situat în București, împreună cu „terenul în suprafață de cca. 266 m.p., construcțiile aflate pe el și tot ce este imobil prin natură, destinație, etc.”, în contract făcându-se mențiune și despre închirierea unor apartamente din imobil, respectiv 4 locațiuni vizând fiecare câte un apartament care expirau la data de 23 aprilie 1941. În plus, apartamentul nr. 5, ocupat de vânzător, urma să rămână în folosința acestuia din urmă până la aceeași dată.

Printr-o declarație înregistrată la data de 27 noiembrie 1947 la Administrația Financiară a Sectorului 1 Galben București, G.N.A., în calitate de proprietar al imobilului (mai precis, conform propriei declarații, al „apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5”), prezenta în vederea stabilirii unei eventuale diferențe de impozit situația apartamentelor deținute de acesta după cum urmează: apartamentul nr. 1 de la parter și apartamentul nr. 3 aflat la etajul II - rechiziționate; apartamentul nr. 4 de la etajul III - ocupat de o terță persoană; apartamentul nr. 5 aflat la etajul IV - „locuit de proprietar”. Referitor la acest ultim apartament, cu nr. 5, ce face obiectul prezentului litigiu, s-a reținut însă că prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, G.N.A.

a înstrăinat apartamentul, împreună cu cota aferentă de teren și cota indiviză din părțile comune ale imobilului, Președinției Consiliului de Miniștri (reprezentată de directorul administrativ, A.P.) care a achitat, la aceeași dată, prețul convenit, de 250.000 ROL. Instanța de apel a mai reținut că în Anexa Decretului nr. 92/1950 figurează G.A. cu 6 apartamente naționalizate care erau situate la adresa din București, împrejurare ce nu se coroborează pe deplin cu celelalte date prezentate anterior privind apartamentele care se mai aflau în proprietatea autorului apelantei, date care rezultă chiar și din cele declarate de acesta la organele fiscale ale vremii.

Ulterior, prin decizia nr. 392 din 22 aprilie 1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai București s-a luat act că apartamentul sus-menționat, intrat în administrarea ori, chiar, în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne a fost trecut în fondul locativ administrat de Sfatul Popular al Capitalei. Ca atare, reține instanța de apel, în prezent, apartamentul nu se mai află în patrimoniul administrat de Primăria Municipiului București, fiind vândut de aceasta, prin SC A. SA, lui R.C., prin contractul din 02 februarie 2005, perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, s-a reținut cu privire la situația juridică a apartamentului în litigiu, că trecerea sa în proprietatea statului nu s-a realizat nici prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, așa cum susține apelanta-reclamantă, nici prin decizia nr. 392/1963 a Ministerului Afacerilor Interne, așa cum s-a comunicat instanței de către SC A. SA prin adresa din 10 august 2010, ci – astfel cum rezultă fără echivoc din actul aflat în copie certificată în prezentul dosar – prin cumpărarea sa de la vânzătorul proprietar în anul 1949. Or, o asemenea modalitate de înstrăinare, cu titlu oneros, nu poate fi considerată o preluare abuzivă, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (act normativ care a inclus în sfera acestor preluări doar înstrăinările realizate prin liberalități - donații făcute statului în perioada regimului politic comunist, în condițiile prevăzute expres și detaliate la pct. c). În consecință, instanta de apel a retinut că se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea actului contestat – dispoziția nr. 2877 din 13 mai 2004 de respingere a notificării formulate de apelanta-reclamantă pentru restituirea imobilului, acesta neintrând sub incidența legii speciale de reparație.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: O primă critică vizează încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a imposibilității de a putea pune concluzii raportat la înscrisul semnat de fostul proprietar G.A., și cu privire la care susține recurenta, operează nulitatea lui în condițiile în care actul nu a fost autentificat și transcris în cartea funciară. O altă critică vizează încălcarea puterii de lucru judecat, limitele judecății și limitele devoluțiunii apelului, față de dispozitivul deciziei civile nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București.

Recurenta a mai învederat că nelegal, și incălcarea unei prezumții legale, instanța a reținut că imobilul în litigiu nu a fost preluat abuziv de stat. În acest sens, recurenta susține că s-a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al declarației date de G.A. și prin care s-a referit numai la apartamentele proprietatea sa, situate în imobilul din București. Or, susține recurenta, prezumția simplă a instanței încalcă prezumția legală instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 și faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, motiv pentru care se susține încălcarea art. 1202 C. civ. Recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Prin decizia civilă nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, (Dosarul nr. 29469/3/2005, cu privire la care recurenta susține excepția puterii de lucru judecat) s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 623 din 05 mai 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, ce a fost desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, reținându-se că judecătorul fondului nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut. Or, din decizia sus-evocată, rezultă fără posibilitate de echivoc că nu s-a statuat cu privire la fondul cauzei, ci instanta a desființat hotărârea instanței de fond, ca efect al încălcării principiului disponibilității în condițiile în care „judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut”.

Ca atare, nu este incidentă excepția puterii de lucru judecat. Pentru a exista putere de lucru judecat dedus într-un proces din hotărârea pronunțată într-un proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de acest text – de persoane, de obiect și de cauză, iar prima hotărâre rămasă definitivă să fi rezolvat în fond procesul dintre părți. Or, față de decizia civilă nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București este de retinut ca aceasta nu numai că nu se circumscrie dispozițiilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., dar nici nu cuprinde probleme de drept dezlegate, care să fie obligatorii pentru instanța în rejudecare, situație în care nu suntem în prezența autorității de lucru judecat.

Instanța de apel a examinat cauza sub aspectul nelegalitatii și netemeiniciei, în temeiul efectului devolutiv al apelului, prin prisma dispozițiilor art 295 C. proc. civ. și în raport de actele de la dosar. Din această perspectivă, instanța de apel a analizat și reținut că referitor la apartamentul din litigiu, este relevant contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, din care rezultă că acest apartament a fost înstrăinat pentru prețul de 250.000 ROL, achitat la acea dată, astfel că nu sunt fondate nici criticile legate de interpretarea greșită a contractului, și nici cele legate de incidența art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Criticile reclamantei sunt nefondate și în condițiile în care din actele de la dosar rezultă că nu se încadreaza nici în categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesoare a proprietarului imobilului naționalizat, față de existența certificatului de moștenitor din 01 martie 1989 și a testamentului a cărui validitate a fost constatată prin deciziile civile nr. 282 din 12 iunie 2006, nr. 1369 din 13 iunie 2006 ale Curții de Apel București și, respectiv decizia civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București. Ca atare, față de cele expuse, niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 482A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2011.