ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4814/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1069 din 09 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a respins

ca neîntemeiată contestația reclamantei A.I.M. împotriva dispoziției nr. 2677 din

13 mai 2004 emisă de Primarul General.

Pentru a formula această

hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Contestatoarea a depus

la dosar acte de stare civilă din care rezultă că proprietarul imobilului expropriat

a fost G.N.A., a cărui succesiune a fost culeasă de G.E.A., singura persoană cu

vocație succesorală legală. La data decesului acestuia, 1988, era în viață vara

sa primară, respectiv autoarea reclamantei, G.M., care a acceptat succesiunea de

pe urma vărului său prin declarație de acceptare expresă a succesiunii, autentificată

în 16 mai 1989.

Cu toate acestea, din

deciziile depuse la dosar se desprinde faptul că G.E.A. a instituit un legatar universal

în persoana numitei M.S.M. căreia i-a fost eliberat certificatul de moștenitor

din 10 martie 1989, testament constatat juridicește valabil prin deciziile civile

nr. 282A din 12 iunie 2006, 1369 din 13 iunie 2006 ale Curții de Apel București,

decizia civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București, în cauze

în care, deși nu au autoritate de lucru judecat sub aspectul triplei identități

cerută de lege, a intervenit și reclamanta.

Potrivit art. 888 C.

civ., legatul universal conferă vocația la întreaga moștenire și, în lipsa oricăror

cauze de ineficacitate, se înlătură de la moștenire moștenitorii legali nerezervatari,

cum este cazul reclamantei, care nu pierde titlul de moștenitor, ci numai vocația

concretă la moștenire.

Astfel s-a reținut că

legatul universal operează o transmisiune universală având ca obiect patrimoniul

defunctului privit ca o universalitate juridică ce cuprinde toate drepturile și

obligațiile și care au aparținut defunctului și nu numai bunurile existente în patrimoniul

acestuia la data decesului, Tribunalul apreciază că reclamanta nu și-a dovedit calitatea

de persoană îndreptățită în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv calitatea

de succesoare a proprietarului imobilului naționalizat.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta A.I.M. împotriva deciziei civile nr. 482 din 21 septembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins apelul ca nefondat,

reținându-se următoarele:

Ținând seama de faptul

că apelul este o cale de atac devolutivă ce duce la rejudecarea pricinii în fond,

astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt

repuse în discuția instanței de apel, părțile având posibilitatea de a supune judecății

în apel litigiul dintre ele în ansamblul său, instanța de apel a examinat în continuare

pretențiile reclamantei de restituire (în natură sau în echivalent) a imobilului-apartament

situat în București, sectorul 2, și, din această perspectivă, legalitatea dispoziției

emise de intimatul-pârât în raport de prevederile Legii nr. 10/2001.

Astfel, referitor la dreptul

de proprietate al autorului și deposedarea sa abuzivă invocată prin acțiunea dedusă

judecății, Curtea reține că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de

Tribunalul Ilfov, secția notariat, din 10 decembrie 1940, G.N.A. a cumpărat de la

T.J. imobilul situat în București, împreună cu „terenul în suprafață de cca. 266

m.p., construcțiile aflate pe el și tot ce este imobil prin natură, destinație,

etc.”, în contract făcându-se mențiune și despre închirierea unor apartamente din

imobil, respectiv 4 locațiuni vizând fiecare câte un apartament care expirau la

data de 23 aprilie 1941. În plus, apartamentul nr. 5, ocupat de vânzător, urma să

rămână în folosința acestuia din urmă până la aceeași dată.

Printr-o declarație înregistrată

la data de 27 noiembrie 1947 la Administrația Financiară a Sectorului 1 Galben București,

G.N.A., în calitate de proprietar al imobilului (mai precis, conform propriei declarații,

al „apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5”), prezenta în vederea stabilirii unei eventuale

diferențe de impozit situația apartamentelor deținute de acesta după cum urmează:

apartamentul nr. 1 de la parter și apartamentul nr. 3 aflat la etajul II - rechiziționate;

apartamentul nr. 4 de la etajul III - ocupat de o terță persoană; apartamentul

nr. 5 aflat la etajul IV - „locuit de proprietar”.

Referitor la acest ultim

apartament, cu nr. 5, ce face obiectul prezentului litigiu, s-a reținut însă că

prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, G.N.A. a înstrăinat apartamentul,

împreună cu cota aferentă de teren și cota indiviză din părțile comune ale imobilului,

Președinției Consiliului de Miniștri (reprezentată de directorul administrativ,

A.P.) care a achitat, la aceeași dată, prețul convenit, de 250.000 ROL.

Instanța de apel a mai

reținut că în Anexa Decretului nr. 92/1950 figurează G.A. cu 6 apartamente naționalizate

care erau situate la adresa din București, împrejurare ce nu se coroborează pe deplin

cu celelalte date prezentate anterior privind apartamentele care se mai aflau în

proprietatea autorului apelantei, date care rezultă chiar și din cele declarate

de acesta la organele fiscale ale vremii.

Ulterior, prin decizia

nr. 392 din 22 aprilie 1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului

1 Mai București s-a luat act că apartamentul sus-menționat, intrat în administrarea

ori, chiar, în proprietatea Ministerului Afacerilor Interne a fost trecut în fondul

locativ administrat de Sfatul Popular al Capitalei.

Ca atare, reține instanța

de apel, în prezent, apartamentul nu se mai află în patrimoniul administrat de Primăria

Municipiului București, fiind vândut de aceasta, prin SC A. SA, lui R.C., prin contractul

din 02 februarie 2005, perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, s-a reținut

cu privire la situația juridică a apartamentului în litigiu, că trecerea sa în proprietatea

statului nu s-a realizat nici prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950,

așa cum susține apelanta-reclamantă, nici prin decizia nr. 392/1963 a Ministerului

Afacerilor Interne, așa cum s-a comunicat instanței de către SC A. SA prin adresa

din 10 august 2010, ci – astfel cum rezultă fără echivoc din actul aflat în copie

certificată în prezentul dosar – prin cumpărarea sa de la vânzătorul proprietar

în anul 1949.

Or, o asemenea modalitate

de înstrăinare, cu titlu oneros, nu poate fi considerată o preluare abuzivă, în

sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (act normativ care a

inclus în sfera acestor preluări doar înstrăinările realizate prin liberalități

- donații făcute statului în perioada regimului politic comunist, în condițiile

prevăzute expres și detaliate la pct. c).

În consecință, instanta

de apel a retinut că se impune respingerea acțiunii ca neîntemeiată și menținerea

actului contestat – dispoziția nr. 2877 din 13 mai 2004 de respingere a notificării

formulate de apelanta-reclamantă pentru restituirea imobilului, acesta neintrând

sub incidența legii speciale de reparație.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta A.I.M. solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

O primă critică vizează

încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a imposibilității de a putea pune concluzii

raportat la înscrisul semnat de fostul proprietar G.A., și cu privire la care susține

recurenta, operează nulitatea lui în condițiile în care actul nu a fost autentificat

și transcris în cartea funciară.

O altă critică vizează

încălcarea puterii de lucru judecat, limitele judecății și limitele devoluțiunii

apelului, față de dispozitivul deciziei civile nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții

de Apel București.

Recurenta a mai învederat

că nelegal, și incălcarea unei prezumții legale, instanța a reținut că imobilul

în litigiu nu a fost preluat abuziv de stat.

În acest sens, recurenta

susține că s-a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al declarației date de G.A.

și prin care s-a referit numai la apartamentele proprietatea sa, situate în imobilul

din București.

Or, susține recurenta,

prezumția simplă a instanței încalcă prezumția legală instituită de art. 24 din

Legea nr. 10/2001 și faptul că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950,

motiv pentru care se susține încălcarea art. 1202 C. civ.

Recurenta a solicitat

judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin decizia civilă

nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, (Dosarul nr. 29469/3/2005, cu privire la care

recurenta susține excepția puterii de lucru judecat) s-a admis apelul reclamantei

împotriva sentinței civile nr. 623 din 05 mai 2006 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, ce a fost desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de fond, reținându-se că judecătorul fondului nu s-a pronunțat pe ceea ce s-a cerut.

Or, din decizia sus-evocată,

rezultă fără posibilitate de echivoc că nu s-a statuat cu privire la fondul cauzei,

ci instanta a desființat hotărârea instanței de fond, ca efect al încălcării principiului

disponibilității în condițiile în care „judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra

a ceea ce s-a cerut”.

Ca atare, nu este incidentă

excepția puterii de lucru judecat.

Pentru a exista putere

de lucru judecat dedus într-un proces din hotărârea pronunțată într-un proces anterior,

potrivit art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate cerută de acest

text – de persoane, de obiect și de cauză, iar prima hotărâre rămasă definitivă

să fi rezolvat în fond procesul dintre părți.

Or, față de decizia civilă

nr. 729 din 07 decembrie 2006 a Curții de Apel București este de retinut ca aceasta

nu numai că nu se circumscrie dispozițiilor art. 1201 C. civ. și art. 166 C.

proc. civ., dar nici nu cuprinde probleme de drept dezlegate, care să fie obligatorii

pentru instanța în rejudecare, situație în care nu suntem în prezența autorității

de lucru judecat.

Instanța de apel a examinat

cauza sub aspectul nelegalitatii și netemeiniciei, în temeiul efectului devolutiv

al apelului, prin prisma dispozițiilor art 295 C. proc. civ. și în raport de actele

de la dosar.

Din această perspectivă,

instanța de apel a analizat și reținut că referitor la apartamentul din litigiu,

este relevant contractul de vânzare-cumpărare din 16 aprilie 1949, din care rezultă

că acest apartament a fost înstrăinat pentru prețul de 250.000 ROL, achitat la acea

dată, astfel că nu sunt fondate nici criticile legate de interpretarea greșită a

contractului, și nici cele legate de incidența art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Criticile reclamantei

sunt nefondate și în condițiile în care din actele de la dosar rezultă că nu se

încadreaza nici în categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile

Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesoare a proprietarului imobilului naționalizat,

față de existența certificatului de moștenitor din 01 martie 1989 și a testamentului

a cărui validitate a fost constatată prin deciziile civile nr. 282 din 12 iunie

2006, nr. 1369 din 13 iunie 2006 ale Curții de Apel București și, respectiv decizia

civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București.

Ca atare, față de cele

expuse, niciuna din criticile recurentei nu se circumscrie dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul, fiind nefondat, urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta A.I.M. împotriva deciziei nr. 482A din 21 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2011.