ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7684/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7684/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 București la data de 20

februarie 1998,

reclamanta

I.G. a solicitat obligarea pârâților Consiliul General al Municipiului București

și SC H.N. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București,

str. A.F.V. nr. 42, sector 1.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat

că este unica moștenitoare, ca legatară cu titlu universal, a soției supraviețuitoare,

P.I.L., a proprietarului imobilului revendicat, P.I.C., iar imobilul proprietatea

acestuia a fost preluat abuziv în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 în

mod abuziv întrucât titularul dreptului de proprietate era pictor profesionist,

categorie exceptată de la naționalizare.

În cauză, s-au formulat cereri de intervenție

de către A.D.V. la 18 iunie 1998 și C.I. și C.V. la 15 mai 1998, prin care s-a solicitat

respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Intervenienții C.I. și C.V. au formulat

ulterior cerere reconvențională, prin care au solicitat, în cazul în care se va

admite acțiunea în revendicare, obligarea reclamantei la plata contravalorii lucrărilor

de îmbunătățiri aduse apartamentului în care locuiesc și pe care le-au evaluat provizoriu

la suma de 200.000.000 ROL.

Aceiași intervenienți C. au formulat și

cerere de chemare în garanție a pârâților Consiliul General al Municipiului

București și DA FI prin care au solicitat, în cazul admiterii acțiunii în revendicare,

obligarea acestora la restituirea sumei plătită cu titlu de preț al apartamentului

calculat conform Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 6319 din 22

aprilie 1999 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost declinată competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că valoarea

imobilului revendicat depășește valoarea de 150.000.000 RON.

Soluția a fost confirmată prin respingerea

apelului prin decizia nr. 2688 din 2 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, respectiv respingerea recursului prin decizia nr. 940 din

3 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

În urma declinării de competență, cauza

a fost înregistrată sub nr. 4532/2001 pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă.

La 29 august 2001, intervenienții C. au

depus completare la cererea reconvențională prin care au solicitat să se constate

nulitatea absolută a testamentului și certificatului de moștenitor din 30

noiembrie 1983.

La rându-i, reclamanta I.G. a formulat,

la data de 12 noiembrie 2001, o completare la cererea de chemare în judecată, în

sensul că înțelege să revendice, prin compararea titlurilor de proprietate, de la

intervenienta A.D.V. apartamentul nr. 1 - parter, iar de la intervenienții C. apartamentul

nr. 1,  precum și întâmpinare la cererile de intervenție în interes propriu și la

cererea reconvențională.

La termenul din 11 februarie 2002, a fost

respinsă excepția autorității de lucru judecat, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC H.N. SA, invocată de reclamantă și intervenienta A.D.V. și

a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului General

al Municipiului București, cu referire la apartamentele din imobilul revendicat

dobândite de către intervenienți.

La 11 martie 2002, intervenienții C. au

formulat cerere precizatoare, prin care au arătat că își restrâng pretențiile din

cererea reconvențională la suma de 20.000.000 ROL, urmând ca suma finală să fie

stabilită pe baza de expertiză.

Tot la termenul din 11 martie 2002, excepția

lipsei calității procesuale active a fost unită cu fondul.

La termenul din 11 noiembrie 2002, conform

art. 244 pct. 1 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea cauzei, deoarece pe rolul

Judecătoriei sector 1 București se aflau două dosare având drept obiect nulitatea

absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor asupra cărora poartă

litigiul din prezentul dosar, însă prin decizia civilă nr. 424 din 17 februarie

2003 a Curții de Apel București s-a admis recursul declarat de A.D.V., s-a modificat

în tot încheierea din 11 noiembrie 2002 și s-a trimis cauza tribunalului pentru

continuarea judecății.

Prin sentința nr. 871 din 11 octombrie

2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

s-a respins ca nefondată acțiunea principală

formulată de reclamanta I.G.; au fost admise cererile de intervenție în interes

propriu formulate de intervenienții A.D.V., C.I. și C.V.; a fost respinsă ca nefondată

cererea reconvențională formulată de intervenienții C.I. și C.V. și s-a respins,

ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de intervenienții

C.I. și C.V., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și

Consiliul General al Municipiului București -Administrația Fondului Imobiliar.

În prealabil, a fost respinsă ca nefondată

excepția lipsei calității procesuale a reclamantei-pârâte I.G.

În motivarea sentinței, tribunalul a avut

în vedere cererile și susținerile părților pe care le-a coroborat cu probele administrate,

din care a rezultat că reclamanta nu a putut invoca un titlu valabil în susținerea

cererii de revendicare de la posesorii imobilului, care au dobândit dreptul de proprietate

în mod legal, de la adevăratul proprietar.

Prin decizia nr. 1396 din 17 octombrie

2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței menționate, a schimbat în tot sentința, în sensul că: a admis acțiunea

formulată de reclamanta I.G.; a obligat pe pârâții - intervenienți să-i lase reclamantei

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. A.F.V.

nr. 42, sector 1; a respins, ca nefondate, cererile de intervenție formulate de

intervenienții A.D.V., C.I. și C.V.; a admis cererea de chemare în garanție formulată

de C.I. și C.V.; a obligat chemații în garanție Consiliul General al Municipiului

București și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar să plătească lui C.I. și C.V. prețul actualizat plătit pentru apartamentul

nr. 1 din în cuantum de 182.567.736 ROL și a menținut dispozițiile sentinței apelate

privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active și respingerea

cererii reconvenționale formulate de C.I. și C.V., ca nefondate.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel

a reținut că reclamanta a formulat o primă acțiune în revendicarea imobilului din

București, str. A.F.V. nr. 42 în anul 1993, soluționată prin admiterea acesteia

conform sentinței civile nr. 5358 din 18 mai 1993 pronunțate de Judecătoria sectorului

1 București, definitivă prin decizia nr. 66 din 19 ianuarie 1994 a Tribunalului

București, irevocabilă prin decizia nr. 521 din 1 aprilie 1994 a Curții de Apel

București.

Prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, s-a admis recursul în anulare, s-a casat

sentința civilă nr. 5358 din 18 aprilie 1993 și s-a respins acțiunea în revendicare

formulată de I.G., imobilul în litigiu reintrând în proprietatea statului.

Reclamanta I.G., în vara anului 1996, a

notificat atât pe intervenienții A.D.V., C.I., C.V., cât și pe Comisia de aplicare

a Legii nr. 112/1995 și SC R. SA, cu toate acestea, intervenienților li s-au încheiat

contracte de vânzare-cumpărare pentru apartamentele pe care aceștia le ocupau în

calitate de chiriași.

Referitor la titlul cu care a deținut statul

bunul revendicat, instanța de apel a apreciat că, în mod greșit, prima instanță

a reținut că statul a deținut cu titlu valabil imobilul, în condițiile în care Decretul

nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor art. 481 C. civ., Constituția din 1948 în

vigoare la data naționalizării și a tratatelor internaționale la care România era

parte.

De asemenea, în cauză s-a făcut și dovada

că autorul reclamantei era pictor, astfel încât nu se încadra în categoria persoanelor

cărora li se aplicau dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, apreciindu-se ca fiind

fondată și susținerea că imobilul în litigiu a fost construit ca unitate locativă

necesară nevoilor familiei pictorului P.I.C., fapt rezultat din probele administrate

în cauză.

În ceea ce privește cererile de intervenție,

dat fiind că intervenienții A.D.N., C.I. și C.V. au încheiat contractele de vânzare-cumpărare

după ce fuseseră notificați de reclamantă să nu cumpere apartamentele pe care le

ocupaseră în calitate de chiriași, în compararea titlurilor de proprietate opuse

de părți, se impune a se da preferință celui al reclamantei care este mai bine caracterizat,

provenind de la adevăratul proprietar al bunului, în timp ce titlul intervenienților

provine de la un neproprietar.

Împotriva deciziei menționate, au declarat

recurs, în termen legal, intervenienții A.D.V., C.I. și C.V., pârâtul Municipiul

București, prin Primarul General și chematul în garanție Consiliul General al Municipiului

București - Administrația Fondului Imobiliar, criticând-o nelegalitate și susținând,

în esență, următoarele:

Prin criticile formulate, intervenienta

A.D.V.

a arătat că, în mod

greșit, instanța de apel: a constatat că intervenienta a fost notificată referitor

la cumpărarea locuinței legal deținute cu chirie încă din anii 1945 și că Decretul

nr. 92/1950 ar fi neconstituțional, contrar C. civ. și tratatelor la care România

era parte; în compararea titlurilor, a încălcat dreptul de proprietate născut din

actul cumpărării licite a apartamentului deținut legal, în calitate de chiriaș,

ignorându-se prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului; nu a ținut cont

de susținerile privitoare la aplicabilitatea în cauză a prevederilor Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost modificată în sensul comparării

titlurilor după intrarea în vigoare a acestei legi, ce a garantat dreptul de proprietate

cumpărătorilor de bună-credință.

Prin criticile formulate, întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intervenienții C.I. și C.V.

au arătat următoarele:

În mod greșit, instanța de apel a admis

acțiunea în revendicare a reclamantei I.G., dând preferință titlului acesteia în

cadrul comparării titlurilor, în condițiile în care, spre deosebire de intervenienți,

reclamanta nu a dovedit existența unui titlu de proprietate asupra apartamentelor

nr. 1 și 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deținând doar

un certificat de moștenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat.

Chiar dacă s-ar lua în considerare certificatul

de moștenitor al reclamantei I.G. de pe urma defunctei P.I.L., acesta nu constituie

titlu de proprietate pentru imobilul revendicat, deoarece, la data decesului proprietarului

inițial, P.I.C., imobilul nu mai exista în patrimoniul său, preluat fiind cu titlu

valabil de către stat.

Instanța de apel nu a ținut cont de motivarea

sentinței primei instanțe, nici de argumentele intervenienților, rară a preciza

măcar care este titlul de proprietate al reclamantei, căreia i-a dat câștig de cauză.

Recurenta a mai susținut că, în mod greșit,

instanța de apel a reținut că I.G. i-ar fi notificat pe cumpărătorii C.I., C.V.

și A.D.V. de intenția sa de a revendica imobilul.

Notificarea depusă la dosar de reclamantă

nu a fost comunicată familiei C., fiind înregistrată la Judecătoria sectorului 1,

iar procesul-verbal semnat de agentul procedural menționează „afișat" la semnătura

primitorului, ceea ce demonstrează că notificarea nu a ajuns în mâna destinatarilor.

Pe de altă parte, faptul că reclamanta

a depus la judecătorie o notificare pentru a fi trimisă pârâților C., rară a insista

în comunicarea către aceștia și fără a se asigura că a fost primită de cei cărora

le era adresată, nu este de natură a schimba buna-credință a soților C., existentă

la momentul cumpărării apartamentului în litigiu și nici a împiedica vânzarea-cumpărarea

valabilă a apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995.

Recurenta a arătat, tototdată, că Decretul

nr. 92/1950 a constituit un titlu valabil de trecere în proprietatea statului a

imobilului în litigiu, contrar considerentelor din decizia recurată și nu a contravenit

nici prevederilor Constituției din 1948, nici dispozițiilor art. 481 C. civ., deoarece

era o lege specială, aplicabilă cu prioritate față de legea generală, după cum nici

vreunui tratat internațional la care România era parte în acea vreme. Statul a dobândit

valabil și legal în proprietate imobilul în litigiu, respectiv prin Decretul

nr. 92/1950, mai mult, statul a dobândit proprietatea și prin prescripția achizitivă

de 30 de ani, prevăzută de art. 1890 și 645 C. civ.

Este greșit considerentul din decizia recurată,

în sensul că autorul reclamantei, fiind pictor, nu se încadra în categoria persoanelor

cărora li se aplicau dispozițiile Decretul nr. 92/1950, întrucât, pe de o parte,

calitatea de pictor nu este cuprinsă între categoriile exceptate de decret, pictorii

nefiind asimilați cu intelectualii profesioniști, iar, pe de altă parte, calitatea

de pictor nu o putea înlătura pe aceea de exploatator de locuințe, în raport de

proprietățile pe care acesta le deținea în 1950 (11 apartamente în trei imobile)

și modul în care le exploata, respectiv închiriere. 2 din cele 3 apartamente ale

imobilului în litigiu erau închiriate, astfel încât autorul nu se folosea de întreg

imobilul pentru nevoile sale și ale familiei sale, astfel cum a reținut instanța.

În ceea ce privește vânzarea de către stat

a apartamentelor nr. 1 și 2 din imobil, în anul 1997, s-a susținut că aceasta a

fost legală, atât timp cât imobilul fusese preluat cu titlu, au fost respectate

prevederile Constituției, C. civ. și Legii nr. 112/1995, părțile contractante au

fost de bună-credință, iar soții C.I. și V., precum și A.D.V. îndeplineau toate

condițiile legale pentru a cumpăra.

Faptul că prin art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998 s-a dat instanțelor judecătorești dreptul să stabilească valabilitatea

titlului de proprietate al statului, iar unele instanțe (în totală contradicție

cu alte instanțe) consideră că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi fost un titlu valabil

de proprietate pentru stat, nu mai poate produce efecte retroactive și nu mai poate

conduce la înlăturarea efectelor actelor încheiate în perioada 1950-1998 în mod

valabil și legal.

Chiar dacă s-ar considera că Decretul

nr. 92/1950 nu a constituit un titlu valabil de proprietate pentru stat, este aplicabil

principiul error communis facitjus - principiul validității aparenței în drept -,

iar dreptul de proprietate al reclamantei nu mai poate fi stabilit retroactiv, desconsiderând

dreptul de proprietate dobândit de stat și ulterior de soții C.I. și V. și A.D.V.

Instanța de fond a constatat valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanța de apel nu a contestat valabilitatea

acestor contracte, astfel încât, comparând titlurile de proprietate ale părților,

ar fi trebuit să constate că singurele titluri valabile și care trebuie menținute

sunt contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienților.

Recurenta a arătat, de asemenea, că, deși

obiectul litigiului îl constituie acțiunea în revendicare, nu se poate ignora că

Legea nr. 10/2001, lege specială ce derogă de la legea generală și se aplică cu

prioritate față C. civ., reglementează special situația contractelor de vânzare-cumpărare

ale imobilelor preluate de stat în orice mod (cu titlu sau fără titlu) în perioada

1945-1989 în art. 45 (fost 46), textele fiind imperative, deci obligatorii și pentru

instanță.

Normele metodologice de aplicare unitară

a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 precizează la

pct. 46.3 că înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 „cu deplina respectare

a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul

deplin al protecției Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că

sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte".

În consecință, contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la 31 martie 1997, căzând sub incidența acestei prevederi, este recunoscut

ca titlu valabil și legal, fiind încheiat și cu bună-credință.

Deoarece imobilul face obiectul unei legi

speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 - care, de altfel, a fost aplicată

în parte imobilului în cauză, restituindu-se în natură apartamentul de la et. 2

și terenul fără construcție, care erau în proprietatea statului -, acțiunea reclamantei

I.G. trebuia respinsă ca inadmisibilă, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998, reclamanta fiind, eventual, îndreptățită la măsuri reparatorii măsuri

reparatorii în echivalent.

Prin motivele de recurs formulate, întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General,

a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cererea de chemare în garanție,

astfel încât, în mod greșit, a fost obligat de către instanța de apel la plata prețului

actualizat plătit pentru apartamentul nr. 1, în cuantum de 182.567.736 ROL.

Potrivit art. 13 alin. (6) lit. a) din

Legea nr. 112/1995 și art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996, beneficiarul

sumelor încasate de către municipalitate din vânzarea locuințelor în temeiul legii

menționate este Ministerul de Finanțe, căruia îi revine și sarcina plății sumelor

prevăzute în art. I pct. 5 din O.G. nr. 184/2002 ce modifică art. 51 din Legea

nr. 10/2001.

Recurentul a criticat și soluția pronunțată

cu privire la cererea principală, având în vedere faptul că imobilul a trecut cu

titlu în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar cele două

contracte de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienți sunt valabile, nefacându-se

dovada existenței vreunui motiv de nulitate absolută.

Prin motivele de recurs formulate, chematul

în garanție Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar

a arătat că nu are

calitate procesuală pasivă în cererea de chemare în garanție, deoarece această instituție

este administrator de fond imobiliar și nu reține

banii

încasați din vânzarea locuințelor, ci îi virează la bugetul de stat într-un cont

al cărui titular este Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

În aplicarea prevederilor art. 51

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la art. 1337 C. civ., pentru restituirea

prețului actualizat, plătit la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pârâții trebuie să se îndrepte împotriva Ministerului Finanțelor Publice, la dispoziția

căruia s-a constituit fondul extrabugetare de stat pentru asigurarea punerii în

aplicare a Legii nr. 112/1995, alimentat cu sumele obținute din vânzarea apartamentelor,

avansuri, rate și dobânzi, astfel cum se prevede în art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995 și art. 35 din H.G. nr. 20/1996.

În cursul judecării recursurilor, la termenul

din 27 octombrie 2006 s-a dispus judecarea cauzei până la soluționarea Dosarului

nr. 8270/299/2006, având ca obiect constatarea nulității testamentului autentificat

din 14 februarie 1983, precum și a certificatului de moștenitor din 30

octombrie 1083 de pe urma defunctei P.I.L. în favoarea reclamantei I.G.

La termenul din 12 decembrie 2008, a fost

menținută măsura suspendării judecății, în considerarea Dosarului nr. 16474/299/2007,

având ca obiect constatarea nulității testamentului autentificat din 14

februarie 1983.

La termenul de judecată din 18 mai 2012,

Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că motivele suspendării

nu mai există, întrucât dosarul în considerarea căruia prezenta cauză a fost suspendată

a fost soluționat irevocabil prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

La termenul de judecată din 14

decembrie 2013, recurenta

-intervenientă

A.D.V., prezentă personal și legitimată de către această instanță pe baza actului

de identitate, a învederat că înțelege să renunțe la judecarea recursului declarat

împotriva deciziei nr. 1396 din 17 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, susținere ce a fost consemnată în încheierea de ședință întocmită

la acea dată și care se regăsea, de altfel, în cuprinsul declarației autentificate

din 7 decembrie 2012 de notar public M.G.O., declarație dată de recurentă și depusă

la dosar.

Față de manifestarea de voință a părții

explicit exprimată în fața instanței de recurs, Înalta Curte urmează a da curs actului

de dispoziție al recurentei, în considerarea principiului disponibilității ce guvernează

procesul civil, inclusiv în privința judecării căilor de atac declanșate.

În consecință, Înalta Curte va lua act

de renunțarea recurentei—interveniente A.D.V. la judecarea recursului, în temeiul

art. 316 cu referire la art. 246 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte recursuri,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului,

Înalta Curte constată că sunt nefondate, după cum urmează:

În privința recursului declarat de intervenienții

C.I. și C.V., Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții au susținut, în primul rând,

că reclamanta nu a dovedit existența unui titlu de proprietate asupra apartamentelor

nr. 1 și 2 din imobilul din str. A.F. nr. 42, revendicate în cauză, deținând doar

un certificat de moștenitor în care nu este cuprins imobilul revendicat.

Aceste susțineri reprezintă critici împotriva

dispoziției instanței de apel de menținere a sentinței sub aspectul respingerii

excepției lipsei calității procesuale active, dispoziție ce urmează a fi confirmată,

pentru considerente ce vor fi expuse, în completarea motivării soluției legal adoptate

în apel.

Contrar celor afirmate de către recurenți,

reclamanta a făcut dovada existenței dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu - situat în București, str. A.F.V. nr. 42 - în patrimoniul autorului

său, C.P.I., la momentul preluării imobilului de către stat, în baza Decretului

nr. 92/1950.

Titlul de proprietate este reprezentat

de actele de vânzare-cumpărare autentificate din 17 iunie 1927, respectiv din

21 ianuarie 1931 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, prin care C.P.I. a cumpărat

succesiv două suprafețe de teren de câte 350 mp, pe care a edificat o construcție,

astfel încât, la data de 24 octombrie 1940, proprietarul figura în cartea funciară

provizorie București cu dreptul de proprietate asupra imobilului din str. A.F.V.

nr. 42 compus din teren dobândit în temeiul celor două contracte de vânzare-cumpărare

și casă cu subsol, parter, etaj și mansardă.

Imobilul a fost preluat în baza Decretului

nr. 92/1950, C.P.I. fiind menționat în anexa la decret (poziția AA) cu 11 apartamente

în București, str. A.F.V. nr. 42, str. A. nr. 20 și str. Ș.

În urma decesului lui C.P.I., a rămas ca

unic succesor soția supraviețuitoare, L.P.I., conform certificatului de moștenitor

din 10 mai 1968 întocmit de fostul Notariat de stat sector 8 București, iar de pe

urma defunctei L.P.I. a rămas ca unic succesor reclamanta din cauză, I.G., în calitate

de legatar universal, conform certificatului de moștenitor din 30 noiembrie 1983

emis de fostul Notariat de stat sector 1 București, în baza testamentului autentificat

din 14 februarie 1983 de același notariat.

Prin sentința civilă nr. 15988 din 18

decembrie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost respinsă

cererea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta A.D.V., în contradictoriu

cu I.G. și Ministerul Economiei și Finanțelor. Cererea a avut ca obiect constatarea

nulității testamentului autentificat din 14 februarie 1983 de fostul Notariat de

stat sector 1 București și a fost completată cu o solicitare de constatare a nulității

absolute a certificatului de moștenitor din 30 noiembrie 1983.

Sentința a fost confirmată prin decizia

nr. 332 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin care s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, hotărâre rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 66 din 18 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca urmare a respingerii recursului

ca nefondat.

În aceste condiții, reclamanta nu numai

că a dovedit existența dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în

patrimoniul lui C.P.I. la data preluării imobilului de către stat, persoană care

figurează ca proprietar al imobilului în actul de preluare, însă a probat și faptul

că este unicul moștenitor al acestei persoane.

Recurenții au susținut și faptul că nu

a operat transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul

reclamantei, pe cale succesorală, deoarece imobilul ar fi fost preluate cu titlu

valabil de către stat.

Susținerile cu acest obiect sunt greșite,

instanța de apel făcând o apreciere corespunzătoare a valabilității titlului statului

constituit prin preluarea imobilului în baza Decretului nr. 92/1950.

În conformitate cu dispozițiile art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, valabilitatea titlului

statului constitut prin preluările operate anterior anului 1989 este definită prin

raportarea la norma constituțională, la tratatele internaționale la care România

era parte și legile în vigoare la data preluării bunului.

Pentru a se vorbi despre un titlu valabil,

este necesară întrunirea în mod cumulativ a cerințelor de conformitate a actului

normativ pe baza căruia a avut loc preluarea cu normele în vigoare la acel moment.

Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției

din anul 1948, ce prevedea în art. 8 că proprietatea particulară este recunoscută

și garantată prin lege, iar în art. 10 stipula că „Pot 11 făcute exproprieri pentru

cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită

de justiție."

De asemenea, contravenea art. 481 C.

civ., potrivit căruia deposedarea de bunul imobil a proprietarului de către stat

putea avea loc doar pentru o cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și

prealabile despăgubiri.

Or, Decretul nr. 92/1950 a prevăzut expres

că naționalizarea în baza sa operează fără plata vreunei despăgubiri și nici nu

a avut loc pentru o cauză de utilitate publică.

Ca atare, preluarea de către stat a imobilului

s-a realizat iară un titlu valabil, din perspectiva neconformității decretului cu

norma constituțională în vigoare și cu cea a C. civ., fără a avea relevanță eventuala

respectare în speță a dispozițiilor ale însuși actului normativ de preluare, respectiv

a dispozițiilor art. I și II din decret (relative la categoriile de persoane și

de imobile supuse naționalizării), la care se face referire în motivele de recurs,

cât timp nu au fost respectate celelalte norme vizate de art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998.

În ceea ce privește obiectul cererilor

deduse judecății în cauză, legea aplicabilă raportului juridic dintre părți și admisibilitatea

cererii în revendicare imobiliară, se reține că reclamanta I.G. a învestit instanța

de judecată cu o cerere în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul

General al Municipiului București și SC H.N. SA, pentru întregul imobil din

str. A.F.V. nr. 42, sector 1.

A.D.V., pe de o parte, și soții C.I. și

C.V., pe de altă parte, au formulat cereri de intervenție în interes propriu (la

datele de 18 iunie 1998, respectiv 15 septembrie 1998), solicitând constatarea calității

de proprietari ai apartamentelor nr. 1, respectiv nr. 2 din imobilul în litigiu,

în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995,

în considerarea calității de cumpărători de bună-credință ai apartamentelor menționate.

Cererile de intervenție în interes propriu

au fost admise în principiu de către instanță la termenul de judecată din 22

octombrie 2001.

La termenul de judecată din 12

noiembrie 2001, reclamanta I.G. a modificat cererea principală, în sensul că înțelege

să formuleze cerere în revendicarea apartamentului nr. 1 în contradictoriu cu A.D.V.,

precum și a apartamentului nr. 1, în contradictoriu cu C.I. și C.V. (care au dobândit,

astfel, calitatea de pârâți - intervenienți în cauză).

Cererea în revendicare a fost formulată

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 20

februarie 1998, chiar dacă doar în contradictoriu cu autoritatea administrativă

locală, iar cea împotriva foștilor chiriași - cumpărători a două apartamente din

imobilul în litigiu a fost adresată instanței după data intrării în vigoare a legii

speciale.

Drept urmare, sunt incidente dispozițiile

art. 46 (fost art. 47) alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „Prevederile

prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana

îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau

solicitând suspendarea cauzei".

Pe temeiul acestor dispoziții, în cazul

acțiunilor pendinte la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, sunt incidente

dispozițiile de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 - norma consacră explicit

efectul de imediată aplicare a legii noi situațiilor juridice nesoluționate definitiv

la acel moment (facta pendentia), cum sunt și cele create prin preluările de imobile

de către stat anterior anului 1989 și declarate abuzive de către legiuitor prin

legea specială (art. 2 din Legea nr. 10/2001), însă, din punct de vedere procedural,

alegerea căii de valorificare a dreptului subiectiv a fost lăsată titularului dreptului,

acesta putând opta între continuarea judecății și inițierea procedurii prevăzute

de legea specială.

Ca atare, nu sunt fondate susținerile recurenților

- intervenienți în sensul că cererea în revendicare ar fi inadmisibilă, cât timp

cererea era pendinte pe rolul unei instanțe de judecată la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, iar legea permitea titularului acțiunii să aleagă calea procesuală

prin care să-și valorifice dreptul subiectiv.

Este de precizat, totodată, că și în cazul

s-ar porni de la premisa formulării cererii în revendicare ulterior începerii activității

Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), avându-se în vedere data sesizării în cauză

a instanței pentru revendicarea a două apartamente din imobil, în contradictoriu

cu foștii chiriași ai acestora (12 noiembrie 2011), s-ar ajunge tot la concluzia

admisibilității cererii în revendicare imobiliară.

Această concluzie se întemeiază pe decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat atât chestiunea

concursului între legea specială, care reglementează regimul imobilelor preluate

abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și dreptul comun în materia

revendicării, C. civ., cât și aspectul criteriilor de soluționare a unei acțiuni

în revendicare întemeiate pe dreptul comun.

Chiar dacă decizia de apel recurată în

cauză a fost pronunțată în anul 2005, decizia dată în interesul legii nu putea fi

ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării recursurilor, în

virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările

date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii

pentru instanțe.

În acest context, se reține că instanța

supremă a statuat că, deși, ca regulă, nu există posibilitatea unei opțiuni între

a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ., totuși, trebuie

recunoscută posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura

în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților

Fundamentale și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Drept urmare, și în cazul în care se ia

în considerare faptul că cererea în revendicare împotriva chiriașilor-cumpărători

a fost formulată ulterior Legii nr. 10/2001, este suficient că reclamantul în cererea

în revendicare se prevalează de un „bun" în sensul normei europene, pentru

a i se asigura accesul la justiție în vederea formulării unei cereri în revendicare,

în cadrul căreia să demonstreze că deține un asemenea „bun". Existența ori

inexistența bunului în sensul normei europene interesează fondul cererii în revendicare,

și nu admisibilitatea acesteia, cererea urmând a fi considerată întemeiată ori neîntemeiată

în funcție de dovezile înfățișate de către reclamant în legătură cu dreptul subiectiv

dedus judecății.

În consecință, susținerile recurenților

referitoare la inadmisibilitatea cererii în revendicare sunt nefondate și vor fi

înlăturate ca atare.

În ceea ce privește modul de soluționare

de către instanța de apel a cererii în revendicare a celor două apartamente din

imobilul în litigiu, este de precizat că instanța de apel a comparat titlurile de

proprietate înfățișate de părțile cu interese contrare și a apreciat că titlul reclamantei

este preferabil, deoarece titlul pârâților - intervenienți provine de la un neproprietar.

Această constatare a întregit analiza pe

care instanța a efectuat-o în legătură cu cererile de intervenție în interes propriu,

în cadrul căreia s-a reținut că intervenienții au fost notificați de către reclamantă

în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate în calitate de chiriași, notificare

ce a fost ignorată.

Cu toate că nu se menționează expres în

considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat reaua-credință a

intervenienților la momentul cumpărării în baza Legii nr. 112/1995, acesta fiind

motivul pentru care a apreciat că titlul intervenienților provine de la o persoană

ce nu este titularul dreptului de proprietate, respectiv statul.

O asemenea analiză este corectă, motiv

pentru care se impune menținerea soluției adoptate asupra apelului, chiar dacă argumentarea

sa este sumară și lacunară, urmând a fi completată cu considerente ce urmează a

fi expuse prin prezenta decizie, în susținerea soluției de admitere a cererii în

revendicare. Aceste considerente se vor referi atât la cadrul normativ intern, cât

și la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului, cu reflectarea evoluțiilor intervenite în practica instanței

europene, cât și a instanțelor naționale, în perioada îndelungată scursă între data

pronunțării deciziei de apel și cea a prezentei decizii (8 ani), ca urmare a suspendării

judecării recursurilor timp de 6 ani.

Toate aceste aspecte au făcut obiectul

dezbaterilor în această fază procesuală, părțile dezvoltând ample susțineri și apărări

după repunerea cauzei pe rol la 18 mai 2012, ce urmează a fi avute în vedere, în

cercetarea motivelor de recurs.

S-a arătat deja că în cererea în revendicare

din cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 - indiferent dacă se consideră

că a fost inițiată anterior ori ulterior intrării în vigoare a acestei legi, în

virtutea efectelor de imediată aplicare a normei noi de drept substanțial.

Practica instanțelor naționale a fost constantă

în a aprecia, în ceea ce privește cererile în revendicarea imobilelor preluate de

stat în perioada martie 1945-decembrie 1989 introduse până la data de 14 august

2002 (data împlinirii termenului de prescripție înăuntrul căruia putea fi formulată

cererea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995) - indiferent dacă au fost formulate înainte ori după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că operațiunea de comparare a titlurilor

nu se realizează potrivit criteriilor clasice consacrate de jurisprudență, în raport

de valabilitatea titlului autorului fiecărei părți în prezentul proces, deoarece,

în acest caz, s-ar ignora în mod nejustificat efectele substanțiale ale legii speciale

în vigoare la momentul cauzei.

Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în ipoteza imobilelor preluate de stat anterior anului 1989 fără titlu

valabil (situație întrunită în speță), înstrăinarea operată către fostul chiriaș

al apartamentului în discuție este valabilă numai dacă s-a contractat cu bună-credință.

S-a apreciat constant că prevederile

art. 46 alin. (2) consacră principiul de drept error communis facit jus, recunoscut

de literatura de specialitate ca aplicabil în materia efectelor nulității unui act

juridic, în cazul subdobânditorului cu titlu oneros al bunului aparținând altei

persoane decât vânzătorul, principiu la care, de altfel, intervenienții au făcut

referire în motivele de recurs.

În acest cadru, pentru a opera protecția

legală, nu este suficientă simpla bună-credință, constând în credința subiectivă

a cumpărătorului că vânzătorul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, fiind necesară întrunirea unei situații obiective apreciate ca reflectând

o situație de eroare comună și invincibilă, în care s-ar fi aflat orice persoană

în locul cumpărătorului.

Eroarea comună și invincibilă în care trebuie

să se fi aflat cumpărătorul la momentul contractării, vizând calitatea de proprietar

a statului implică existența, pe de o parte, a unei stări de fapt și de drept de

natură a crea aparența unui asemenea statut al vânzătorului, iar, pe de altă parte,

a unei atitudini a cumpărătorului circumscrise bunei-credințe și dovedite ca atare.

Așadar, nu operează vreo prezumție de bună

- credință [care, dealtfel, este consacrată legal, prin art. 1899 alin. (2) C.

civ., doar în ipoteza particulară a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui

imobil prin prescripția achizitivă de scurtă – durată], ambele condiții de aplicare

a principiului enunțat trebuind a fi dovedite de către cel care îl invocă, respectiv

recurenții-intervenienți din cauză.

Buna-credință cerută în acest caz trebuie

să fie absolută, lipsită de orice culpă sau îndoială.

Instanța de apel a apreciat că pârâții

- intervenienți nu au fost de bună-credință la momentul contractării, deoarece au

fost notificați de către reclamantă în sensul de a nu cumpăra apartamentele ocupate

în calitate de chiriași, iar prin motivele de recurs, se contestă că ar fi fost

primită de soții C.I. și C.V.

Contrar susținerilor intervenienților,

notificarea nu a fost înregistrată la judecătorie, ci la executorul judecătoresc

de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București (după cum rezultă din înscrisul datat

04 iulie 1996, aflat la Dosarul nr. 4532/2001 al Tribunalului București), prin intermediul

căruia a fost expediată intervenientului C.I. Împrejurarea că actul a fost afișat

pe ușa locuinței destinatarului, și nu înmânat acestuia, nu afectează legalitatea

comunicării actului, afișarea reprezentând una dintre modalitățile de comunicare

valabilă a oricărui act de procedură, conform art. 86 și 92 C. proc. civ. (în forma

din anul 1996), inclusiv notificărilor expediate de executorii judecătorești (ce

funcționau, la acel moment, în cadrul tribunalelor și judecătoriilor, conform

art. 138 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească).

Pe de altă parte, se observă că una dintre

notificările expediate de către reclamantă prin intermediul executorului judecătoresc

a fost adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, conținând solicitarea

de restituire în natură a imobilului.

Formularea unei cereri de restituire în

natură în baza Legii nr. 112/1995 de către adevăratul proprietar este suficientă

pentru înlăturarea bunei-credințe a dobânditorului, cât timp aceasta demonstrează

intenția proprietarului deposedat abuziv de către stat de a redobândi posesia bunului,

iar pârâții, prin minime diligente, ar fi putut afla despre formularea cererii de

către reclamanți.

De altfel, la data contractării de către

chiriași, fiisese adoptată Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei Municipiului

București de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a arătat că întocmirea actelor

de vânzare-cumpărare putea fi tăcută numai după clarificarea situației juridice

a locuințelor, ceea ce în speță nu s-a așteptat.

Convingerea pârâților în sensul că această

cerere nu putea fi soluționată pozitiv este una subiectivă, care nu poate fundamenta

buna-credință cerută pentru aplicarea principiului error communis facit jus, cât

timp cererea reclamantei nu fusese soluționată până la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare între pârâți.

Pe de altă parte, prin H.G. nr. 11/1997

pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii

nr. 112/1995 s-a prevăzut, în art. 1 alin. (5) că „Imobilele care nu intră sub incidența

Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea

statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor,

formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului

comun".

Ca atare, după adoptarea acestei hotărâri

de guvern, era posibilă oricând formularea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun,

prin care adevăratul proprietar să solicite restituirea în natură a apartamentului

(ceea ce s-a și întâmplat, reclamanta formulând cererea de față), ceea ce înseamnă

că potențiala cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 era afectată de riscul recunoașterii

posesiei pe cale judecătorească în favoarea adevăratului proprietar, risc pe care

intervenienții l-au asumat, cu consecința imposibilității existenței unei atitudini

de bună-credință, astfel cum a fost definită anterior.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel

a reținut drept criteriu de analiză în cadrul acțiunii în revendicare atitudinea

subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane

- în speță, a intervenienților -, criteriu ce se impune prin voința legiuitorului

explicit consacrată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, în raport de situația

de fapt reținută, este corectă concluzia instanței de apel în sensul că intervenienții

nu s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar

a vânzătorului.

Este de precizat că soluția admiterii cererii

în revendicare este confirmată și prin raportarea la decizia nr. 33 din 9 iunie

2008 pronunțată de Înalta Curte în cadrul unui recurs în interesul legii, din care

rezultă - după cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior -, că analiza

unei cereri în revendicare se realizează prin prisma existenței sau a inexistenței,

în patrimoniul reclamantului, a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

Dacă reclamantul face dovada deținerii

unui asemenea bun, nu numai că cererea în revendicare formulată după data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă chiar poate fi admisă, pentru

considerente ce urmează a fi expuse.

După cum rezultă din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului formată în interpretarea și aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, chiar în cauzele privind

România soluționate de instanța europeană, un „bun" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea

de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (Hotărârea

din 12 octombrie 2010 pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag.

140 și 143).

Or, asemenea hotărâre judecătorească există,

reprezentată fiind de sentința civilă nr. 5358 din 18 mai 1993 a Judecătoriei sectorului

1 București, prin care s-a dispus obligarea Consiliului Local al sectorului 1 București

și a „R." SA de a-i lăsa reclamantei I.G., în deplină proprietate și pașnică

folosință, imobilul din str. A.F.V. nr. 42, sector 1, sentință definitivă și irevocabilă.

Împrejurarea că sentința civilă nr.

5358 din 18 mai 1993 a fost casată prin decizia nr. 356 din 7 februarie 1996 a Curții

Supreme de Justiție, pronunțată într-un recurs în anulare declarat de procurorul

general, cu consecința respingerii cererii în revendicare, nu infirmă constatarea

existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantei, dimpotrivă, întărește această

concluzie, prin prisma jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor

Omului privind înțelesul și conținutul noțiunii de „bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, în situații identice celor din prezenta cauză.

Astfel, în hotărârea din data de 28

octombrie 1999 pronunțată în cauza Brumărescu împotriva României (publicată în

M. Of. nr. 414/2000), s-a apreciat că hotărârea Curții Supreme de Justiție pronunțată

asupra unui recurs în anulare, prin care s-a anulat o hotărâre judecătorească definitivă,

prin care imobilul îi fusese atribuit proprietarului deposedat de stat anterior

anului 1989, hotărâre ce fusese deja executată - reclamantul fiind recunoscut de

către stat drept proprietar al imobilului pentru o perioadă de 2 ani - constituie

atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate

publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare

a principiului securității raporturilor juridice.

Un raționament asemănător a fost făcut

de către instanța europeană chiar în situația unui cumpărător în baza Legii nr.

112/1995, al cărui drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele

judecătorești, care îi reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care,

însă, a fost deposedat ulterior, printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție în

urma exercitării recursului în anulare (Hotărârea din 19 octombrie 2006 pronunțată

în cauza Raicu contra României, publicată în M. Of. nr. 597/2007).

În aceste condiții, reclamanta din prezenta

cauză are un bun în sensul Convenției, de care a fost lipsită prin anularea hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile, iar privarea de bun nu poate fi compensată

decât prin restituirea în natură a bunului, în cadrul procesual creat prin cererea

în revendicare, în condițiile în care cumpărătorii au fost de rea - credință la

data contractării în temeiul Legii nr. 112/1995.

În consecință, se constată că, în mod corect,

instanța de apel a admis cererea în revendicare, motiv pentru care recursul intervenienților

este nefondat și urmează a fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

În ceea ce privește recursurile declarate

de către pârâtul Municipiul București, prin Primarul General și intervenientul Consiliul

General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, ambele conțin

critici împotriva dispoziției instanței de apel de admitere a cererii de chemare

în garanție formulate de pârâții-intervenienți C.I. și C.V. și de obligare a celor

doi recurenți persoane juridice la plata unei sume de bani reprezentând prețul de

vânzare a apartamentului contractat în baza Legii nr. 112/1995, în cuantum actualizat.

Ambii recurenți susțin că nu au calitate

procesuală în cererea de chemare în garanție, făcând referire la prevederile

art. 51 alin. (3) [actual 50 alin. (3)] din Legea nr. 10/2001, ce derogă de la dispozițiile

art. 1337 C. civ.

În acest context, Înalta Curte reține că

cererea de chemare în garanție prin care pârâții C.I. și C.V. au solicitat obligarea

celor două persoane juridice la restituirea prețului vânzării, în ipoteza admiterii

cererii principale în revendicare (formulate, la acel moment, doar în contradictoriu

cu Consiliul General al Municipiului București și SC „H.N." SA), a fost formulată

la data de 21 ianuarie 1999 și a fost întemeiată pe prevederile art. 1337 și 1341

C. civ.

Astfel, pretențiile arătate au fost deduse

judecății anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar după data de 14

februarie 2001, pârâții C.I. și C.V. nu au modificat cererea de chemare în garanție,

în sensul chemării în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, persoana care,

în reglementarea Legii nr. 10/2001, este abilitată să restituie prețul de vânzare

în cuantum actualizat din fondul extrabugetar prevăzut de art. 13 alin. (6) din

Legea nr. 112/1995, înțelegând să se judece în continuare cu persoanele juridice

inițial indicate.

Legitimarea procesuală pasivă trebuie întrunită

în persoana pârâților la momentul formulării cererii, verificându-se în raport de

legea în vigoare la acea dată, independent de modificările legislative survenite

ulterior.

Or, după cum s-a arătat, la data formulării

cererii de chemare în garanție, Legea nr. 10/2001 nu fusese adoptată, temeiul pretențiilor

având ca obiect restituirea prețului achitat de către cumpărătorii C.I. și C.V.

în baza Legii nr. 112/1995 reprezentându-l art. 1337 C. civ., ce reglementează obligația

vânzătorului de garanție pentru evicțiune.

În acest context, obligația de despăgubire

a cumpărătorilor evinși prin admiterea cererii în revendicare revine vânzătorului,

respectiv Municipiului București și Consiliului General al Municipiului București

- Administrația Fondului Imobiliar, după cum, în mod corect, a constatat instanța

de apel, susținerile recurenților pe acest aspect neavând suport.

Această obligație subzistă independent

de împrejurarea dacă vânzătorul a beneficiat de sumele de bani obținute din operațiunea

vânzării ori le-a virat Ministerului Finanțelor Publice, procurarea fondurilor necesare

executării deciziei pronunțate în cauză [din fondul extrabugetar prevăzut de actualul

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, gestionat de Ministerul Finanțelor Publice]

fiind o chestiune distinctă, ce nu interesează calitatea procesuală pasivă în cauză,

determinată potrivit considerentelor anterior expuse.

Avându-se în vedere și faptul că susținerile

recurentului - pârât Municipiul București referitoare la dispoziția instanței de

apel asupra cererii în revendicare coincid cu critici ale recurenților C.I. și C.V.

ce au fost deja analizate prin prezenta decizie, față de cele expuse, Înalta

Curte va respinge ca nefondate și recursurile declarate de pârâtul Municipiul București,

prin Primarul General și intervenientul Consiliul General al Municipiului București

- Administrația Fondului Imobiliar, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentul pârât Municipiul București, prin

primarul gen