ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2509/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 12 septembrie 2011, sub nr. 60500/3/2011, reclamantul A.R. a chemat în judecată pe pârâta Academia Română, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să: 1. Constate nulitatea absolută a contractului de donație încheiat la 29 octombrie 1968, între academician A.A.F., în calitate de donator, și Statul Roman, în calitate de donatar, și, în consecință, să constate că imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 10/2001; 2. În baza art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, să admită contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006, prin care Academia Română a respins cererea de restituire a imobilului situat în Otopeni, județul Ilfov, compus din 400 mp și construcții, solicitat de A.A.

prin notificarea din 09 noiembrie 2001, cu consecința anularii deciziei atacate. La 17 mai 2012, reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a chemat în judecată și Statul Român, prin M.F.P. Totodată, în ceea ce privește primul capăt de cerere, a solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul reîntoarcerii, în patrimoniul reclamantului, atât a imobilului sus-menționat, cât și a tuturor bunurilor mobile donate odată cu imobilul, astfel cum reiese din inventarul atașat contractului de donație, inclusiv a celor cu caracter cultural. În subsidiar, în cazul imposibilității restituirii, în natură, a bunurilor mobile, a solicitat plata unei despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor.

Referitor la capătul al doilea de cerere, a solicitat, pe lângă pretențiile formulate în cererea inițială, și obligarea pârâtei Academia Română la emiterea unei dispoziții motivate privind restituirea în natură a imobilului în litigiu sau, în cazul imposibilității restituirii în natură, obligarea acestei pârâte la emiterea unei dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin sentința civilă nr. 908 din 09 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, pentru existența autorității de lucru judecat; a respins capătul de cerere privind contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de Președintele Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiat; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în privința contestației și a respins în consecință cererea respectivă; a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donație și capetele de cerere accesorii din cererea completatoare, în contradictoriu cu același pârât, ca neîntemeiate.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele: Excepția autorității de lucru judecat a fost admisă la 20 septembrie 2012, potrivit argumentelor redate în cuprinsul încheierii întocmite pentru acel termen, care nu au mai fost reluate în considerentele sentinței. În soluționarea excepției indicate mai sus, în cuprinsul încheierii, Tribunalul a arătat că autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, în scopul realizării unei administrări uniforme a justiției.

Instanța a constatat că, în speță, sunt întrunite cerințele triplei identități, de părți, obiect și cauză, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație, formulată în contradictoriu cu pârâta Academia Română, prin raportare la cauza ce a format Dosarul nr. 2577/1995 al Judecătoriei sectorului 1 București. Astfel, obiectul celor două acțiuni este același, și anume constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968; părțile sunt aceleași, întrucât reclamantul este continuatorul reclamantei din litigiul anterior, în calitate de moștenitor, iar pârâtă în ambele litigii este Academia Română; cauza este aceeași, în ambele acțiuni punându-se în discuție legalitatea contractului de donație, în legătură cu care se afirmă că nu a existat animus donandi din partea donatorilor, supuși unor presiuni sociale și politice în acest sens.

În concluzie, există autoritate de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 9178 din 30 septembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia nr. 2014 din 26 septembrie 1997 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și irevocabilă prin Decizia nr. 814 din 23 aprilie 1998 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Excepția autorității de lucru judecat a fost admisă numai în contradictoriu cu pârâta Academia Română. Față de decizia în interesul Legii nr. 27/2011 și de împrejurarea că pretențiile formulate într-o contestație întemeiată pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot fi opuse doar unității învestite cu soluționarea notificării, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune.

Cu privire la pretenția reclamantului dedusă judecății, privind constatarea nulității contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968, și, respectiv, pretențiile reclamantului din capetele de cerere accesorii din cererea sa completatoare, pretenții în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., Tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat nulitatea contractului de donație, invocând, în esență, lipsa intenției de a dona, întocmirea actului juridic de donație sub imperiul presiunilor psihice, constrângerilor specifice regimului comunist, precum și încălcarea rezervei succesorale. Tribunalul a considerat, în primul rând, că nesocotirea rezervei succesorale nu este cauză de nulitate absolută a contractului de donație, în caz de încălcare a rezervei, liberalitatea urmând a fi redusă în limita cotității disponibile, pentru asigurarea/întregirea rezervei.

Pe de altă parte, a constatat puterea lucrului judecat irevocabil. Astfel, pretențiile reclamantului, în calitatea sa, de succesor al autoarei A.A., vizând nulitatea absolută și reducțiunea contractului de donație, au făcut obiect de analiză în fața altor instanțe judecătorești care au dezlegat, în mod irevocabil, aceste chestiuni. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, în Dosarul nr. 2577/1995, reclamanta A.A. (mama reclamantului A.R.) a chemat în judecată Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, solicitând anularea contractului de donație intervenit între donatorii academician A.A.F.S. și soția sa, A.M., și Statul Român, prin Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, autentificat de Notariatul de stat local al sectorului 1 București, din 22 octombrie 1968, și revocarea contractului de donație, pentru neîndeplinirea sarcinilor.

Prin sentința civilă nr. 9178 din 30 septembrie 1996, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de reclamantă; prin Decizia nr. 2014 din 26 septembrie 1997, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 814 din 23 aprilie 1998, a admis recursul, a casat decizia recurată și, pe fond, a admis apelul declarat de pârâte împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut: - cu privire la solicitarea anulării contractului de donație, reclamanta nu a dovedit că donatorii ar fi fost determinați să doneze imobilul în cauză, astfel că nu se poate reține vreo presiune morală asupra acestora, de a întocmi donația a cărei anulare se cere; - cu privire la solicitarea revocării contractului de donație, dacă vreuna dintre condițiile stipulate în contract nu ar fi fost îndeplinită, cei mai în măsură să solicite revocarea donației erau chiar donatorii. Or, timp de 28 de ani, donatorii nu au reclamat nerespectarea acestora, în condițiile în care ultimul dintre donatori a decedat (A.M.), deci, la 5 ani după înlăturarea regimului totalitar.

Dacă nu ar fi fost respectate sarcinile donației și, cu atât mai mult, dacă ar fi existat presiuni în perioada anterioară anului 1989, aceasta putea să revoce donația, ceea ce nu s-a întâmplat. A mai reținut Tribunalul că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, în Dosarul nr. 2577/1995 (în realitate, nr. 13201/2002), reclamanta A.A. a chemat în judecată Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, solicitând anularea și reducțiunea aceluiași contract de donație. Prin sentința civilă nr. 9008 din 05 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere referitor la anularea contractului de donație, constatând că sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ.; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința capătului de cerere referitor la reducțiunea donației; a respins, ca atare, acțiunea reclamantei.

Apelul și recursul declarate în cauză au fost respinse prin Decizia civilă nr. 1143 din 20 martie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, respectiv prin Decizia civilă nr. 14 din 12 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Autoritatea de lucru judecat cunoaște, conform reglementarii actuale, două manifestări procesuale, și anume, cea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și cea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze un anumit aspect în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.). Ca excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, prevăzută de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză); în cazul în care acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prin urmare, chestiunile de drept litigioase, vizând lipsa cauzei, lipsa intenției de a dona, presiunile din regimul comunist asupra donatorilor, chestiunea vizând reducțiunea contractului de donație, toate au fost tranșate irevocabil prin hotărârile mai sus indicate.

Chiar dacă dezlegările acestor chestiuni de drept au fost pronunțate în contradictoriu cu pârâta Academia Română, motiv pentru care, față de aceasta, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, iar nu și în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cele statuate irevocabil prin cele două litigii anterioare se impun și în prezentul dosar, în raport de puterea lucrului judecat, chiar în contradictoriu cu acest pârât. Pentru considerentele de mai sus, Tribunalul a respins capătul de cerere privind anularea contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968 și capetele de cerere accesorii din cererea completatoare (repunerea în situația anterioară contractului, redobândirea proprietății asupra imobilului în litigiu și mobilelor donate, plata contravalorii bunurilor mobile donate) în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiate.

Capetele de cerere accesorii au primit aceeași soluție procesuală față de dependența acestora în raport cu pretenția principală. Relativ la capătul de cerere privind contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de președintele Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, Tribunalul a reținut că, prin decizia sus-indicată, s-a respins notificarea autoarei reclamantului, determinat de împrejurarea că imobilul vizat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, neintrând în categoria imobilelor avute în vedere de art. 2 lit. c). Soluția dată notificării este corectă.

Astfel, contractul de donație în discuție nu a fost încheiat în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice și nici a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului, întrucât, pe de o parte, nu se face referire la aceste decrete în actul de donație, donația fiind acceptată în condițiile contractului, iar, pe de altă parte, aceste decrete aveau în vedere contractele de donație neîncheiate în formă autentică, pe când contractul din speța de față a îmbrăcat forma autentică. Așadar, contractul de donație autentificat din 22 octombrie 1968 se încadrează în prevederile art. 2 lit. c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, fiind un contract în privința căruia se cere pronunțarea nulității printr-o hotărâre irevocabilă de către o instanță judecătorească, pentru ca imobilul obiect al donației să poată intra în domeniul de reglementare al acestei legi de reparație, fiind considerat imobil preluat în mod abuziv.

Or, în condițiile în care actul de donație nu a fost desființat pentru cauză de nulitate, prin hotărâre irevocabilă (reclamantul neprobând acest lucru, dimpotrivă, pârâții probând menținerea contractului de donație în urma demersurilor judiciare ale autoarei reclamantului) și nici prezenta sentință nu oferă o asemenea soluție, imobilul obiect al donației (și mobilele) nu pot fi considerate imobile preluate în mod abuziv, Decizia nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă de președintele Academiei Române fiind corect întocmită. Pentru aceste argumente, Tribunalul a respins capătul de cerere privind contestația împotriva deciziei sus-menționate, în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel reclamantul A.R., criticând-o ca nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 63/A din 26 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant. În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Prima dintre criticile formulate de reclamant vizează stabilirea taxei de timbru de către prima instanță, acesta apreciind că obligația impusă în sarcina sa, de a achita o taxă de timbru aferentă cererii de constatare a nulității contractului de donație, încalcă prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, susținerile apelantului nu pot fi considerate critici veritabile aduse hotărârii pronunțate de prima instanță asupra cererii cu care a fost învestită, câtă vreme Tribunalul a soluționat cauza prin raportare la alte prevederi decât cele pretins încălcate și care vizau, exclusiv, obligația de a achita taxa de timbru, capătul de cerere având ca obiect declararea nulității, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, fiind respins pentru existența autorității de lucru judecat, iar cel formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, ca efect al puterii de lucru judecat. De altfel, modalitatea în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligația de a timbra cererea, obligație formală și care nu privește fondul cererii de chemare în judecată, a fost supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispozițiilor speciale ale art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Împotriva încheierii pronunțate la data de 25 aprilie 2013 (în realitate, la 28 februarie 2013), prin care i s-a pus în vedere să achite taxa de timbru de 9.112 lei pentru capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de donație, apelantul a formulat, în temeiul prevederilor la care s-a făcut referire anterior, cerere de reexaminare, respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la data de 03 aprilie 2013. În aceste condiții, ținând seama de caracterul irevocabil al încheierilor prin care sunt soluționate cererile de reexaminare formulate în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, norme de procedură cu caracter special, a admite posibilitatea supunerii aspectelor vizate prin cererea de reexaminare unui alt control decât cel stabilit prin dispozițiile art. 18 alin. (3) din actul normativ menționat ar echivala cu a lipsi de orice efect aceste prevederi, ce instituie caracterul irevocabil al încheierii date asupra cererii de reexaminare.

A apreciat Curtea că o astfel de concluzie, justificată pe argumente de interpretare sistematică și logică evidente, nu restrânge nepermis dreptul reclamantului de acces la o instanță, din perspectiva accepțiunii date acestei noțiuni în jurisprudența C.E.D.O., câtă vreme o astfel de reglementare poate fi încadrată în marja de apreciere ce se recunoaște legiuitorului în stabilirea limitelor pe care le impune în exercitarea drepturilor procesuale. Așadar, raportat la cele arătate, în lipsa unei temei legal care să justifice învestirea în cadrul căii de atac cu aspectele legate de încălcarea prevederilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținerile apelantului nu pot fi analizate în apel.

Cât privește efectul puterii de lucru judecat, susținerile apelantului potrivit cu care acest efect nu putea să intervină în condițiile în care M.F.P. nu a fost parte în litigiile anterioare nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de prima instanță. Apelantul, susținând că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja, invocă, în fapt, relativitatea efectelor hotărârii judecătorești, care presupune, într-adevăr, ca obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat să se impună numai părților.

Soluția asupra cererii de nulitate formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., a fost pronunțată de prima instanță prin raportare la efectele puterii de lucru judecat, iar nu prin admiterea excepției de lucru judecat, reținându-se că statuările anterioare irevocabile ale instanțelor, legate de lipsa cauzei, lipsa intenției de dona, presiunile din regimul comunist, ar urma să se verifice tot față de persoana donatorilor, cu nesocotirea efectului puterii de lucru judecat, în forma sa pozitivă, ce demonstrează modalitatea în care au fost, anterior, dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. Hotărârea judecătorească produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.

Altfel spus și având în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ., pentru părțile din proces, statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces, aceste statuări produc, de asemenea, efecte, ei neputând ignora hotărârea, care se produce, însă, doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și, deci, nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior, terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.

Raportat la datele speței, trebuie observat că hotărârile irevocabile prin care au fost analizate cauzele de nulitate a contractului de donație, reluate în cererea ce face obiectul prezentului dosar, au fost pronunțate în contradictoriu cu Academia Română, în calitate de pârâtă, iar acțiunea a fost promovată de autoarea reclamantului. Așadar, față de aceștia, caracterul obligatoriu al dezlegărilor din hotărârile irevocabile nu poate fi înlăturat, în mod corect fiind admisă excepția autorității de lucru judecat, soluție ce, de altfel, nu a fost contestată.

Însă, împrejurarea că, în procesele anterioare, Statul Român nu a avut calitatea de parte nu poate naște, pentru reclamant, dreptul de a repune în discuție statuările anterioare ale instanțelor, dată fiind calitatea sa, de parte în aceste procese (calitate ce operează față de apelantul reclamant ca urmare a dobândirii patrimoniului autoarei sale, A.A., reclamantă în cauzele anterioare) și care determină caracterul absolut, obligatoriu, al prezumției amintite în ceea ce îl privește. Singurul căruia i-ar fi fost permis a repune în discuție dezlegările anterioare ale instanțelor, dată fiind calitatea sa, de terț, care nu a participat la aceste procese, este pârâtul Statul Român, în raport de care prezumțiile născute din pronunțarea hotărârilor anterioare au caracter relativ, fiindu-i permisă proba contrară.

Or, acest caracter relativ nu a fost invocat de pârâtul Statul Român, care nu ar fi avut, de altfel, niciun interes într-o astfel de alegație, ci de apelantul reclamant în locul acestuia, susținerile sale fiind fără temei, în raport de cele deja reținute. Constatând, așadar, legală soluția pronunțată de prima instanță sub aspectul efectelor pe care le produc asupra drepturilor procesuale ale reclamantului hotărârile irevocabile pronunțate anterior, în ce privește nulitatea contractului de donație și încălcarea cotității disponibile, Curtea a apreciat că nu mai pot face obiectul analizei, nici în primă instanță și nici în apel, susținerile privind temeinicia cererii de chemare în judecată, sub aspectul capătului de cerere vizând nulitatea contractului de donație.

Referitor la contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prima instanță a apreciat corect că sunt incidente prevederile art. 1 lit. c) ultima teză din actul normativ menționat, astfel că decizia de respingere a notificării a respectat dispozițiile legale, câtă vreme nu s-a dovedit de către reclamant că este îndeplinită cerința existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fie admisă acțiunea în declararea nulității contractului de donație. De altfel, apelantul reclamant nu aduce, în concret, critici cu privire la această soluție, ci face doar trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora, având în vedere situația de fapt dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, consideră că are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea, în natură, a imobilului.

Or, câtă vreme reclamantul nu a dovedit că este îndeplinită cerința prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001, invocarea calității de moștenitor al persoanei care a avut calitatea de proprietar la data preluării imobilului de către stat, preluare pentru care, în situația ce se regăsește în cauză, legiuitorul nu a prezumat că este una abuzivă, nu este suficientă. În raport de cele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.R., criticând-o pentru următoarele motive: 1. În mod greșit, instanța de apel a considerat criticile referitoare la stabilirea taxei de timbru de către prima instanță ca nefiind veritabile critici aduse hotărârii pronunțate de Tribunalul București, făcând, astfel, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că modalitatea în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligația de a timbra cererea a fost supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispozițiilor speciale ale art. 18 din Legea nr. 146/1997. Parcurgerea dispozițiilor speciale sus-menționate nu reprezintă o procedură specială ce nu poate fi supusă criticilor în fata instanțelor ce urmează a judeca, căile de atac, întrucât, în această situație, încheierea prin care s-ar soluționa cererea de reexaminare nu ar putea fi supusă analizei instanțelor superioare. Or, această soluție ar contrazice jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție, în materie.

Prin urmare, este greșită respingerea, de plano, a criticilor referitoare la modalitatea prin care prima instanță a stabilit taxa de timbru, mai ales că, în apel, instanța nu i-a pus în vedere apelantului plata niciunei taxe de timbru, de unde se poate deduce că susținerile părții, pe fondul criticilor de la acest punct, sunt întemeiate. În ceea ce privește modalitatea de stabilire a taxei de timbru, recurentul arată că prima instanță a stabilit în mod greșit, în sarcina acestuia, plata unei taxe judiciare de timbru de 9.112 lei și a unui timbru judiciar de 5 lei, aferente primului capăt de cerere, și a respins, în mod greșit, cererea de reexaminare formulată. Obligarea recurentului reclamant la achitarea unei taxe de timbru în fața primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prezenta acțiune are ca scop restituirea unui imobil preluat abuziv de către Statul Român în perioada comunistă, motiv pentru care este scutită de plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru și cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care scutesc de la plata taxei de timbru cererile ce privesc bunuri care fac obiectul legii speciale. În încercarea de a repara prejudiciile produse în perioada comunistă, tendința ordinii juridice române de după 1989 a fost aceea de a favoriza persoanele care au suferit aceste abuzuri ori succesorii lor, motiv pentru care cererile privind redobândirea dreptului de proprietate preluat în mod abuziv sunt scutite de plata taxei de timbru, în baza temeiurilor de drept invocate mai sus.

În definirea noțiunii de „bun preluat în mod abuziv” intră și încheierea unui contract de donație în formă autentică, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, contractul din speță a condus la transferul abuziv al drepturilor de proprietate deținute de familia A. în patrimoniul statului, motiv pentru care se subscrie prevederilor privind bunurile preluate abuziv, inclusiv celor privind scutirea de taxe judiciare de timbru a acțiunilor având ca finalitate recuperarea acestor bunuri. Această soluție a fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a statuat că „cererile adresate instanței pentru restituirea imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Textul de lege nu distinge după cum acțiunile sunt întemeiate pe prevederile de drept comun sau pe dispoziții cuprinse în legi speciale. Pe de altă parte, prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 privind scutirea de la plata taxelor de timbru sunt neechivoce.” (decizia nr. 5010/17 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). În concluzie, dacă instanța va menține obligația de plată a taxei judiciare de timbru s-ar ajunge în situația în care s-ar încalca atât principiul securității juridice, prin neaplicarea unei dispoziții incidente în prezenta cauză, respectiv a art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cu toate că doctrina și jurisprudența au confirmat această soluție, cât și totalitatea eforturilor legiuitorului de a crea un cadru legislativ care să permită persoanelor care au fost victime ale unor abuzuri venite din partea statului în perioada comunistă să obțină o reparație justă a prejudiciilor suferite.

2. În ce privește puterea de lucru judecat, instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția sentinței atacate. Instanțele de fond au respins acțiunea, apreciind că, în cauză, se poate vorbi despre efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (denumit în doctrină „puterea de lucru judecat”). Hotărârile judecătorești față de care s-a invocat puterea de lucru judecat au fost pronunțate în contradictoriu cu autoarea apelantului și cu Academia Română. Or, Academia Română nu avea calitate de donatar în cadrul contractului de donație și nici calitate de proprietar al bunurilor. Prin urmare, fără să se sesizeze de către instanțele de judecată de la acel moment, hotărârile judecătorești au fost pronunțate împotriva unei persoane care nu avea calitate procesuală pasivă.

Nici considerentele și nici dispozitivul acelor hotărâri nu pot produce efecte față de Statul Român, prin M.F.P., care nu a fost participant în dosarele respective, cu toate că doar acesta ar fi avut calitate procesuală pasivă în judecarea unei cauze având ca obiect nulitatea absolută a unui contract de donație încheiat în favoarea lui. Conform doctrinei, pentru a fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună, cu efect obligatoriu, într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja.

Puterea de lucru judecat reprezintă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin urmare, neputând fi constatată în condițiile în care, între părți, respectiv, între recurent și Statul Român, prin M.F.P., nu a fost pronunțată nicio hotărâre judecătorească cu privire la imobil sau cu privire la contractul de donație. Atât prezumția, cât și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și care are la bază două reguli fundamentale, și anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată; soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

Dacă s-ar admite prezenta acțiune, nu s-ar contrazice nicio altă hotărâre judecătorească, deoarece, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., nu s-a pronunțat nicio altă hotărâre prin care să se recunoască sau nu drepturi referitoare la contractul de donație sau la imobil. Prin urmare, în mod greșit, cauza a fost soluționată în baza efectului pozitiv al lucrului judecat, care este aplicabil numai în condițiile restrictive prezentate mai sus. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimata pârâtă Academia Română a depus întâmpinare, prin care a cerut, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Motivul pentru care Curtea de Apel a apreciat că susținerile apelantului reclamant referitoare la obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu reprezintă veritabile critici aduse sentinței a fost determinat de împrejurarea că soluția primei instanțe nu s-a fundamentat pe excepția netimbrării, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație, ci pe alte considerente, legate de admiterea excepției autorității de lucru judecat, în raport cu pârâta Academia Română, respectiv de puterea lucrului judecat, față de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Deși combate argumentele Curții sub acest aspect, recurentul nu arată concret în ce constă greșeala instanței, și anume în ce mod ar fi putut influența problema timbrajului, soluționată într-un anumit sens, hotărârea primei instanțe, bazată pe aplicarea altor dispoziții legale decât cele în materie de timbraj. Partea se limitează să invoce aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, care se referă la organismul abilitat să stabilească cuantumul taxei judiciare de timbru, la posibilitatea contestării acestui cuantum, sub forma cererii de reexaminare, la modul în care se rezolvă o astfel de cerere și la consecințele care intervin în ceea ce privește taxa judiciară de timbru deja achitată, în caz de admitere.

Toate aceste aspecte, subsumate dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, nu au legătură cu considerentul instanței enunțat mai sus, astfel încât nu pot constitui un argument în înlăturarea acestuia. În consecință, pentru motivele expuse, Înalta Curte nu poate primi această critică. Pe lângă argumentul referitor la nerelevanța susținerilor vizând timbrajul în raport cu sentința pronunțată, instanța de apel a adus și un considerent pentru care a menținut soluția primei instanțe, în ceea ce privește obligarea reclamantului la plata taxei judiciare de timbru.

Curtea a considerat, față de caracterul irevocabil al încheierii prin care s-a soluționat, în primă instanță, cererea de reexaminare, că, în calea de atac a apelului, nu mai este posibilă examinarea măsurii de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru din perspectiva dispozițiilor legale invocate de parte, care, în opinia acesteia, ar reglementa scutirea de la plata taxei judiciare de timbru a cererii în nulitatea contractului de donație. Având în vedere motivarea complementară a Curții de Apel în ceea ce privește problema timbrajului, Înalta Curte va proceda și la examinarea criticilor formulate de recurent în legătură cu acest aspect, chiar dacă primul argument al instanței de apel, menținut de prezenta instanță, era suficient în dezlegarea chestiunii în discuție.

Astfel, reclamantul a invocat aprecierea greșită a Curții în legătură cu controlul exercitat de Tribunal asupra cuantumului taxei judiciare de timbru în procedura reexaminării, reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997. Critica este neîntemeiată. Prin încheierea Tribunalului din 7 martie 2013, s-a stabilit obligația reclamantului de a plăti o taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.112 lei și timbru judiciar de 5 lei pentru cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul a formulat, în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, cerere de reexaminare, respinsă prin încheierea din 3 aprilie 2013 a aceleiași instanțe.

Ca atare, măsura respectivă a format obiectul controlului instanței, în procedura reexaminării, contrar celor susținute de recurent. De asemenea, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că nu poate examina criticile din cererea de apel, vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru, în raport de dispozițiile legale invocate de acesta, față de caracterul irevocabil al încheierii prin care se soluționează cererea de reexaminare, prevăzut expres în art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Sub acest aspect, recurentul a invocat încălcarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținere ce nu poate fi primită. Pe lângă împrejurarea că încălcarea jurisprudenței Înaltei Curți nu poate constitui, în sine, un motiv care să conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, ci trebuie să se grefeze pe incidența unuia dintre motivele de recurs reglementate în art. 304 C. proc.

civ., recurentul nici nu indică hotărâri ale acestei instanțe, care să sprijine afirmația făcută. Este greșită și susținerea potrivit căreia temeinicia criticii apelantului, referitoare la scutirea de la plata taxei judiciare de timbru s-ar deduce din neimpunerea unei asemenea obligații în calea de atac în care s-a formulat critica respectivă. Decizia instanței de control judiciar, de a stabili sau nu, în sarcina celui care declară calea de atac, plata unei taxe judiciare de timbru aferente acesteia reprezintă o măsură premergătoare judecării căii de atac, fără să producă, însă, efecte directe asupra hotărârii atacate, inclusiv din perspectiva problemei timbrajului, care ar fi fost sau nu datorat în fața instanței care a pronunțat hotărârea respectivă.

Stabilirea taxei judiciare în calea de atac vizează buna administrare a justiției și legalitatea sesizării instanței, fără să poată prefigura soluția dată cererii, pe fondul criticilor formulate. Prin urmare, nu se poate reține că, reclamantul nefiind obligat în apel să achite taxă judiciară de timbru, instanța de control judiciar ar fi considerat că, în privința lui, operează scutirea de la plata taxei în faza procesuală anterioară, cu atât mai mult cu cât considerentele Curții de Apel sunt neechivoce în ceea ce privește menținerea sentinței atacate și înlăturarea criticilor formulate sub aspectul taxei judiciare de timbru stabilite și achitate în primă instanță.

Având în vedere că instanța de apel, pentru argumentele expuse în precedent, a considerat, în mod legal, că nu poate examina susținerile vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru dispuse de prima instanță, și, ca atare, în motivarea deciziei nu se regăsesc considerente referitoare la chestiunea în discuție, raportat la dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și art. 50 din Legea nr. 10/2001, invocate de recurent în fundamentarea scutirii, nici prezenta instanță nu poate verifica, în substanța sa, problema timbrajului în dosarul instanței de fond. În concluzie, criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite. 2. Nici susținerile referitoare la greșita menținere de către instanța de apel a sentinței, din perspectiva puterii de lucru judecat, nu sunt întemeiate.

Recurentul a arătat, în esență, că instanțele de fond au respins acțiunea, dând relevanță efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, denumit în doctrină „putere de lucru judecat”, și care operează în relația dintre părți, ceea ce presupune identitatea părților din litigiile respective. Or, cum pârâtul din dosarul de față, Statul Român, prin M.F.P., nu a fost parte în procesul anterior, în care s-a dezbătut valabilitatea contractului de donație, și, ca atare, în ceea ce-l privește, nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească care să dezlege această chestiune, nu există nici elementul în raport cu care să se pună problema contradictorialității de hotărâri.

Raționamentul recurentului este corect, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, care se întinde și asupra funcțiunii sale pozitive și presupune ca aspectele tranșate într-un alt litigiu dintre aceleași părți, cu privire la care nu există identitate de elemente, să nu poată fi contestate în litigiul ulterior. În considerentele deciziei atacate, însă, spre deosebire de prima instanță, Curtea de Apel nu a făcut vorbire despre efectul pozitiv al lucrului judecat, ci despre împrejurarea că, în procesul pendinte, reclamantul nu poate supune dezbaterii cele statuate jurisdicțional anterior, în litigiile privind contractul de donație încheiat de autorii săi, litigii în care A.A. a fost reclamantă.

Instanța de apel a mai reținut că doar terții, în speță, Statul Român, prin M.F.P., pot combate cele stabilite în procesele în care nu au fost parte, întrucât, față de ei, hotărârile judecătorești pronunțate în acele litigii, se bucură de o prezumție relativă de adevăr, susceptibilă de înlăturare prin administrarea de probe noi. Pârâtul menționat nu a procedat în acest sens și nici nu avea interes să combată hotărârile judecătorești anterioare. Curtea de Apel a statuat în mod corect asupra celor arătate mai sus. Terțul se poate prevala de hotărârea pronunțată într-un proces anterior împotriva adversarului său nu ca un efect propriu-zis al autorității de lucru judecat, care, în ceea ce-l privește, nu se regăsește, dată fiind lipsa identității de părți între litigii, ci ca un efect reflex al opozabilității hotărârii față de acesta.

Terțul nu poate ignora hotărârea, care, pentru el, are valoarea unui fapt juridic în sens larg, dar o poate combate în condițiile expuse anterior și, dacă justifică interes, o poate invoca în defavoarea părții adverse. Este exact poziția procesuală a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., care, având interes să se mențină hotărârile anterioare pronunțate în legătură cu contractul de donație și, potrivit cărora, autoarea reclamantului a pierdut procesul, le-a opus recurentului. Pentru cel care a fost parte în litigiul anterior, împrejurarea că relativitatea autorității de lucru judecat nu se poate reține în procesul ulterior nu înseamnă, însă, că el poate contesta hotărârea pronunțată împotriva sa.

Pentru parte, rezultatul dezbaterilor la care a participat și în raport cu care a beneficiat de toate garanțiile procesuale pentru a-și apăra dreptul au intrat în autoritatea lucrului judecat, cu valoare de prezumție absolută de adevăr (art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) teza I C. civ.), nemaiputând fi combătute de aceasta. Pentru argumentele arătate, recurentul, continuator, în calitate de moștenitor, al personalității mamei sale, parte în litigiile în care s-a dezbătut valabilitatea contractului de donație, nu mai poate readuce în discuție lipsa calității procesuale pasive a Academiei Române în procesele anterioare și niciun alt aspect dezlegat de instanțele respective, în legătură cu existența sau nu a cauzelor de nulitate sau de reducțiune a actului juridic în discuție.

În plus, criticile recurentului vizează hotărâri irevocabile, echivalând cu „un recurs la recurs.”Examinării acestor susțineri se opune și efectul de incontestabilitate al autorității de lucru judecat, care presupune ca o hotărâre irevocabilă să nu mai poată fi atacată cu recurs. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, analizate mai sus, astfel încât va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE=

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 63/A din 26 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2014.