ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 133/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Reține următoarele:
Prin acțiunea în revendicare formulată la
24 mai 2000 și care a fost înregistrată pe rolul secției a III-a civile a
Tribunalului București cu numărul de dosar 3348/2000 reclamanții P.V.E. și P.A.
au chemat în judecatã CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI
solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină proprietate cota
de ½ din imobilul compus din „teren și construcții pe mai multe nivele”
situat în București, str. Maior Girascu.
Ulterior formulării acțiunii, la 26
octombrie 2000 a decedat reclamanta P.A. de pe urma căreia au rămas ca
moștenitori legali soțul supraviețuitor P.V.E. și fiica defunctei, U.S.M.
conform certificatului de moștenitor nr. 17 din 12 februarie 2001 emis de
Biroul Notarului Public M.A.C., aceștia având în continuare calitatea de
reclamanți în cauza de față.
La 15 ianuarie 2001, P.V.E. a completat și
precizat în scris acțiunea inițială cerând să fie introduși în cauză în
calitate de intervenienți forțați G.I., B.M.M. și P.O.S.E.M. pe considerentul
că și aceștia ar fi pretins că au drepturi de proprietate asupra bunului
revendicat.
În cuprinsul aceleiași cereri s-a
solicitat ca prin hotărârea ce urma a fi pronunțată „să se stabilească cine are
drept legitim și legal valabil de proprietate asupra imobilului și cine are
obligația de a preda proprietatea și posesia imobilului către acela care este
titularul dreptului valabil de proprietate”.
Prin încheierea pronunțată la 8 octombrie
2001, instanța a dispus din oficiu citarea în cauzã a lui G.M. care,
împreună cu șotul său G.I. figura în calitate de cumpărătoare a unui apartament
situat în imobilul revendicat, conform contractului nr. 3682/23671 din 31
martie 1997 încheiat cu S.C. H.N. SA.
Prin sentința nr. 446 pronunțata la 1
aprilie 2002, instanța astfel sesizată a respins acțiunea ca nefondată.
Apelul făcut ulterior de reclamantul
P.V.E. împotriva acestei sentințe a fost respins, de asemenea, ca nefondat prin
decizia nr. 329/ A pronunțată de Curtea de Apel Bucuresti, secția a III-a
civilă, la 13 septembrie 2002, în dosarul numărul 1950/2002.
Pronunțând această decizie, instanța de
apel a reținut în esență că „în cauză se încalcă principiul unanimității”
deoarece reclamanții au formulat acțiunea în revendicare, deși sunt moștenitori
doar în ceea ce privește o cotă indiviză de 1/2 din imobilul care formează
obiectul litigiului.
În aceeași ordine de idei s-a relevat că o
altă cotă indiviză de ½ „aparține moștenitoarei A.A.” care nu a figurat
în cauză conchizându-se că sentința prin care s-a respins acțiunea în
revendicare este temeinică și legală.
La 6 noiembrie 2002, reclamantul P.V.E. a
declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi
înregistrată pe rolul secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu
numărul de dosar 5030/2002.
În motivarea recursului, întemeiat pe
dispozițiile art. 304 punctele 7 - 10 C. proc. civ., au fost formulate mai
multe critici care vizau ambele hotărâri date în cauză susținându-se ca
instanțele:
nu au analizat susținerile potrivit cărora
soții P. au fost singurii moștenitori în indiviziune ai imobilului revendicat,
au ignorat probele care atestau existenta acestor drepturi,
nu au examinat legitimitatea invocării de
către B.M.M. și P.O.S.E.M. a unor drepturi reale asupra aceluiași imobil și
nu au observat că, în condițiile în care
respectivul bun a făcut obiectul unei naționalizări abuzive, contractul prin
care soții G.I. și M. au cumpărat o parte din imobil este lipsit de validitate
neputând fi opus în mod eficient succesorilor proprietarului originar care
exercita acțiunea în revendicare.
În legătură cu acest recurs intimatul
CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCURESTI a afirmat că este fondat susținând
că decizia atacată se impune a fi casată.
În ceea ce îi privește intimații G.I. si
G.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar intimatele B.M.M. și
P.O.S.E.M. nu s-au prezentat în fața acestei Curți și nici nu și-au făcut
cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit
considerentelor deciziei recurate, respingerea acțiunii a avut ca justificare
nerespectarea „principiului unanimității” instanța apreciind că reclamanții
inițiali moșteniseră de la autoarea lor, defuncta O.A., numai o cotă indiviza
de 1/2 din imobilul aflat în litigiu, în condițiile în care „cealaltă cotă
ideală de 1/2 din imobil aparține moștenitoarei A.A.”
Aceste aprecieri vin în vădită
contradicție cu materialul probatoriu administrat în cauză.
Este de reținut astfel că în urma
decesului proprietarului originar al imobilului, S.E., intervenit la 17 mai
1961, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin emiterea de către
fostul Notariat de Stat al Raionului I.V.S. București a certificatul de
moștenitor nr. 94/1961, înscris depus în copie în dosarul primei instanțe și a
cărui validitate nu a fost contestată de către nici una dintre părți.
Conform acelui certificat calitatea de
moștenitoare testamentare ale defunctului au avut-o A.O. și A.A. ca beneficiare
a câte unui legat cu titlu universal asupra cotelor de ½ din masa
succesorală, precum și A.M. și Z.N.I. ca beneficiare ale unor legate cu titlu
particular având ca obiect diverse bijuterii.
Relevante pentru soluționarea cauzei ș
mențiunile din respectivul certificat, în sensul că în cursul dezbaterii
notariale succesorii s-au prevalat exclusiv de calitatea lor de legatari,
renunțând implicit la eventualele drepturi de moștenitori legali.
Tot în dosarul primei instanțe a fost și
certificatele de moștenitor nr. 309/1987 și nr. 1124/1988 emise de fostul
Notariat de stat local al sectorului 1 București care atestă că reclamanții
inițiali P.V.E. și P.A. sunt singurii moștenitori ca legători cu titlu
universal, în cote egale de 1/2 fiecare, atât ai O.A. decedate la 22 aprilie
1986, cât și ai A.A. decedate la 30 august 1988.
Prin urmare sunt nefondate aprecierile
instanței de apel referitoare la întinderea drepturilor moștenite de
reclamanții P. și la nerespectarea, în același context, a principiului potrivit
căruia validitatea actelor de dispoziție având ca obiect bunuri aflate în
indiviziune, inclusiv revendicarea lor, este condiționată de existența
acordului tuturor coproprietarilor.
Așa fiind, în speță sunt incidente
dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., Curtea urmând a face
aplicarea art. 312 alin. (5) și art. 313 din același cod, în sensul admiterii
recursului și al casării deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei
aceleiași instanțe în vederea rejudecării apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul
P.V.E. împotriva deciziei nr. 329 A din 13 septembrie 2002 a Curții de Apel
Bucuresti, secția a III-a civilă.
Casează decizia recurată și trimite cauza
pentru rejudecare aceleiași curți de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie
2004.