ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1314/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 septembrie 1998 pe rolul Tribunalului București, reclamantul E.A.M. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru obligarea pârâtului să-i predea în proprietate și în pașnică folosință imobilul situat în București. Pentru cazul că restituirea în natură nu se va putea face, a solicitat plata contravalorii imobilului, estimat provizoriu la suma de 700.000.000 lei. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de cca 350.000.000 lei pentru lipsa de folosință a imobilului și la 1.000.000 lei pe zi, daune cominatorii. În cauză au fost introduși, la cererea reclamantului, în calitate de intervenienți, P.V., P.G., S.Ș., P.A.

și P.I. pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de C.G.M.B. cu acești intervenienți, în spațiul imobilului revendicat. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1266 din 5 noiembrie 1999, a respins acțiunea. Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul statului, prin Decretul nr. 92/1950 ale cărui dispoziții au fost respectate, locuința fiind închiriată, lucru necontestat, ceea ce încadrează proprietarii în dispozițiile art. I din Decretul nr. 92/1950, în lipsa unor probe care să demonstreze contrariul. Lipsa certificatului de moștenitor al reclamantului a condus de asemenea la respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 318 din 2 iunie 2000, a admis apelul reclamantului în baza unei excepții ridicată de instanță din oficiu, a schimbat sentința nr. 1266/1999 în sensul că a respins acțiunea împotriva sentinței civile pentru lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de acțiune și ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a intervenienților P., P. și S. În motivarea acestei soluții s-a arătat că reclamantul poate revendica de la actualii posesori ai imobilului nu de la C.G.M.B. care nu-l mai deține, imobilul fiind vândut în totalitate și, ca urmare, obligarea la daune cominatorii nu se mai justifică, acțiunea fiind respinsă, execuția vremelnică nefiind posibilă din aceleași motive.

S-a motivat respingerea ca inadmisibilă a cererii de introducere în cauză a intervenienților pe împrejurarea că aceștia din urmă nu pot pretinde același drept ca reclamantul pentru a fi în situația prevăzută de art. 57 C. proc. civ., reclamantul încercând să remedieze greșita alegere a pârâtului în revendicare. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile 318/2000 a fost admis de Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 736 din 2 februarie 2001. Au fost casate cele două hotărâri și trimisă cauza spre rejudecare la tribunal. Curtea a constatat că instanțele au omis să rețină că acțiunea are ca obiect stabilirea valabilității sau nevalabilității titlului prin care statul a preluat imobilul.

Potrivit Legii nr. 69/1991 privind administrația publică locală, în litigii de revendicare, Consiliul General al Municipiului București poate sta în proces, în calitate de autoritate deliberativă legală în legătură cu administrarea patrimoniului, conform art. 12 alin. (5). În mod corect s-au citat, la cererea reclamantului introducerea în cauză a actualilor proprietari, instanța omițând însă să se pronunțe asupra lor, hotărând numai în contradictoriu cu C.G.M.B. Instanța era datoare, s-a mai spus, să dea cererii înțelesul urmărit și nu să-i schimbe obiectul. Tribunalul București, secția a III-a civilă, conform sentinței civile nr. 992 din 27 octombrie 2001, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut că reclamantul nu a făcut dovada că autorii săi erau persoane exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, contractul nr. 3333/1998 demonstrând că imobilul era închiriat. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 179 din 25 aprilie 2002 a admis apelul reclamantului, a schimbat în tot sentința Tribunalului, în sensul că a admis acțiunea principală și a obligat pârâții să lase în proprietate reclamantului imobilul situat în București, format din teren și construcție. În motivarea acestei soluții s-a arătat că în mod greșit s-a considerat că trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a făcut cu titlu, câtă vreme activitatea de închiriere era legală atât înainte cât și după apariția Decretului nr. 92/1950.

După apariția acestui decret instituția închirierii a fost folosită atât de statul socialist cât și de persoanele fizice care aveau chiar obligația să închirieze spațiile de locuit considerate excedentare. S-a apreciat, în virtutea art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, că Decretul nr. 92/1950 nu poate constitui titlu valabil pentru stat câtă vreme acesta încălca legile în vigoare și tratate internaționale la care România era parte. Ca urmare, titlul pârâților P., P. și S., contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu S.C. H.N. S.A., nu pot fi preferabile în raport cu titlul de proprietate al reclamantului moștenitor al proprietarilor inițiali, statul neputând transmite actualilor proprietari mai mult decât acesta a dobândit.

Pârâții-intervenienți P.V., P.G. pe de o parte și P.A. și P.I., pe de altă parte, au declarat recurs împotriva deciziei 179/2002, decizie atacată cu recurs și de Consiliul General al Municipiului București reprezentat prin Primarul General. Pârâții-intervenienți P. nu au motivat în drept recursul, dar au criticat soluția instanței de apel pentru greșita interpretare a Decretului nr. 92/1950 în sensul că nu ar reprezenta un titlu valabil pentru stat, pentru greșita comparare a unor titluri legale cu altele, declarate nelegale și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cu privire la valabilitatea înstrăinărilor făcute în temeiul Legii nr. 112/1995. Pârâții-intervenienți P. au invocat ca motive de recurs dispozițiile art. 304 pct. 5, prin încălcarea art. 315 C. proc.

civ., în cauză nediscutându-se, cum s-a dispus de instanța supremă, calificarea juridică exactă a cererii reclamanților depuse la 8 octombrie 1999. În cadrul aceleiași critici s-a mai arătat că s-au încălcat dispozițiile imperative privind oralitatea și contradictorialitatea procesului civil cu privire la cererea din 8 octombrie 1999, încălcându-se art. 127 și art. 129 alin. (2.4) C. proc. civ. S-au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 în sensul că nu s-a motivat primirea unei cereri din 8 octombrie 1999 peste termenul prevăzut de lege cu aplicarea dispozițiilor art. 165 alin. (5) C. proc. civ. În sfârșit potrivit art. 304 pct. 6 și 9 s-a considerat că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut iar soluția este dată cu aplicarea greșită a legii.

Compararea titlului nu s-a solicitat prin acțiune ci prin note scrise, greșit s-a schimbat soluția de respingere a cererii (cu 7 capete) cu soluția admiterii unui singur capăt, revendicarea, soluția fiind contrară art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Consiliul General al Municipiului București a invocat în motivele de recurs art. 304 pct. 4, depășirea atribuțiilor în aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca titlu nevalabil și respectiv art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nemotivarea faptului că închirierea imobilului foștilor proprietari nu-i încadrează pe aceștia în categoria „exploatatori de locuințe”. S-a mai arătat că s-a aplicat greșit legea (art. 304 pct. 9) cu referire la Decretul nr. 92/1950 și nu s-a dovedit identitatea între imobilul identificat potrivit actelor autorilor reclamantului, cu cel existent astăzi la nr.13.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care din rațiuni de evitare a repetițiilor, vor fi tratate unitar, în raport de actele și lucrările dosarului, văzând dispozițiile legale incidente în soluționarea cauzei, Curtea constată că cele trei recursuri formulate sunt nefondate potrivit considerentelor ce urmează. Prin decizia Curții Supreme de Justiție 736 din 2 februarie 2001 s-au desființat hotărârile pronunțate într-un prim ciclu procesual. Instanța Supremă a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, cu indicații precise, dezvoltate și explicate în cuprinsul considerentelor: - de a se avea în vedere că obiectul principal al acțiuni este stabilirea valabilității titlului pentru care statul a preluat imobilul și, - de a se stabili necesitatea introducerii în proces a actualilor deținători ai imobilului, lucru făcut de reclamant prin cererea formulată ulterior, la 8 octombrie 1999, cerere asupra căreia instanța nu s-a pronunțat.

Este de remarcat mai întâi că indiferent de împrejurarea că hotărârile sunt desființate prin admiterea unei căi de atac, acțiunile introductive sau completatoare, precizatoare rămân ca elemente de investire a instanței cu privire la care soluția instanței urmează să se raporteze. Cererile cu care a fost investită instanța în prezenta cauză sunt, în ordine cronologică: - acțiunea introductivă, din data de 8 septembrie 1999, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, prin care s-a solicitat: a) revendicarea în natură a imobilului; b) în subsidiar, pentru imposibilitatea predării în natură, echivalentul valoric al imobilului apreciat la cca 700.000.000 lei; c) contravaloarea lipsei de folosință estimată la 350.000.000 lei; d) daune cominatorii 1.000.000 lei/zi de întârziere; e) cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost modificată în sensul solicitării introducerii în cauză și a cumpărătorilor: P.V., P.G., S.Ș., P.A. și P.I., pentru ca în contradictoriu cu acești intervenienți forțați să se admită acțiunea inițială de revendicare, aceștia să fie obligați la restituirea imobilului, constatându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu aceștia pentru motivul arătat de art. 973, art. 948 și art. 1803 C. civ. Această din urmă precizare a acțiunii s-a întemeiat pe art. 57 C. proc. civ., art. 480, art. 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 6 din Legea nr. 213/1998. Acesta fiind cadrul procesual asupra căruia instanțele urmau să se pronunțe după desființarea hotărârii pronunțate în primul ciclu procesual, soluția instanței de apel a statuat în sensul că a admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 992 din 27 septembrie 2001, în contradictoriu cu C.G.M.B.

și cei 5 intervenienți-pârâți, a schimbat în tot această sentință, a admis acțiunea principală, cum a fost precizată la 8 octombrie 1999 și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul. Soluția instanței de apel este corectă. Acțiunea introductivă, îndreptată împotriva pârâtului C.G.M.B. a fost precizată la 8 octombrie 1999, când s-a solicitat expres „să se admită acțiunea inițială având ca obiect revendicarea întregului imobil, care a fost trecut în proprietatea statului fără titlu, în contradictoriu și cu acești intervenienți forțați”, în sensul ca acești pârâți să fie obligați să predea reclamantului imobilul de la adresa menționată. Precizarea acțiunii a fost legal făcută în temeiul art. 57 C. proc.

civ., după administrarea probelor, cu acte, din care a rezultat că imobilul a fost înstrăinat prin acte de vânzare unor persoane fizice. Cererea făcută de reclamant în acest temei este limitată în timp potrivit art. 57 alin. (3) C. proc. civ., de momentul încheierii dezbaterilor. Or, această cerere a fost depusă înainte de data de 5 noiembrie 1999 când s-a judecat cauza în fond și când de altfel toți intervenienții forțați fuseseră citați, unul dintre ei, P.A., fiind chiar prezent și punând concluzii de respingere a acțiunii ca nefondată, și nu ca tardiv formulată. Cât privește criticile în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe toate capetele de cerere ale acțiunii reclamantului, este de observat în primul rând că o asemenea critică nu ar putea fi invocată decât de partea păgubită, recte reclamantul, care însă nu a atacat decizia Curții de apel.

Instanța de apel admițând acțiunea așa cum a fost precizată la 8 octombrie 1999, a arătat în considerente detaliat pe ce își întemeiază această soluție, referindu-se cu această ocazie la temeiurile de drept invocate în cererea din 8 octombrie 1999. Astfel, în mod corect s-a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu reprezintă titlu valabil, explicându-se de ce autorul reclamantului nu putea fi considerat „exploatator de locuințe”, deși a închiriat imobilul în discuție. Aprecierea asupra titlului cu care statul a preluat imobilul a fost făcută în temeiul art. 6 și art. 12 din Legea nr. 213/1998. Au fost corect interpretate și apreciate ca nefiind aplicabile în cazul în speță dispozițiile Decretului nr. 92/1950 și Legii nr. 112/1995.

Astfel s-a apreciat corect că titlurile invocate de pârâții-intervenienți în apărarea dreptului lor de proprietate nu pot fi opuse titlului reclamantului, având în vedere că imobilul în discuție a fost înstrăinat către aceștia cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 în temeiul căreia nu se puteau vinde chiriașilor apartamentele deținute de stat fără un titlu valabil. Criticile referitoare la ignorarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (art. 46) sunt nefondate de vreme ce acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. în vigoare și aplicabile la data sesizării instanței cu această cerere de revendicare iar reclamantul pe parcursul judecării nu a optat pentru aplicarea dispozițiilor legii speciale intervenită ulterior.

Pentru considerentele expuse se constată că cele trei recursuri formulate împotriva deciziei Curții de apel sunt neîntemeiate, hotărârea atacată urmând a fi menținută. Reclamantul a dovedit plata sumei de 6.545.680 lei reprezentând taxă de timbru pentru judecata în fond și apel (chitanța 42563 din 17 februarie 2004). Ca urmare în temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligați pârâții la această sumă către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Consiliul General al Municipiului București și de intervenienții P.V., P.G., P.A. și P.I. împotriva deciziei nr. 179 din 25 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 6.545.680 lei cheltuieli de judecată către reclamantul E.A.M. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2004.