ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2004

Reține următoarele: Prin acțiunea în revendicare formulată la 24 mai 2000 și care a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar 3348/2000 reclamanții P.V.E. și P.A. au chemat în judecatã CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină proprietate cota de ½ din imobilul compus din „teren și construcții pe mai multe nivele” situat în București, str. Maior Girascu. Ulterior formulării acțiunii, la 26 octombrie 2000 a decedat reclamanta P.A. de pe urma căreia au rămas ca moștenitori legali soțul supraviețuitor P.V.E. și fiica defunctei, U.S.M. conform certificatului de moștenitor nr. 17 din 12 februarie 2001 emis de Biroul Notarului Public M.A.C., aceștia având în continuare calitatea de reclamanți în cauza de față.

La 15 ianuarie 2001, P.V.E. a completat și precizat în scris acțiunea inițială cerând să fie introduși în cauză în calitate de intervenienți forțați G.I., B.M.M. și P.O.S.E.M. pe considerentul că și aceștia ar fi pretins că au drepturi de proprietate asupra bunului revendicat. În cuprinsul aceleiași cereri s-a solicitat ca prin hotărârea ce urma a fi pronunțată „să se stabilească cine are drept legitim și legal valabil de proprietate asupra imobilului și cine are obligația de a preda proprietatea și posesia imobilului către acela care este titularul dreptului valabil de proprietate”. Prin încheierea pronunțată la 8 octombrie 2001, instanța a dispus din oficiu citarea în cauzã a lui G.M. care, împreună cu șotul său G.I.

figura în calitate de cumpărătoare a unui apartament situat în imobilul revendicat, conform contractului nr. 3682/23671 din 31 martie 1997 încheiat cu S.C. H.N. SA. Prin sentința nr. 446 pronunțata la 1 aprilie 2002, instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca nefondată. Apelul făcut ulterior de reclamantul P.V.E. împotriva acestei sentințe a fost respins, de asemenea, ca nefondat prin decizia nr. 329/ A pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, secția a III-a civilă, la 13 septembrie 2002, în dosarul numărul 1950/2002. Pronunțând această decizie, instanța de apel a reținut în esență că „în cauză se încalcă principiul unanimității” deoarece reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, deși sunt moștenitori doar în ceea ce privește o cotă indiviză de 1/2 din imobilul care formează obiectul litigiului.

În aceeași ordine de idei s-a relevat că o altă cotă indiviză de ½ „aparține moștenitoarei A.A.” care nu a figurat în cauză conchizându-se că sentința prin care s-a respins acțiunea în revendicare este temeinică și legală. La 6 noiembrie 2002, reclamantul P.V.E. a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 5030/2002. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 punctele 7 - 10 C. proc. civ., au fost formulate mai multe critici care vizau ambele hotărâri date în cauză susținându-se ca instanțele: nu au analizat susținerile potrivit cărora soții P. au fost singurii moștenitori în indiviziune ai imobilului revendicat, au ignorat probele care atestau existenta acestor drepturi, nu au examinat legitimitatea invocării de către B.M.M.

și P.O.S.E.M. a unor drepturi reale asupra aceluiași imobil și nu au observat că, în condițiile în care respectivul bun a făcut obiectul unei naționalizări abuzive, contractul prin care soții G.I. și M. au cumpărat o parte din imobil este lipsit de validitate neputând fi opus în mod eficient succesorilor proprietarului originar care exercita acțiunea în revendicare. În legătură cu acest recurs intimatul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCURESTI a afirmat că este fondat susținând că decizia atacată se impune a fi casată. În ceea ce îi privește intimații G.I. si G.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar intimatele B.M.M. și P.O.S.E.M. nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.

Recursul este fondat. În acest sens, Curtea reține că, potrivit considerentelor deciziei recurate, respingerea acțiunii a avut ca justificare nerespectarea „principiului unanimității” instanța apreciind că reclamanții inițiali moșteniseră de la autoarea lor, defuncta O.A., numai o cotă indiviza de 1/2 din imobilul aflat în litigiu, în condițiile în care „cealaltă cotă ideală de 1/2 din imobil aparține moștenitoarei A.A.” Aceste aprecieri vin în vădită contradicție cu materialul probatoriu administrat în cauză. Este de reținut astfel că în urma decesului proprietarului originar al imobilului, S.E., intervenit la 17 mai 1961, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin emiterea de către fostul Notariat de Stat al Raionului I.V.S.

București a certificatul de moștenitor nr. 94/1961, înscris depus în copie în dosarul primei instanțe și a cărui validitate nu a fost contestată de către nici una dintre părți. Conform acelui certificat calitatea de moștenitoare testamentare ale defunctului au avut-o A.O. și A.A. ca beneficiare a câte unui legat cu titlu universal asupra cotelor de ½ din masa succesorală, precum și A.M. și Z.N.I. ca beneficiare ale unor legate cu titlu particular având ca obiect diverse bijuterii. Relevante pentru soluționarea cauzei ș mențiunile din respectivul certificat, în sensul că în cursul dezbaterii notariale succesorii s-au prevalat exclusiv de calitatea lor de legatari, renunțând implicit la eventualele drepturi de moștenitori legali.

Tot în dosarul primei instanțe a fost și certificatele de moștenitor nr. 309/1987 și nr. 1124/1988 emise de fostul Notariat de stat local al sectorului 1 București care atestă că reclamanții inițiali P.V.E. și P.A. sunt singurii moștenitori ca legători cu titlu universal, în cote egale de 1/2 fiecare, atât ai O.A. decedate la 22 aprilie 1986, cât și ai A.A. decedate la 30 august 1988. Prin urmare sunt nefondate aprecierile instanței de apel referitoare la întinderea drepturilor moștenite de reclamanții P. și la nerespectarea, în același context, a principiului potrivit căruia validitatea actelor de dispoziție având ca obiect bunuri aflate în indiviziune, inclusiv revendicarea lor, este condiționată de existența acordului tuturor coproprietarilor.

Așa fiind, în speță sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., Curtea urmând a face aplicarea art. 312 alin. (5) și art. 313 din același cod, în sensul admiterii recursului și al casării deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.V.E. împotriva deciziei nr. 329 A din 13 septembrie 2002 a Curții de Apel Bucuresti, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2004.