ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 8 septembrie 1998

pe rolul Tribunalului București, reclamantul E.A.M. a chemat în judecată

Consiliul General al Municipiului București pentru obligarea pârâtului să-i

predea în proprietate și în pașnică folosință imobilul situat în București.

Pentru cazul că restituirea în natură nu se va

putea face, a solicitat plata contravalorii imobilului, estimat provizoriu la

suma de 700.000.000 lei. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de cca 350.000.000 lei pentru lipsa de folosință a imobilului și la

1.000.000 lei pe zi, daune cominatorii.

În cauză au fost introduși, la cererea

reclamantului, în calitate de intervenienți, P.V., P.G., S.Ș., P.A. și P.I. pentru

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de C.G.M.B. cu

acești intervenienți, în spațiul imobilului revendicat.

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1266 din 5 noiembrie 1999, a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a

reținut că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului, prin Decretul nr.

92/1950 ale cărui dispoziții au fost respectate, locuința fiind închiriată,

lucru necontestat, ceea ce încadrează proprietarii în dispozițiile art. I din

Decretul nr. 92/1950, în lipsa unor probe care să demonstreze contrariul. Lipsa

certificatului de moștenitor al reclamantului a condus de asemenea la

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin decizia nr. 318 din 2 iunie 2000, a admis apelul reclamantului în baza

unei excepții ridicată de instanță din oficiu, a schimbat sentința nr. 1266/1999

în sensul că a respins acțiunea împotriva sentinței civile pentru lipsa

calității procesuale pasive a acestui pârât, a respins ca neîntemeiate

celelalte capete de acțiune și ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a

intervenienților P., P. și S.

În motivarea acestei soluții s-a arătat că

reclamantul poate revendica de la actualii posesori ai imobilului nu de la

C.G.M.B. care nu-l mai deține, imobilul fiind vândut în totalitate și, ca

urmare, obligarea la daune cominatorii nu se mai justifică, acțiunea fiind

respinsă, execuția vremelnică nefiind posibilă din aceleași motive.

S-a motivat respingerea ca inadmisibilă a

cererii de introducere în cauză a intervenienților pe împrejurarea că aceștia

din urmă nu pot pretinde același drept ca reclamantul pentru a fi în situația

prevăzută de art. 57 C. proc. civ., reclamantul încercând să remedieze greșita

alegere a pârâtului în revendicare.

Recursul declarat de reclamant împotriva

deciziei civile 318/2000 a fost admis de Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 736 din 2 februarie 2001. Au fost casate cele două hotărâri și

trimisă cauza spre rejudecare la tribunal.

Curtea a constatat că instanțele au omis să

rețină că acțiunea are ca obiect stabilirea valabilității sau nevalabilității

titlului prin care statul a preluat imobilul. Potrivit Legii nr. 69/1991

privind administrația publică locală, în litigii de revendicare, Consiliul

General al Municipiului București poate sta în proces, în calitate de

autoritate deliberativă legală în legătură cu administrarea patrimoniului,

conform art. 12 alin. (5).

În mod corect s-au citat, la cererea

reclamantului introducerea în cauză a actualilor proprietari, instanța omițând

însă să se pronunțe asupra lor, hotărând numai în contradictoriu cu C.G.M.B.

Instanța era datoare, s-a mai spus, să dea cererii înțelesul urmărit și nu să-i

schimbe obiectul.

Tribunalul București, secția a III-a civilă,

conform sentinței civile nr. 992 din 27 octombrie 2001, a respins ca

neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că

reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi erau persoane exceptate de la

aplicarea Decretului nr. 92/1950, contractul nr. 3333/1998 demonstrând că imobilul

era închiriat.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin sentința civilă nr. 179 din 25 aprilie 2002 a admis apelul reclamantului,

a schimbat în tot sentința Tribunalului, în sensul că a admis acțiunea

principală și a obligat pârâții să lase în proprietate reclamantului imobilul

situat în București, format din teren și construcție.

În motivarea acestei soluții s-a arătat că în

mod greșit s-a considerat că trecerea în proprietatea statului a imobilului în

litigiu s-a făcut cu titlu, câtă vreme activitatea de închiriere era legală

atât înainte cât și după apariția Decretului nr. 92/1950. După apariția acestui

decret instituția închirierii a fost folosită atât de statul socialist cât și

de persoanele fizice care aveau chiar obligația să închirieze spațiile de

locuit considerate excedentare.

S-a apreciat, în virtutea art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil

pentru stat câtă vreme acesta încălca legile în vigoare și tratate internaționale

la care România era parte. Ca urmare, titlul pârâților P., P. și S.,

contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu S.C. H.N. S.A., nu pot fi

preferabile în raport cu titlul de proprietate al reclamantului moștenitor al

proprietarilor inițiali, statul neputând transmite actualilor proprietari mai

mult decât acesta a dobândit.

Pârâții-intervenienți P.V., P.G. pe de o parte

și P.A. și P.I., pe de altă parte, au declarat recurs împotriva deciziei

179/2002, decizie atacată cu recurs și de Consiliul General al Municipiului

București reprezentat prin Primarul General.

Pârâții-intervenienți P. nu au motivat în drept

recursul, dar au criticat soluția instanței de apel pentru greșita interpretare

a Decretului nr. 92/1950 în sensul că nu ar reprezenta un titlu valabil pentru

stat, pentru greșita comparare a unor titluri legale cu altele, declarate

nelegale și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu

privire la valabilitatea înstrăinărilor făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pârâții-intervenienți P. au invocat ca motive de

recurs dispozițiile art. 304 pct. 5, prin încălcarea art. 315 C. proc. civ., în

cauză nediscutându-se, cum s-a dispus de instanța supremă, calificarea juridică

exactă a cererii reclamanților depuse la 8 octombrie 1999. În cadrul aceleiași

critici s-a mai arătat    că s-au încălcat dispozițiile imperative privind

oralitatea și contradictorialitatea procesului civil cu privire la cererea din

8 octombrie 1999, încălcându-se art. 127 și art. 129 alin. (2.4) C. proc. civ.

S-au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 în

sensul că nu s-a motivat primirea unei cereri din 8 octombrie 1999 peste

termenul prevăzut de lege cu aplicarea dispozițiilor art. 165 alin. (5) C.

proc. civ.

În sfârșit potrivit art. 304 pct. 6 și 9 s-a

considerat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut iar soluția este dată

cu aplicarea greșită a legii. Compararea titlului nu s-a solicitat prin acțiune

ci prin note scrise, greșit s-a schimbat soluția de respingere a cererii (cu 7

capete) cu soluția admiterii unui singur capăt, revendicarea, soluția fiind

contrară art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Consiliul General al Municipiului București a

invocat în motivele de recurs art. 304 pct. 4, depășirea atribuțiilor în

aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca titlu nevalabil și respectiv art. 304 pct.

7 C. proc. civ. nemotivarea faptului că închirierea imobilului foștilor

proprietari nu-i încadrează pe aceștia în categoria „exploatatori de locuințe”.

S-a mai arătat că s-a aplicat greșit legea (art.

304 pct. 9) cu referire la Decretul nr. 92/1950 și nu s-a dovedit identitatea

între imobilul identificat potrivit actelor autorilor reclamantului, cu cel existent

astăzi la nr.13.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, care din rațiuni de evitare a repetițiilor, vor fi tratate unitar,

în raport de actele și lucrările dosarului, văzând dispozițiile legale

incidente în soluționarea cauzei, Curtea constată că cele trei recursuri

formulate sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează.

Prin decizia Curții Supreme de Justiție 736 din 2

februarie 2001 s-au desființat hotărârile pronunțate într-un prim ciclu

procesual. Instanța Supremă a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, cu

indicații precise, dezvoltate și explicate în cuprinsul considerentelor:

- de a se avea în vedere că obiectul principal

al acțiuni este stabilirea valabilității titlului pentru care statul a preluat

imobilul și,

- de a se stabili necesitatea introducerii în

proces a actualilor deținători ai imobilului, lucru făcut de reclamant prin cererea

formulată ulterior, la 8 octombrie 1999, cerere asupra căreia instanța nu s-a

pronunțat.

Este de remarcat mai întâi că indiferent de

împrejurarea că hotărârile sunt desființate prin admiterea unei căi de atac,

acțiunile introductive sau completatoare, precizatoare rămân ca elemente de

investire a instanței cu privire la care soluția instanței urmează să se

raporteze.

Cererile cu care a fost investită instanța în

prezenta cauză sunt, în ordine cronologică:

- acțiunea introductivă, din data de 8

septembrie 1999, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București, prin care s-a solicitat:

a) revendicarea în natură a

imobilului;

b) în subsidiar, pentru

imposibilitatea predării în natură, echivalentul valoric al imobilului apreciat

la cca 700.000.000 lei;

c) contravaloarea lipsei de

folosință estimată la 350.000.000 lei;

d) daune cominatorii 1.000.000

lei/zi de întârziere;

e) cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost modificată în sensul solicitării

introducerii în cauză și a cumpărătorilor: P.V., P.G., S.Ș., P.A. și P.I.,

pentru ca în contradictoriu cu acești intervenienți forțați să se admită

acțiunea inițială de revendicare, aceștia să fie obligați la restituirea

imobilului, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu aceștia pentru motivul arătat de art. 973, art. 948 și art. 1803 C. civ.

Această din urmă precizare a acțiunii s-a întemeiat pe art. 57 C. proc. civ., art.

480, art. 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Acesta fiind cadrul procesual asupra căruia

instanțele urmau să se pronunțe după desființarea hotărârii pronunțate în

primul ciclu procesual, soluția instanței de apel a statuat în sensul că a

admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 992 din 27 septembrie

2001, în contradictoriu cu C.G.M.B. și cei 5 intervenienți-pârâți, a schimbat

în tot această sentință, a admis acțiunea principală, cum a fost precizată la 8

octombrie 1999 și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină

proprietate imobilul.

Soluția instanței de apel este corectă.

Acțiunea introductivă, îndreptată împotriva

pârâtului C.G.M.B. a fost precizată la 8 octombrie 1999, când s-a solicitat

expres „să se admită acțiunea inițială având ca obiect revendicarea întregului

imobil, care a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în

contradictoriu și cu acești intervenienți forțați”, în sensul ca acești pârâți

să fie obligați să predea reclamantului imobilul de la adresa menționată.

Precizarea acțiunii a fost legal făcută în

temeiul art. 57 C. proc. civ., după administrarea probelor, cu acte, din care a

rezultat că imobilul a fost înstrăinat prin acte de vânzare unor persoane

fizice.

Cererea făcută de reclamant în acest temei este

limitată în timp potrivit art. 57 alin. (3) C. proc. civ., de momentul

încheierii dezbaterilor. Or, această cerere a fost depusă înainte de data de 5

noiembrie 1999 când s-a judecat cauza în fond și când de altfel toți

intervenienții forțați fuseseră citați, unul dintre ei, P.A., fiind chiar

prezent și punând concluzii de respingere a acțiunii ca nefondată, și nu ca

tardiv formulată.

Cât privește criticile în sensul că instanța nu

s-a pronunțat pe toate capetele de cerere ale acțiunii reclamantului, este de

observat în primul rând că o asemenea critică nu ar putea fi invocată decât de

partea păgubită, recte reclamantul, care însă nu a atacat decizia Curții de

apel.

Instanța de apel admițând acțiunea așa cum a

fost precizată la 8 octombrie 1999, a arătat în considerente detaliat pe ce își

întemeiază această soluție, referindu-se cu această ocazie la temeiurile de

drept invocate în cererea din 8 octombrie 1999.

Astfel, în mod corect s-a constatat că Decretul nr.

92/1950 nu reprezintă titlu valabil, explicându-se de ce autorul reclamantului

nu putea fi considerat „exploatator de locuințe”, deși a închiriat imobilul în

discuție. Aprecierea asupra titlului cu care statul a preluat imobilul a fost

făcută în temeiul art. 6 și art. 12 din Legea nr. 213/1998.

Au fost corect interpretate și apreciate ca

nefiind aplicabile în cazul în speță dispozițiile Decretului nr. 92/1950 și

Legii nr. 112/1995.

Astfel s-a apreciat corect că titlurile invocate

de pârâții-intervenienți în apărarea dreptului lor de proprietate nu pot fi

opuse titlului reclamantului, având în vedere că imobilul în discuție a fost

înstrăinat către aceștia cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în

temeiul căreia nu se puteau vinde chiriașilor apartamentele deținute de stat

fără un titlu valabil.

Criticile referitoare la ignorarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 (art. 46) sunt nefondate de vreme ce acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. în vigoare și

aplicabile la data sesizării instanței cu această cerere de revendicare iar

reclamantul pe parcursul judecării nu a optat pentru aplicarea dispozițiilor

legii speciale intervenită ulterior.

Pentru considerentele expuse se constată că cele

trei recursuri formulate împotriva deciziei Curții de apel sunt neîntemeiate,

hotărârea atacată urmând a fi menținută.

Reclamantul a dovedit plata sumei de 6.545.680

lei reprezentând taxă de timbru pentru judecata în fond și apel (chitanța 42563

din 17 februarie 2004).

Ca urmare în temeiul art. 274 C. proc. civ.

urmează a fi obligați pârâții la această sumă către reclamant cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de

intervenienții P.V., P.G., P.A. și P.I. împotriva deciziei nr. 179 din 25

aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 6.545.680

lei cheltuieli de judecată către reclamantul E.A.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.