ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7684/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 20 februarie 1998, reclamanta I.G. a solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str. A.F.V. nr. 42, sector 1. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare, ca legatară cu titlu universal, a soției supraviețuitoare, P.I.L., a proprietarului imobilului revendicat, P.I.C., iar imobilul proprietatea acestuia a fost preluat abuziv în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 în mod abuziv întrucât titularul dreptului de proprietate era pictor profesionist, categorie exceptată de la naționalizare.

În cauză, s-au formulat cereri de intervenție de către A.D.V. la 18 iunie 1998 și C.I. și C.V. la 15 mai 1998, prin care s-a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă. Intervenienții C.I. și C.V. au formulat ulterior cerere reconvențională, prin care au solicitat, în cazul în care se va admite acțiunea în revendicare, obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor de îmbunătățiri aduse apartamentului în care locuiesc și pe care le-au evaluat provizoriu la suma de 200.000.000 ROL. Aceiași intervenienți C. au formulat și cerere de chemare în garanție a pârâților Consiliul General al Municipiului București și DA FI prin care au solicitat, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, obligarea acestora la restituirea sumei plătită cu titlu de preț al apartamentului calculat conform Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 6319 din 22 aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că valoarea imobilului revendicat depășește valoarea de 150.000.000 RON. Soluția a fost confirmată prin respingerea apelului prin decizia nr. 2688 din 2 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, respectiv respingerea recursului prin decizia nr. 940 din 3 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. În urma declinării de competență, cauza a fost înregistrată sub nr. 4532/2001 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă. La 29 august 2001, intervenienții C. au depus completare la cererea reconvențională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului și certificatului de moștenitor din 30 noiembrie 1983. La rându-i, reclamanta I.G.

a formulat, la data de 12 noiembrie 2001, o completare la cererea de chemare în judecată, în sensul că înțelege să revendice, prin compararea titlurilor de proprietate, de la intervenienta A.D.V. apartamentul nr. 1 - parter, iar de la intervenienții C. apartamentul nr. 1, precum și întâmpinare la cererile de intervenție în interes propriu și la cererea reconvențională. La termenul din 11 februarie 2002, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H.N. SA, invocată de reclamantă și intervenienta A.D.V. și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului București, cu referire la apartamentele din imobilul revendicat dobândite de către intervenienți.

La 11 martie 2002, intervenienții C. au formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că își restrâng pretențiile din cererea reconvențională la suma de 20.000.000 ROL, urmând ca suma finală să fie stabilită pe baza de expertiză. Tot la termenul din 11 martie 2002, excepția lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul. La termenul din 11 noiembrie 2002, conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei, deoarece pe rolul Judecătoriei sector 1 București se aflau două dosare având drept obiect nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor asupra cărora poartă litigiul din prezentul dosar, însă prin decizia civilă nr. 424 din 17 februarie 2003 a Curții de Apel București s-a admis recursul declarat de A.D.V., s-a modificat în tot încheierea din 11 noiembrie 2002 și s-a trimis cauza tribunalului pentru continuarea judecății.

Prin sentința nr. 871 din 11 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea principală formulată de reclamanta I.G.; au fost admise cererile de intervenție în interes propriu formulate de intervenienții A.D.V., C.I. și C.V.; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională formulată de intervenienții C.I. și C.V. și s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de intervenienții C.I. și C.V., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București -Administrația Fondului Imobiliar. În prealabil, a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a reclamantei-pârâte I.G.

În motivarea sentinței, tribunalul a avut în vedere cererile și susținerile părților pe care le-a coroborat cu probele administrate, din care a rezultat că reclamanta nu a putut invoca un titlu valabil în susținerea cererii de revendicare de la posesorii imobilului, care au dobândit dreptul de proprietate în mod legal, de la adevăratul proprietar. Prin decizia nr. 1396 din 17 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate, a schimbat în tot sentința, în sensul că: a admis acțiunea formulată de reclamanta I.G.; a obligat pe pârâții - intervenienți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. A.F.V.

nr. 42, sector 1; a respins, ca nefondate, cererile de intervenție formulate de intervenienții A.D.V., C.I. și C.V.; a admis cererea de chemare în garanție formulată de C.I. și C.V.; a obligat chemații în garanție Consiliul General al Municipiului București și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar să plătească lui C.I. și C.V. prețul actualizat plătit pentru apartamentul nr. 1 din în cuantum de 182.567.736 ROL și a menținut dispozițiile sentinței apelate privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și respingerea cererii reconvenționale formulate de C.I. și C.V., ca nefondate. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat o primă acțiune în revendicarea imobilului din București, str. A.F.V.

nr. 42 în anul 1993, soluționată prin admiterea acesteia conform sentinței civile nr. 5358 din 18 mai 1993 pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, definitivă prin decizia nr. 66 din 19 ianuarie 1994 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia nr. 521 din 1 aprilie 1994 a Curții de Apel București. Prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, s-a admis recursul în anulare, s-a casat sentința civilă nr. 5358 din 18 aprilie 1993 și s-a respins acțiunea în revendicare formulată de I.G., imobilul în litigiu reintrând în proprietatea statului. Reclamanta I.G., în vara anului 1996, a notificat atât pe intervenienții A.D.V., C.I., C.V., cât și pe Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 și SC R. SA, cu toate acestea, intervenienților li s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele pe care aceștia le ocupau în calitate de chiriași.

Referitor la titlul cu care a deținut statul bunul revendicat, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, prima instanță a reținut că statul a deținut cu titlu valabil imobilul, în condițiile în care Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 481 C. civ., Constituția din 1948 în vigoare la data naționalizării și a tratatelor internaționale la care România era parte. De asemenea, în cauză s-a făcut și dovada că autorul reclamantei era pictor, astfel încât nu se încadra în categoria persoanelor cărora li se aplicau dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, apreciindu-se ca fiind fondată și susținerea că imobilul în litigiu a fost construit ca unitate locativă necesară nevoilor familiei pictorului P.I.C., fapt rezultat din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește cererile de intervenție, dat fiind că intervenienții A.D.N., C.I. și C.V. au încheiat contractele de vânzare-cumpărare după ce fuseseră notificați de reclamantă să nu cumpere apartamentele pe care le ocupaseră în calitate de chiriași, în compararea titlurilor de proprietate opuse de părți, se impune a se da preferință celui al reclamantei care este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar al bunului, în timp ce titlul intervenienților provine de la un neproprietar. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs, în termen legal, intervenienții A.D.V., C.I. și C.V., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, criticând-o nelegalitate și susținând, în esență, următoarele: Prin criticile formulate, intervenienta A.D.V.

a arătat că, în mod greșit, instanța de apel: a constatat că intervenienta a fost notificată referitor la cumpărarea locuinței legal deținute cu chirie încă din anii 1945 și că Decretul nr. 92/1950 ar fi neconstituțional, contrar C. civ. și tratatelor la care România era parte; în compararea titlurilor, a încălcat dreptul de proprietate născut din actul cumpărării licite a apartamentului deținut legal, în calitate de chiriaș, ignorându-se prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului; nu a ținut cont de susținerile privitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001, în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost modificată în sensul comparării titlurilor după intrarea în vigoare a acestei legi, ce a garantat dreptul de proprietate cumpărătorilor de bună-credință.

Prin criticile formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienții C.I. și C.V. au arătat următoarele: În mod greșit, instanța de apel a admis acțiunea în revendicare a reclamantei I.G., dând preferință titlului acesteia în cadrul comparării titlurilor, în condițiile în care, spre deosebire de intervenienți, reclamanta nu a dovedit existența unui titlu de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 și 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deținând doar un certificat de moștenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat. Chiar dacă s-ar lua în considerare certificatul de moștenitor al reclamantei I.G. de pe urma defunctei P.I.L., acesta nu constituie titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, deoarece, la data decesului proprietarului inițial, P.I.C., imobilul nu mai exista în patrimoniul său, preluat fiind cu titlu valabil de către stat.

Instanța de apel nu a ținut cont de motivarea sentinței primei instanțe, nici de argumentele intervenienților, rară a preciza măcar care este titlul de proprietate al reclamantei, căreia i-a dat câștig de cauză. Recurenta a mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că I.G. i-ar fi notificat pe cumpărătorii C.I., C.V. și A.D.V. de intenția sa de a revendica imobilul. Notificarea depusă la dosar de reclamantă nu a fost comunicată familiei C., fiind înregistrată la Judecătoria sectorului 1, iar procesul-verbal semnat de agentul procedural menționează „afișat" la semnătura primitorului, ceea ce demonstrează că notificarea nu a ajuns în mâna destinatarilor.

Pe de altă parte, faptul că reclamanta a depus la judecătorie o notificare pentru a fi trimisă pârâților C., rară a insista în comunicarea către aceștia și fără a se asigura că a fost primită de cei cărora le era adresată, nu este de natură a schimba buna-credință a soților C., existentă la momentul cumpărării apartamentului în litigiu și nici a împiedica vânzarea-cumpărarea valabilă a apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995. Recurenta a arătat, tototdată, că Decretul nr. 92/1950 a constituit un titlu valabil de trecere în proprietatea statului a imobilului în litigiu, contrar considerentelor din decizia recurată și nu a contravenit nici prevederilor Constituției din 1948, nici dispozițiilor art. 481 C. civ., deoarece era o lege specială, aplicabilă cu prioritate față de legea generală, după cum nici vreunui tratat internațional la care România era parte în acea vreme.

Statul a dobândit valabil și legal în proprietate imobilul în litigiu, respectiv prin Decretul nr. 92/1950, mai mult, statul a dobândit proprietatea și prin prescripția achizitivă de 30 de ani, prevăzută de art. 1890 și 645 C. civ. Este greșit considerentul din decizia recurată, în sensul că autorul reclamantei, fiind pictor, nu se încadra în categoria persoanelor cărora li se aplicau dispozițiile Decretul nr. 92/1950, întrucât, pe de o parte, calitatea de pictor nu este cuprinsă între categoriile exceptate de decret, pictorii nefiind asimilați cu intelectualii profesioniști, iar, pe de altă parte, calitatea de pictor nu o putea înlătura pe aceea de exploatator de locuințe, în raport de proprietățile pe care acesta le deținea în 1950 (11 apartamente în trei imobile) și modul în care le exploata, respectiv închiriere.

2 din cele 3 apartamente ale imobilului în litigiu erau închiriate, astfel încât autorul nu se folosea de întreg imobilul pentru nevoile sale și ale familiei sale, astfel cum a reținut instanța. În ceea ce privește vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 1 și 2 din imobil, în anul 1997, s-a susținut că aceasta a fost legală, atât timp cât imobilul fusese preluat cu titlu, au fost respectate prevederile Constituției, C. civ. și Legii nr. 112/1995, părțile contractante au fost de bună-credință, iar soții C.I. și V., precum și A.D.V. îndeplineau toate condițiile legale pentru a cumpăra.

Faptul că prin art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 s-a dat instanțelor judecătorești dreptul să stabilească valabilitatea titlului de proprietate al statului, iar unele instanțe (în totală contradicție cu alte instanțe) consideră că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi fost un titlu valabil de proprietate pentru stat, nu mai poate produce efecte retroactive și nu mai poate conduce la înlăturarea efectelor actelor încheiate în perioada 1950-1998 în mod valabil și legal. Chiar dacă s-ar considera că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un titlu valabil de proprietate pentru stat, este aplicabil principiul error communis facitjus - principiul validității aparenței în drept -, iar dreptul de proprietate al reclamantei nu mai poate fi stabilit retroactiv, desconsiderând dreptul de proprietate dobândit de stat și ulterior de soții C.I.

și V. și A.D.V. Instanța de fond a constatat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanța de apel nu a contestat valabilitatea acestor contracte, astfel încât, comparând titlurile de proprietate ale părților, ar fi trebuit să constate că singurele titluri valabile și care trebuie menținute sunt contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienților. Recurenta a arătat, de asemenea, că, deși obiectul litigiului îl constituie acțiunea în revendicare, nu se poate ignora că Legea nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate față C. civ., reglementează special situația contractelor de vânzare-cumpărare ale imobilelor preluate de stat în orice mod (cu titlu sau fără titlu) în perioada 1945-1989 în art. 45 (fost 46), textele fiind imperative, deci obligatorii și pentru instanță.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 precizează la pct. 46.3 că înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 „cu deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte". În consecință, contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 31 martie 1997, căzând sub incidența acestei prevederi, este recunoscut ca titlu valabil și legal, fiind încheiat și cu bună-credință. Deoarece imobilul face obiectul unei legi speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 - care, de altfel, a fost aplicată în parte imobilului în cauză, restituindu-se în natură apartamentul de la et.

2 și terenul fără construcție, care erau în proprietatea statului -, acțiunea reclamantei I.G. trebuia respinsă ca inadmisibilă, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, reclamanta fiind, eventual, îndreptățită la măsuri reparatorii măsuri reparatorii în echivalent. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea de chemare în garanție, astfel încât, în mod greșit, a fost obligat de către instanța de apel la plata prețului actualizat plătit pentru apartamentul nr. 1, în cuantum de 182.567.736 ROL. Potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 112/1995 și art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 20/1996, beneficiarul sumelor încasate de către municipalitate din vânzarea locuințelor în temeiul legii menționate este Ministerul de Finanțe, căruia îi revine și sarcina plății sumelor prevăzute în art. I pct. 5 din O.G. nr. 184/2002 ce modifică art. 51 din Legea nr. 10/2001. Recurentul a criticat și soluția pronunțată cu privire la cererea principală, având în vedere faptul că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienți sunt valabile, nefacându-se dovada existenței vreunui motiv de nulitate absolută.

Prin motivele de recurs formulate, chematul în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a arătat că nu are calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție, deoarece această instituție este administrator de fond imobiliar și nu reține banii încasați din vânzarea locuințelor, ci îi virează la bugetul de stat într-un cont al cărui titular este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În aplicarea prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la art. 1337 C. civ., pentru restituirea prețului actualizat, plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții trebuie să se îndrepte împotriva Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția căruia s-a constituit fondul extrabugetare de stat pentru asigurarea punerii în aplicare a Legii nr. 112/1995, alimentat cu sumele obținute din vânzarea apartamentelor, avansuri, rate și dobânzi, astfel cum se prevede în art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 35 din H.G. nr. 20/1996. În cursul judecării recursurilor, la termenul din 27 octombrie 2006 s-a dispus judecarea cauzei până la soluționarea Dosarului nr. 8270/299/2006, având ca obiect constatarea nulității testamentului autentificat din 14 februarie 1983, precum și a certificatului de moștenitor din 30 octombrie 1083 de pe urma defunctei P.I.L.

în favoarea reclamantei I.G. La termenul din 12 decembrie 2008, a fost menținută măsura suspendării judecății, în considerarea Dosarului nr. 16474/299/2007, având ca obiect constatarea nulității testamentului autentificat din 14 februarie 1983. La termenul de judecată din 18 mai 2012, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că motivele suspendării nu mai există, întrucât dosarul în considerarea căruia prezenta cauză a fost suspendată a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2013, recurenta -intervenientă A.D.V., prezentă personal și legitimată de către această instanță pe baza actului de identitate, a învederat că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat împotriva deciziei nr. 1396 din 17 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, susținere ce a fost consemnată în încheierea de ședință întocmită la acea dată și care se regăsea, de altfel, în cuprinsul declarației autentificate din 7 decembrie 2012 de notar public M.G.O., declarație dată de recurentă și depusă la dosar. Față de manifestarea de voință a părții explicit exprimată în fața instanței de recurs, Înalta Curte urmează a da curs actului de dispoziție al recurentei, în considerarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, inclusiv în privința judecării căilor de atac declanșate.

În consecință, Înalta Curte va lua act de renunțarea recurentei—interveniente A.D.V. la judecarea recursului, în temeiul art. 316 cu referire la art. 246 C. proc. civ. În ceea ce privește celelalte recursuri, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că sunt nefondate, după cum urmează: În privința recursului declarat de intervenienții C.I. și C.V., Înalta Curte reține următoarele: Recurenții au susținut, în primul rând, că reclamanta nu a dovedit existența unui titlu de proprietate asupra apartamentelor nr. 1 și 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deținând doar un certificat de moștenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat.

Aceste susțineri reprezintă critici împotriva dispoziției instanței de apel de menținere a sentinței sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active, dispoziție ce urmează a fi confirmată, pentru considerente ce vor fi expuse, în completarea motivării soluției legal adoptate în apel. Contrar celor afirmate de către recurenți, reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu - situat în București, str. A.F.V. nr. 42 - în patrimoniul autorului său, C.P.I., la momentul preluării imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950. Titlul de proprietate este reprezentat de actele de vânzare-cumpărare autentificate din 17 iunie 1927, respectiv din 21 ianuarie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, prin care C.P.I.

a cumpărat succesiv două suprafețe de teren de câte 350 mp, pe care a edificat o construcție, astfel încât, la data de 24 octombrie 1940, proprietarul figura în cartea funciară provizorie București cu dreptul de proprietate asupra imobilului din str. A.F.V. nr. 42 compus din teren dobândit în temeiul celor două contracte de vânzare-cumpărare și casă cu subsol, parter, etaj și mansardă. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, C.P.I. fiind menționat în anexa la decret (poziția AA) cu 11 apartamente în București, str. A.F.V. nr. 42, str. A. nr. 20 și str. Ș. În urma decesului lui C.P.I., a rămas ca unic succesor soția supraviețuitoare, L.P.I., conform certificatului de moștenitor din 10 mai 1968 întocmit de fostul Notariat de stat sector 8 București, iar de pe urma defunctei L.P.I.

a rămas ca unic succesor reclamanta din cauză, I.G., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor din 30 noiembrie 1983 emis de fostul Notariat de stat sector 1 București, în baza testamentului autentificat din 14 februarie 1983 de același notariat. Prin sentința civilă nr. 15988 din 18 decembrie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta A.D.V., în contradictoriu cu I.G. și Ministerul Economiei și Finanțelor.

Cererea a avut ca obiect constatarea nulității testamentului autentificat din 14 februarie 1983 de fostul Notariat de stat sector 1 București și a fost completată cu o solicitare de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor din 30 noiembrie 1983. Sentința a fost confirmată prin decizia nr. 332 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a respingerii recursului ca nefondat. În aceste condiții, reclamanta nu numai că a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul lui C.P.I.

la data preluării imobilului de către stat, persoană care figurează ca proprietar al imobilului în actul de preluare, însă a probat și faptul că este unicul moștenitor al acestei persoane. Recurenții au susținut și faptul că nu a operat transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul reclamantei, pe cale succesorală, deoarece imobilul ar fi fost preluate cu titlu valabil de către stat. Susținerile cu acest obiect sunt greșite, instanța de apel făcând o apreciere corespunzătoare a valabilității titlului statului constituit prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950. În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, valabilitatea titlului statului constitut prin preluările operate anterior anului 1989 este definită prin raportarea la norma constituțională, la tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării bunului.

Pentru a se vorbi despre un titlu valabil, este necesară întrunirea în mod cumulativ a cerințelor de conformitate a actului normativ pe baza căruia a avut loc preluarea cu normele în vigoare la acel moment. Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din anul 1948, ce prevedea în art. 8 că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, iar în art. 10 stipula că „Pot 11 făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție." De asemenea, contravenea art. 481 C. civ., potrivit căruia deposedarea de bunul imobil a proprietarului de către stat putea avea loc doar pentru o cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.

Or, Decretul nr. 92/1950 a prevăzut expres că naționalizarea în baza sa operează fără plata vreunei despăgubiri și nici nu a avut loc pentru o cauză de utilitate publică. Ca atare, preluarea de către stat a imobilului s-a realizat iară un titlu valabil, din perspectiva neconformității decretului cu norma constituțională în vigoare și cu cea a C. civ., fără a avea relevanță eventuala respectare în speță a dispozițiilor ale însuși actului normativ de preluare, respectiv a dispozițiilor art. I și II din decret (relative la categoriile de persoane și de imobile supuse naționalizării), la care se face referire în motivele de recurs, cât timp nu au fost respectate celelalte norme vizate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce privește obiectul cererilor deduse judecății în cauză, legea aplicabilă raportului juridic dintre părți și admisibilitatea cererii în revendicare imobiliară, se reține că reclamanta I.G. a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, pentru întregul imobil din str. A.F.V. nr. 42, sector 1. A.D.V., pe de o parte, și soții C.I. și C.V., pe de altă parte, au formulat cereri de intervenție în interes propriu (la datele de 18 iunie 1998, respectiv 15 septembrie 1998), solicitând constatarea calității de proprietari ai apartamentelor nr. 1, respectiv nr. 2 din imobilul în litigiu, în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, în considerarea calității de cumpărători de bună-credință ai apartamentelor menționate.

Cererile de intervenție în interes propriu au fost admise în principiu de către instanță la termenul de judecată din 22 octombrie 2001. La termenul de judecată din 12 noiembrie 2001, reclamanta I.G. a modificat cererea principală, în sensul că înțelege să formuleze cerere în revendicarea apartamentului nr. 1 în contradictoriu cu A.D.V., precum și a apartamentului nr. 1, în contradictoriu cu C.I. și C.V. (care au dobândit, astfel, calitatea de pârâți - intervenienți în cauză). Cererea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 20 februarie 1998, chiar dacă doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă locală, iar cea împotriva foștilor chiriași - cumpărători a două apartamente din imobilul în litigiu a fost adresată instanței după data intrării în vigoare a legii speciale.

Drept urmare, sunt incidente dispozițiile art. 46 (fost art. 47) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei". Pe temeiul acestor dispoziții, în cazul acțiunilor pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 - norma consacră explicit efectul de imediată aplicare a legii noi situațiilor juridice nesoluționate definitiv la acel moment (facta pendentia), cum sunt și cele create prin preluările de imobile de către stat anterior anului 1989 și declarate abuzive de către legiuitor prin legea specială (art. 2 din Legea nr. 10/2001), însă, din punct de vedere procedural, alegerea căii de valorificare a dreptului subiectiv a fost lăsată titularului dreptului, acesta putând opta între continuarea judecății și inițierea procedurii prevăzute de legea specială.

Ca atare, nu sunt fondate susținerile recurenților - intervenienți în sensul că cererea în revendicare ar fi inadmisibilă, cât timp cererea era pendinte pe rolul unei instanțe de judecată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar legea permitea titularului acțiunii să aleagă calea procesuală prin care să-și valorifice dreptul subiectiv. Este de precizat, totodată, că și în cazul s-ar porni de la premisa formulării cererii în revendicare ulterior începerii activității Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), avându-se în vedere data sesizării în cauză a instanței pentru revendicarea a două apartamente din imobil, în contradictoriu cu foștii chiriași ai acestora (12 noiembrie 2011), s-ar ajunge tot la concluzia admisibilității cererii în revendicare imobiliară.

Această concluzie se întemeiază pe decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat atât chestiunea concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia revendicării, C. civ., cât și aspectul criteriilor de soluționare a unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Chiar dacă decizia de apel recurată în cauză a fost pronunțată în anul 2005, decizia dată în interesul legii nu putea fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe. În acest context, se reține că instanța supremă a statuat că, deși, ca regulă, nu există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ., totuși, trebuie recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Drept urmare, și în cazul în care se ia în considerare faptul că cererea în revendicare împotriva chiriașilor-cumpărători a fost formulată ulterior Legii nr. 10/2001, este suficient că reclamantul în cererea în revendicare se prevalează de un „bun" în sensul normei europene, pentru a i se asigura accesul la justiție în vederea formulării unei cereri în revendicare, în cadrul căreia să demonstreze că deține un asemenea „bun". Existența ori inexistența bunului în sensul normei europene interesează fondul cererii în revendicare, și nu admisibilitatea acesteia, cererea urmând a fi considerată întemeiată ori neîntemeiată în funcție de dovezile înfățișate de către reclamant în legătură cu dreptul subiectiv dedus judecății.

În consecință, susținerile recurenților referitoare la inadmisibilitatea cererii în revendicare sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare. În ceea ce privește modul de soluționare de către instanța de apel a cererii în revendicare a celor două apartamente din imobilul în litigiu, este de precizat că instanța de apel a comparat titlurile de proprietate înfățișate de părțile cu interese contrare și a apreciat că titlul reclamantei este preferabil, deoarece titlul pârâților - intervenienți provine de la un neproprietar. Această constatare a întregit analiza pe care instanța a efectuat-o în legătură cu cererile de intervenție în interes propriu, în cadrul căreia s-a reținut că intervenienții au fost notificați de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate în calitate de chiriași, notificare ce a fost ignorată.

Cu toate că nu se menționează expres în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat reaua-credință a intervenienților la momentul cumpărării în baza Legii nr. 112/1995, acesta fiind motivul pentru care a apreciat că titlul intervenienților provine de la o persoană ce nu este titularul dreptului de proprietate, respectiv statul. O asemenea analiză este corectă, motiv pentru care se impune menținerea soluției adoptate asupra apelului, chiar dacă argumentarea sa este sumară și lacunară, urmând a fi completată cu considerente ce urmează a fi expuse prin prezenta decizie, în susținerea soluției de admitere a cererii în revendicare.

Aceste considerente se vor referi atât la cadrul normativ intern, cât și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu reflectarea evoluțiilor intervenite în practica instanței europene, cât și a instanțelor naționale, în perioada îndelungată scursă între data pronunțării deciziei de apel și cea a prezentei decizii (8 ani), ca urmare a suspendării judecării recursurilor timp de 6 ani. Toate aceste aspecte au făcut obiectul dezbaterilor în această fază procesuală, părțile dezvoltând ample susțineri și apărări după repunerea cauzei pe rol la 18 mai 2012, ce urmează a fi avute în vedere, în cercetarea motivelor de recurs. S-a arătat deja că în cererea în revendicare din cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 - indiferent dacă se consideră că a fost inițiată anterior ori ulterior intrării în vigoare a acestei legi, în virtutea efectelor de imediată aplicare a normei noi de drept substanțial.

Practica instanțelor naționale a fost constantă în a aprecia, în ceea ce privește cererile în revendicarea imobilelor preluate de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989 introduse până la data de 14 august 2002 (data împlinirii termenului de prescripție înăuntrul căruia putea fi formulată cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995) - indiferent dacă au fost formulate înainte ori după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că operațiunea de comparare a titlurilor nu se realizează potrivit criteriilor clasice consacrate de jurisprudență, în raport de valabilitatea titlului autorului fiecărei părți în prezentul proces, deoarece, în acest caz, s-ar ignora în mod nejustificat efectele substanțiale ale legii speciale în vigoare la momentul cauzei.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza imobilelor preluate de stat anterior anului 1989 fără titlu valabil (situație întrunită în speță), înstrăinarea operată către fostul chiriaș al apartamentului în discuție este valabilă numai dacă s-a contractat cu bună-credință. S-a apreciat constant că prevederile art. 46 alin. (2) consacră principiul de drept error communis facit jus, recunoscut de literatura de specialitate ca aplicabil în materia efectelor nulității unui act juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparținând altei persoane decât vânzătorul, principiu la care, de altfel, intervenienții au făcut referire în motivele de recurs.

În acest cadru, pentru a opera protecția legală, nu este suficientă simpla bună-credință, constând în credința subiectivă a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situații obiective apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană în locul cumpărătorului. Eroarea comună și invincibilă în care trebuie să se fi aflat cumpărătorul la momentul contractării, vizând calitatea de proprietar a statului implică existența, pe de o parte, a unei stări de fapt și de drept de natură a crea aparența unui asemenea statut al vânzătorului, iar, pe de altă parte, a unei atitudini a cumpărătorului circumscrise bunei-credințe și dovedite ca atare.

Așadar, nu operează vreo prezumție de bună - credință [care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C. civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin prescripția achizitivă de scurtă – durată], ambele condiții de aplicare a principiului enunțat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv recurenții-intervenienți din cauză. Buna-credință cerută în acest caz trebuie să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială. Instanța de apel a apreciat că pârâții - intervenienți nu au fost de bună-credință la momentul contractării, deoarece au fost notificați de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate în calitate de chiriași, iar prin motivele de recurs, se contestă că ar fi fost primită de soții C.I.

și C.V. Contrar susținerilor intervenienților, notificarea nu a fost înregistrată la judecătorie, ci la executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București (după cum rezultă din înscrisul datat 04 iulie 1996, aflat la Dosarul nr. 4532/2001 al Tribunalului București), prin intermediul căruia a fost expediată intervenientului C.I. Împrejurarea că actul a fost afișat pe ușa locuinței destinatarului, și nu înmânat acestuia, nu afectează legalitatea comunicării actului, afișarea reprezentând una dintre modalitățile de comunicare valabilă a oricărui act de procedură, conform art. 86 și 92 C. proc. civ. (în forma din anul 1996), inclusiv notificărilor expediate de executorii judecătorești (ce funcționau, la acel moment, în cadrul tribunalelor și judecătoriilor, conform art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească).

Pe de altă parte, se observă că una dintre notificările expediate de către reclamantă prin intermediul executorului judecătoresc a fost adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, conținând solicitarea de restituire în natură a imobilului. Formularea unei cereri de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995 de către adevăratul proprietar este suficientă pentru înlăturarea bunei-credințe a dobânditorului, cât timp aceasta demonstrează intenția proprietarului deposedat abuziv de către stat de a redobândi posesia bunului, iar pârâții, prin minime diligente, ar fi putut afla despre formularea cererii de către reclamanți.

De altfel, la data contractării de către chiriași, fiisese adoptată Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a arătat că întocmirea actelor de vânzare-cumpărare putea fi tăcută numai după clarificarea situației juridice a locuințelor, ceea ce în speță nu s-a așteptat. Convingerea pârâților în sensul că această cerere nu putea fi soluționată pozitiv este una subiectivă, care nu poate fundamenta buna-credință cerută pentru aplicarea principiului error communis facit jus, cât timp cererea reclamantei nu fusese soluționată până la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârâți. Pe de altă parte, prin H.G.

nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a prevăzut, în art. 1 alin. (5) că „Imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun". Ca atare, după adoptarea acestei hotărâri de guvern, era posibilă oricând formularea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun, prin care adevăratul proprietar să solicite restituirea în natură a apartamentului (ceea ce s-a și întâmplat, reclamanta formulând cererea de față), ceea ce înseamnă că potențiala cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era afectată de riscul recunoașterii posesiei pe cale judecătorească în favoarea adevăratului proprietar, risc pe care intervenienții l-au asumat, cu consecința imposibilității existenței unei atitudini de bună-credință, astfel cum a fost definită anterior.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel a reținut drept criteriu de analiză în cadrul acțiunii în revendicare atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane - în speță, a intervenienților -, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, în raport de situația de fapt reținută, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că intervenienții nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a vânzătorului.

Este de precizat că soluția admiterii cererii în revendicare este confirmată și prin raportarea la decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii, din care rezultă - după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior -, că analiza unei cereri în revendicare se realizează prin prisma existenței sau a inexistenței, în patrimoniul reclamantului, a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale. Dacă reclamantul face dovada deținerii unui asemenea bun, nu numai că cererea în revendicare formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă chiar poate fi admisă, pentru considerente ce urmează a fi expuse.

După cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului formată în interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar în cauzele privind România soluționate de instanța europeană, un „bun" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag.

140 și 143). Or, asemenea hotărâre judecătorească există, reprezentată fiind de sentința civilă nr. 5358 din 18 mai 1993 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al sectorului 1 București și a „R." SA de a-i lăsa reclamantei I.G., în deplină proprietate și pașnică folosință, imobilul din str. A.F.V. nr. 42, sector 1, sentință definitivă și irevocabilă.

Împrejurarea că sentința civilă nr. 5358 din 18 mai 1993 a fost casată prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată într-un recurs în anulare declarat de procurorul general, cu consecința respingerii cererii în revendicare, nu infirmă constatarea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei, dimpotrivă, întărește această concluzie, prin prisma jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului privind înțelesul și conținutul noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în situații identice celor din prezenta cauză. Astfel, în hotărârea din data de 28 octombrie 1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în M. Of.

nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curții Supreme de Justiție pronunțată asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă, prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Un raționament asemănător a fost făcut de către instanța europeană chiar în situația unui cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care îi reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care, însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție în urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunțată în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007). În aceste condiții, reclamanta din prezenta cauză are un bun în sensul Convenției, de care a fost lipsită prin anularea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, iar privarea de bun nu poate fi compensată decât prin restituirea în natură a bunului, în cadrul procesual creat prin cererea în revendicare, în condițiile în care cumpărătorii au fost de rea - credință la data contractării în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, se constată că, în mod corect, instanța de apel a admis cererea în revendicare, motiv pentru care recursul intervenienților este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În ceea ce privește recursurile declarate de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și intervenientul Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, ambele conțin critici împotriva dispoziției instanței de apel de admitere a cererii de chemare în garanție formulate de pârâții-intervenienți C.I. și C.V. și de obligare a celor doi recurenți persoane juridice la plata unei sume de bani reprezentând prețul de vânzare a apartamentului contractat în baza Legii nr. 112/1995, în cuantum actualizat.

Ambii recurenți susțin că nu au calitate procesuală în cererea de chemare în garanție, făcând referire la prevederile art. 51 alin. (3) [actual 50 alin. (3)] din Legea nr. 10/2001, ce derogă de la dispozițiile art. 1337 C. civ. În acest context, Înalta Curte reține că cererea de chemare în garanție prin care pârâții C.I. și C.V. au solicitat obligarea celor două persoane juridice la restituirea prețului vânzării, în ipoteza admiterii cererii principale în revendicare (formulate, la acel moment, doar în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC „H.N." SA), a fost formulată la data de 21 ianuarie 1999 și a fost întemeiată pe prevederile art. 1337 și 1341 C. civ. Astfel, pretențiile arătate au fost deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar după data de 14 februarie 2001, pârâții C.I.

și C.V. nu au modificat cererea de chemare în garanție, în sensul chemării în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, persoana care, în reglementarea Legii nr. 10/2001, este abilitată să restituie prețul de vânzare în cuantum actualizat din fondul extrabugetar prevăzut de art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, înțelegând să se judece în continuare cu persoanele juridice inițial indicate. Legitimarea procesuală pasivă trebuie întrunită în persoana pârâților la momentul formulării cererii, verificându-se în raport de legea în vigoare la acea dată, independent de modificările legislative survenite ulterior. Or, după cum s-a arătat, la data formulării cererii de chemare în garanție, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată, temeiul pretențiilor având ca obiect restituirea prețului achitat de către cumpărătorii C.I.

și C.V. în baza Legii nr. 112/1995 reprezentându-l art. 1337 C. civ., ce reglementează obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune. În acest context, obligația de despăgubire a cumpărătorilor evinși prin admiterea cererii în revendicare revine vânzătorului, respectiv Municipiului București și Consiliului General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, după cum, în mod corect, a constatat instanța de apel, susținerile recurenților pe acest aspect neavând suport.

Această obligație subzistă independent de împrejurarea dacă vânzătorul a beneficiat de sumele de bani obținute din operațiunea vânzării ori le-a virat Ministerului Finanțelor Publice, procurarea fondurilor necesare executării deciziei pronunțate în cauză [din fondul extrabugetar prevăzut de actualul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, gestionat de Ministerul Finanțelor Publice] fiind o chestiune distinctă, ce nu interesează calitatea procesuală pasivă în cauză, determinată potrivit considerentelor anterior expuse. Avându-se în vedere și faptul că susținerile recurentului - pârât Municipiul București referitoare la dispoziția instanței de apel asupra cererii în revendicare coincid cu critici ale recurenților C.I.

și C.V. ce au fost deja analizate prin prezenta decizie, față de cele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondate și recursurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și intervenientul Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât Municipiul București, prin primarul gen