ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2509/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2509/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 12 septembrie 2011, sub nr.

60500/3/2011, reclamantul A.R. a chemat în judecată pe pârâta Academia Română,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să:

absolută a contractului de donație încheiat la 29 octombrie 1968, între

academician A.A.F., în calitate de donator, și Statul Roman, în calitate de

donatar, și, în consecință, să constate că imobilul în litigiu se încadrează în

categoria imobilelor preluate abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea 10/2001;

(3) din Legea 10/2001, să admită contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24

iulie 2006, prin care Academia Română a respins cererea de restituire a

imobilului situat în Otopeni, județul Ilfov, compus din 400 mp și construcții,

solicitat de A.A. prin notificarea din 09 noiembrie 2001, cu consecința

anularii deciziei atacate.

La 17 mai  2012,

reclamantul a depus o cerere completatoare, prin care a chemat în judecată și

Statul Român, prin M.F.P. Totodată, în ceea ce privește primul capăt de cerere,

a solicitat repunerea părților în situația anterioară, în sensul reîntoarcerii,

în patrimoniul reclamantului, atât a imobilului sus-menționat, cât și a tuturor

bunurilor mobile donate odată cu imobilul, astfel cum reiese din inventarul

atașat contractului de donație, inclusiv a celor cu caracter cultural.

În subsidiar, în

cazul imposibilității restituirii, în natură, a bunurilor mobile, a solicitat plata

unei despăgubiri, reprezentând echivalentul valorii bunurilor.

Referitor la capătul

al doilea de cerere, a solicitat, pe lângă pretențiile formulate în cererea inițială,

și obligarea pârâtei Academia Română la emiterea unei dispoziții motivate

privind restituirea în natură a imobilului în litigiu sau, în cazul

imposibilității restituirii în natură, obligarea acestei pârâte la emiterea

unei dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin sentința civilă nr.

908 din 09 mai 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

capătul de cerere privind anularea contractului de donație autentificat din 22

octombrie 1968, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, pentru

existența autorității de lucru judecat; a respins capătul de cerere privind

contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie  2006 emisă de Președintele

Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca

neîntemeiat; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român, prin M.F.P., în privința contestației și a respins în consecință

cererea respectivă; a respins capătul de cerere privind anularea contractului

de donație și capetele de cerere accesorii din cererea completatoare, în

contradictoriu cu același pârât, ca neîntemeiate.

În pronunțarea

acestei sentințe, prima instanță a reținut următoarele:

Excepția autorității

de lucru judecat a fost admisă la 20 septembrie 2012, potrivit argumentelor

redate în cuprinsul încheierii întocmite pentru acel termen, care nu au mai

fost reluate în considerentele sentinței.

În soluționarea

excepției indicate mai sus, în cuprinsul încheierii, Tribunalul a arătat că

autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 1201 C. civ., are la bază

regula potrivit căreia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și

că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie

să fie contrazisă de o altă hotărâre, în scopul realizării unei administrări

uniforme a justiției.

Instanța a constatat

că, în speță, sunt întrunite cerințele triplei identități, de părți, obiect și

cauză, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a

contractului de donație, formulată în contradictoriu cu pârâta Academia Română,

prin raportare la cauza ce a format Dosarul nr. 2577/1995 al Judecătoriei

sectorului 1 București.

Astfel, obiectul

celor două acțiuni este același, și anume constatarea nulității absolute a

contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968; părțile sunt

aceleași, întrucât reclamantul este continuatorul reclamantei din litigiul

anterior, în calitate de moștenitor, iar pârâtă în ambele litigii este Academia

Română; cauza este aceeași, în ambele acțiuni punându-se în discuție

legalitatea contractului de donație, în legătură cu care se afirmă că nu a

existat animus donandi din partea donatorilor, supuși unor presiuni sociale și

politice în acest sens.

În concluzie, există

autoritate de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 9178 din 30

septembrie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă prin Decizia

nr. 2014 din 26 septembrie 1997 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

și irevocabilă prin Decizia nr. 814 din 23 aprilie 1998 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Excepția autorității

de lucru judecat a fost admisă numai în contradictoriu cu pârâta Academia

Română.

Față de decizia în

interesul Legii nr. 27/2011 și de împrejurarea că pretențiile formulate într-o

contestație întemeiată pe art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pot fi opuse

doar unității învestite cu soluționarea notificării, Tribunalul a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiune.

Cu privire la

pretenția reclamantului dedusă judecății, privind constatarea nulității

contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968, și, respectiv,

pretențiile reclamantului din capetele de cerere accesorii din cererea sa

completatoare, pretenții în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P.,

Tribunalul a reținut că reclamantul a solicitat nulitatea contractului de

donație, invocând, în esență, lipsa intenției de a dona, întocmirea actului

juridic de donație sub imperiul presiunilor psihice, constrângerilor specifice

regimului comunist, precum și încălcarea rezervei succesorale.

Tribunalul a

considerat, în primul rând, că nesocotirea rezervei succesorale nu este cauză

de nulitate absolută a contractului de donație, în caz de încălcare a rezervei,

liberalitatea urmând a fi redusă în limita cotității disponibile, pentru asigurarea/întregirea

rezervei.

Pe de altă parte, a

constatat puterea lucrului judecat irevocabil. Astfel, pretențiile

reclamantului, în calitatea sa, de succesor al autoarei A.A., vizând nulitatea

absolută și reducțiunea contractului de donație, au făcut obiect de analiză în

fața altor instanțe judecătorești care au dezlegat, în mod irevocabil, aceste

chestiuni.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, în Dosarul nr. 2577/1995,

reclamanta A.A. (mama reclamantului A.R.) a chemat în judecată Academia Română

și Casa Oamenilor de Știință, solicitând anularea contractului de donație

intervenit între donatorii academician A.A.F.S. și soția sa, A.M., și Statul Român,

prin Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, autentificat de Notariatul de

stat local al sectorului 1 București, din 22 octombrie 1968, și revocarea

contractului de donație, pentru neîndeplinirea sarcinilor.

Prin sentința civilă nr.

9178 din 30 septembrie 1996, Judecătoria sectorului 1 București a admis

acțiunea formulată de reclamantă; prin Decizia nr. 2014 din 26 septembrie 1997,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins apelul. Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 814 din 23 aprilie 1998, a admis

recursul, a casat decizia recurată și, pe fond, a admis apelul declarat de

pârâte împotriva hotărârii primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul respingerii acțiunii.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut:

- cu privire la

solicitarea anulării contractului de donație, reclamanta nu a dovedit că

donatorii ar fi fost determinați să doneze imobilul în cauză, astfel că nu se

poate reține vreo presiune morală asupra acestora, de a întocmi donația a cărei

anulare se cere;

- cu privire la

solicitarea revocării contractului de donație, dacă vreuna dintre condițiile

stipulate în contract nu ar fi fost îndeplinită, cei mai în măsură să solicite

revocarea donației erau chiar donatorii. Or, timp de 28 de ani, donatorii nu au

reclamat nerespectarea acestora, în condițiile în care ultimul dintre donatori

a decedat (A.M.), deci, la 5 ani după înlăturarea regimului totalitar. Dacă nu

ar fi fost respectate sarcinile donației și, cu atât mai mult, dacă ar fi

existat presiuni în perioada anterioară anului 1989, aceasta putea să revoce

donația, ceea ce nu s-a întâmplat.

A mai reținut Tribunalul

că, prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, în

Dosarul nr. 2577/1995 (în realitate, nr. 13201/2002), reclamanta A.A. a chemat

în judecată Academia Română și Casa Oamenilor de Știință, solicitând anularea

și reducțiunea aceluiași contract de donație.

Prin sentința civilă nr.

9008 din 05 noiembrie 2002, Judecătoria sectorului 2 București a admis excepția

autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere referitor la

anularea contractului de donație, constatând că sunt întrunite condițiile art. 1201

C. civ.; a admis excepția prescripției dreptului la acțiune în privința

capătului de cerere referitor la reducțiunea donației; a respins, ca atare,

acțiunea reclamantei. Apelul și recursul declarate în cauză au fost respinse

prin Decizia civilă nr. 1143 din 20 martie 2003 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, respectiv prin Decizia civilă nr. 14 din 12 ianuarie 2004 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Autoritatea de lucru

judecat cunoaște, conform reglementarii actuale, două manifestări procesuale,

și anume, cea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C.

proc. civ.) și cea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze un

anumit aspect în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200

pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.). Ca excepție procesuală (care corespunde

unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată),

autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, prevăzută

de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză); în cazul în care acest efect al

hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrează modalitatea în care au fost

dezlegate, anterior, anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți,

fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces, care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

Această reglementare

a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia

de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârii judecătorești.

Prin urmare,

chestiunile de drept litigioase, vizând lipsa cauzei, lipsa intenției de a

dona, presiunile din regimul comunist asupra donatorilor, chestiunea vizând

reducțiunea contractului de donație, toate au fost tranșate irevocabil prin

hotărârile mai sus indicate.

Chiar dacă

dezlegările acestor chestiuni de drept au fost pronunțate în contradictoriu cu

pârâta Academia Română, motiv pentru care, față de aceasta, a fost admisă

excepția autorității de lucru judecat, iar nu și în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., cele statuate irevocabil prin cele două litigii

anterioare se impun și în prezentul dosar, în raport de puterea lucrului

judecat, chiar în contradictoriu cu acest pârât.

Pentru considerentele

de mai sus, Tribunalul a respins capătul de cerere privind anularea

contractului de donație autentificat din 22 octombrie 1968 și capetele de

cerere accesorii din cererea completatoare (repunerea în situația anterioară

contractului, redobândirea proprietății asupra imobilului în litigiu și

mobilelor donate, plata contravalorii bunurilor mobile donate) în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., ca neîntemeiate. Capetele

de cerere accesorii au primit aceeași soluție procesuală față de dependența

acestora în raport cu pretenția principală.

Relativ la capătul de

cerere privind contestația împotriva Deciziei nr. 599 din 24 iulie 2006 emisă

de președintele Academiei Române, formulat în contradictoriu cu pârâta Academia

Română, Tribunalul a reținut că, prin decizia sus-indicată, s-a respins

notificarea autoarei reclamantului, determinat de împrejurarea că imobilul

vizat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, neintrând în categoria imobilelor

avute în vedere de art. 2 lit. c).

Soluția dată

notificării este corectă. Astfel, contractul de donație în discuție nu a fost

încheiat în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi

de arte grafice și nici a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute

statului, întrucât, pe de o parte, nu se face referire la aceste decrete în

actul de donație, donația fiind acceptată în condițiile contractului, iar, pe

de altă parte, aceste decrete aveau în vedere contractele de donație

neîncheiate în formă autentică, pe când contractul din speța de față a îmbrăcat

forma autentică.

Așadar, contractul de

donație autentificat din 22 octombrie 1968 se încadrează în prevederile art. 2 lit.

c) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, fiind un contract în privința căruia se

cere pronunțarea nulității printr-o hotărâre irevocabilă de către o instanță

judecătorească, pentru ca imobilul obiect al donației să poată intra în

domeniul de reglementare al acestei legi de reparație, fiind considerat imobil

preluat în mod abuziv.

Or, în condițiile în

care actul de donație nu a fost desființat pentru cauză de nulitate, prin

hotărâre irevocabilă (reclamantul neprobând acest lucru, dimpotrivă, pârâții

probând menținerea contractului de donație în urma demersurilor judiciare ale

autoarei reclamantului) și nici prezenta sentință nu oferă o asemenea soluție, imobilul

obiect al donației (și mobilele) nu pot fi considerate imobile preluate în mod

abuziv, Decizia nr. 599 din 24 iulie  2006 emisă de președintele Academiei

Române fiind corect întocmită.

Pentru aceste argumente,

Tribunalul a respins capătul de cerere privind contestația împotriva deciziei

sus-menționate, în contradictoriu cu pârâta Academia Română, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel reclamantul A.R., criticând-o ca nelegală și

netemeinică.

Prin Decizia civilă nr.

63/A din

26 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelantul reclamant.

În pronunțarea acestei

decizii, Curtea a reținut următoarele:

Prima dintre

criticile formulate de reclamant vizează stabilirea taxei de timbru de către

prima instanță, acesta apreciind că obligația impusă în sarcina sa, de a achita

o taxă de timbru aferentă cererii de constatare a nulității contractului de

donație, încalcă prevederile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și ale art.

50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect,

susținerile apelantului nu pot fi considerate critici veritabile aduse

hotărârii pronunțate de prima instanță asupra cererii cu care a fost învestită,

câtă vreme Tribunalul a soluționat cauza prin raportare la alte prevederi decât

cele pretins încălcate și care vizau, exclusiv, obligația de a achita taxa de

timbru, capătul de cerere având ca obiect declararea nulității, formulat în

contradictoriu cu pârâta Academia Română, fiind respins pentru existența

autorității de lucru judecat, iar cel formulat în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, ca efect al puterii de lucru judecat.

De altfel, modalitatea

în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligația de a timbra cererea, obligație

formală și care nu privește fondul cererii de chemare în judecată, a fost

supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispozițiilor speciale ale art.

18 din Legea nr. 146/1997. Împotriva încheierii pronunțate la data de 25

aprilie 2013 (în realitate, la 28 februarie 2013), prin care i s-a pus în

vedere să achite taxa de timbru de 9.112 lei pentru capătul de cerere privind

constatarea nulității contractului de donație, apelantul a formulat, în temeiul

prevederilor la care s-a făcut referire anterior, cerere de reexaminare,

respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunțată la data de 03 aprilie 2013.

În aceste condiții,

ținând seama de caracterul irevocabil al încheierilor prin care sunt

soluționate cererile de reexaminare formulate în temeiul prevederilor art. 18 alin.

(2) din Legea nr. 146/1997, norme de procedură cu caracter special, a admite

posibilitatea supunerii aspectelor vizate prin cererea de reexaminare unui alt

control decât cel stabilit prin dispozițiile art. 18 alin. (3) din actul

normativ menționat ar echivala cu a lipsi de orice efect aceste prevederi, ce

instituie caracterul irevocabil al încheierii date asupra cererii de

reexaminare.

A apreciat Curtea că

o astfel de concluzie, justificată pe argumente de interpretare sistematică și

logică evidente, nu restrânge nepermis dreptul reclamantului de acces la o

instanță, din perspectiva accepțiunii date acestei noțiuni în jurisprudența C.E.D.O.,

câtă vreme o astfel de reglementare poate fi încadrată în marja de apreciere ce

se recunoaște legiuitorului în stabilirea limitelor pe care le impune în

exercitarea drepturilor procesuale.

Așadar, raportat la

cele arătate, în lipsa unei temei legal care să justifice învestirea în cadrul

căii de atac cu aspectele legate de încălcarea prevederilor art. 15 lit. r) din

Legea nr. 146/1997 și ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, susținerile

apelantului nu pot fi analizate în apel.

Cât privește efectul

puterii de lucru judecat, susținerile apelantului potrivit cu care acest efect

nu putea să intervină în condițiile în care M.F.P. nu a fost parte în litigiile

anterioare nu pot conduce la o altă soluție decât cea pronunțată de prima

instanță.

Apelantul, susținând

că, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de

existența identității de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional

anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are

legătură cu aspectele litigioase tranșate deja, invocă, în fapt, relativitatea

efectelor hotărârii judecătorești, care presupune, într-adevăr, ca

obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat să se impună

numai părților.

Soluția asupra

cererii de nulitate formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., a

fost pronunțată de prima instanță prin raportare la efectele puterii de lucru judecat,

iar nu prin admiterea excepției de lucru judecat, reținându-se că statuările

anterioare irevocabile ale instanțelor, legate de lipsa cauzei, lipsa intenției

de dona, presiunile din regimul comunist, ar urma să se verifice tot față de

persoana donatorilor, cu nesocotirea efectului puterii de lucru judecat, în

forma sa pozitivă, ce demonstrează modalitatea în care au fost, anterior, dezlegate

anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

Hotărârea judecătorească

produce, ca orice act jurisdicțional, efecte obligatorii pentru părțile care au

participat la judecata finalizată prin pronunțarea hotărârii, efecte întemeiate

pe principiul relativității, dar și efecte de opozabilitate față de terți.

Altfel spus și având

în vedere dispozițiile art. 1200 pct. 4 C. civ., pentru părțile din proces,

statuările din hotărârile irevocabile au valoarea de prezumții legale cu

caracter absolut. Pentru terți, persoane care nu au participat în proces,

aceste statuări produc, de asemenea, efecte, ei neputând ignora hotărârea, care

se produce, însă, doar sub forma unei prezumții cu caracter relativ, câtă vreme

terții nu au participat la dezbaterea finalizată cu pronunțarea hotărârii și,

deci, nu și-au putut face propriile apărări. Ca atare, într-un proces ulterior,

terțul are posibilitatea să răstoarne prezumția invocată de parte, prin

administrarea de probe care să conducă la o situație diferită de cea reținută

prin hotărâre, câtă vreme aceasta are doar caracterul unei prezumții relative.

Raportat la datele

speței, trebuie observat că hotărârile irevocabile prin care au fost analizate

cauzele de nulitate a contractului de donație, reluate în cererea ce face

obiectul prezentului dosar, au fost pronunțate în contradictoriu cu Academia

Română, în calitate de pârâtă, iar acțiunea a fost promovată de autoarea

reclamantului. Așadar, față de aceștia, caracterul obligatoriu al dezlegărilor

din hotărârile irevocabile nu poate fi înlăturat, în mod corect fiind admisă

excepția autorității de lucru judecat, soluție ce, de altfel, nu a fost

contestată.

Însă, împrejurarea că,

în procesele anterioare, Statul Român nu a avut calitatea de parte nu poate

naște, pentru reclamant, dreptul de a repune în discuție statuările anterioare

ale instanțelor, dată fiind calitatea sa, de parte în aceste procese (calitate

ce operează față de apelantul reclamant ca urmare a dobândirii patrimoniului

autoarei sale, A.A., reclamantă în cauzele anterioare) și care determină

caracterul absolut, obligatoriu, al prezumției amintite în ceea ce îl privește.

Singurul căruia i-ar

fi fost permis a repune în discuție dezlegările anterioare ale instanțelor,

dată fiind calitatea sa, de terț, care nu a participat la aceste procese, este

pârâtul Statul Român, în raport de care prezumțiile născute din pronunțarea

hotărârilor anterioare au caracter relativ, fiindu-i permisă proba contrară.

Or, acest caracter

relativ nu a fost invocat de pârâtul Statul Român, care nu ar fi avut, de

altfel, niciun interes într-o astfel de alegație, ci de apelantul reclamant în

locul acestuia, susținerile sale fiind fără temei, în raport de cele deja

reținute.

Constatând, așadar,

legală soluția pronunțată de prima instanță sub aspectul efectelor pe care le

produc asupra drepturilor procesuale ale reclamantului hotărârile irevocabile

pronunțate anterior, în ce privește nulitatea contractului de donație și

încălcarea cotității disponibile, Curtea a apreciat că nu mai pot face obiectul

analizei, nici în primă instanță și nici în apel, susținerile privind

temeinicia cererii de chemare în judecată, sub aspectul capătului de cerere

vizând nulitatea contractului de donație.

Referitor la

contestația întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, prima instanță a

apreciat corect că sunt incidente prevederile art. 1 lit. c) ultima teză din

actul normativ menționat, astfel că decizia de respingere a notificării a

respectat dispozițiile legale, câtă vreme nu s-a dovedit de către reclamant că

este îndeplinită cerința existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile

prin care să fie admisă acțiunea în declararea nulității contractului de

donație.

De altfel, apelantul

reclamant nu aduce, în concret, critici cu privire la această soluție, ci face

doar trimitere la dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în temeiul cărora, având în vedere situația de fapt dovedită prin

înscrisurile depuse la dosar, consideră că are calitatea de persoană îndreptățită

la restituirea, în natură, a imobilului. Or, câtă vreme reclamantul nu a

dovedit că este îndeplinită cerința prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

invocarea calității de moștenitor al persoanei care a avut calitatea de

proprietar la data preluării imobilului de către stat, preluare pentru care, în

situația ce se regăsește în cauză, legiuitorul nu a prezumat că este una

abuzivă, nu este suficientă.

În raport de cele

arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs

reclamantul A.R., criticând-o pentru următoarele motive:

instanța de apel a considerat criticile referitoare la stabilirea taxei de timbru

de către prima instanță ca nefiind veritabile critici aduse hotărârii

pronunțate de Tribunalul București, făcând, astfel, aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că modalitatea în care s-a stabilit, în sarcina sa, obligația

de a timbra cererea a fost supusă de apelant controlului reglementat potrivit dispozițiilor

speciale ale art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Parcurgerea

dispozițiilor speciale sus-menționate nu reprezintă o procedură specială ce nu

poate fi supusă criticilor în fata instanțelor ce urmează a judeca, căile de atac,

întrucât, în această situație, încheierea prin care s-ar soluționa cererea de

reexaminare nu ar

putea fi supusă analizei instanțelor superioare. Or, această soluție ar contrazice

jurisprudența Înaltei Curții de Casație și Justiție,

în materie.

Prin urmare, este greșită

respingerea, de plano, a criticilor referitoare la modalitatea prin care prima

instanță a stabilit taxa de timbru, mai ales că, în apel, instanța nu i-a pus în

vedere apelantului plata niciunei taxe de timbru, de unde se poate deduce că

susținerile părții, pe fondul criticilor de la acest punct, sunt întemeiate.

În ceea ce privește modalitatea

de stabilire a taxei de timbru, recurentul arată că prima instanță a stabilit

în mod greșit, în sarcina acestuia, plata unei taxe judiciare de timbru de

9.112 lei și a unui timbru judiciar de 5 lei, aferente primului capăt de

cerere, și a respins, în mod greșit, cererea de reexaminare formulată.

Obligarea

recurentului reclamant la achitarea unei taxe de timbru în fața primei instanțe

a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997

și ale art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prezenta acțiune are

ca scop restituirea unui imobil preluat abuziv de către Statul Român în

perioada comunistă, motiv pentru care este scutită de plata taxei judiciare de

timbru, în conformitate cu art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru și cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care

scutesc de la plata taxei de timbru cererile ce privesc bunuri care fac

obiectul legii speciale.

În încercarea de a

repara prejudiciile produse în perioada comunistă, tendința ordinii juridice

române de după 1989 a fost aceea de a favoriza persoanele care au suferit

aceste abuzuri ori succesorii lor, motiv pentru care cererile privind

redobândirea dreptului de proprietate preluat în mod abuziv sunt scutite de

plata taxei de timbru, în baza temeiurilor de drept invocate mai sus.

În definirea noțiunii

de „bun preluat în mod abuziv” intră și încheierea unui contract de donație în

formă autentică, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, contractul din speță a condus la transferul abuziv al drepturilor

de proprietate deținute de familia A. în patrimoniul statului, motiv pentru

care se subscrie prevederilor privind bunurile preluate abuziv, inclusiv celor

privind scutirea de taxe judiciare de timbru a acțiunilor având ca finalitate

recuperarea acestor bunuri.

Această soluție a

fost reținută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a

statuat că „cererile adresate instanței pentru restituirea imobilelor preluate

de stat în perioada 1945 - 1989 sunt scutite de plata taxelor judiciare de

timbru, conform dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Textul de

lege nu distinge după cum acțiunile sunt întemeiate pe prevederile de

drept comun sau pe

dispoziții cuprinse în legi speciale. Pe de altă parte, prevederile art. 50 din

Legea nr. 10/2001 privind scutirea de la plata taxelor de timbru sunt neechivoce.”

(decizia nr. 5010/17 septembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală).

În concluzie, dacă

instanța va menține obligația de plată a taxei judiciare de timbru s-ar ajunge

în situația în care s-ar încalca atât principiul securității juridice, prin

neaplicarea unei dispoziții incidente în prezenta cauză, respectiv a art. 15 lit.

r) din Legea nr. 146/1997, cu toate că doctrina și jurisprudența au confirmat

această soluție, cât și totalitatea eforturilor legiuitorului de a crea un cadru

legislativ care să permită persoanelor care au fost victime ale unor abuzuri

venite din partea statului în perioada comunistă să obțină o reparație justă a

prejudiciilor suferite.

puterea de lucru judecat, instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția

sentinței atacate.

Instanțele de fond au

respins acțiunea, apreciind că, în cauză, se poate vorbi despre efectul pozitiv

al autorității de lucru judecat (denumit în doctrină „puterea de lucru judecat”).

Hotărârile judecătorești față de care s-a invocat puterea de lucru judecat au

fost pronunțate în contradictoriu cu autoarea apelantului și cu Academia

Română.

Or, Academia Română

nu avea calitate de donatar în cadrul contractului de donație și nici calitate

de proprietar al bunurilor. Prin urmare, fără să se sesizeze de către

instanțele de judecată de la acel moment, hotărârile judecătorești au fost

pronunțate împotriva unei persoane care nu avea calitate procesuală pasivă.

Nici considerentele

și nici dispozitivul acelor hotărâri nu pot produce efecte față de Statul Român,

prin M.F.P., care nu a fost participant în dosarele respective, cu toate că

doar acesta ar fi avut calitate procesuală pasivă în judecarea unei cauze având

ca obiect nulitatea absolută a unui contract de donație încheiat în favoarea

lui.

Conform doctrinei,

pentru a fi invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, dată fiind

relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie de existența identității

de părți, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se

impună, cu efect

obligatoriu, într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase

tranșate deja.

Puterea de lucru

judecat reprezintă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin urmare,

neputând fi constatată în condițiile în care, între părți, respectiv, între recurent

și Statul Român, prin M.F.P., nu a fost pronunțată nicio hotărâre judecătorească

cu privire la imobil sau cu privire la contractul de donație.

Atât prezumția, cât

și excepția lucrului judecat, reprezintă instrumente juridice menite să servească

instituția puterii lucrului judecat, care este cel mai important efect al

hotărârilor judecătorești și care are la bază două reguli fundamentale, și

anume: o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată;

soluția cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi

contrazisă de o altă hotărâre.

Dacă s-ar admite

prezenta acțiune, nu s-ar contrazice nicio altă hotărâre judecătorească, deoarece,

în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., nu s-a pronunțat nicio altă

hotărâre prin care să se recunoască sau nu drepturi referitoare la contractul

de donație sau la imobil.

Prin urmare, în mod

greșit, cauza a fost soluționată în baza efectului pozitiv al lucrului judecat,

care este aplicabil numai în condițiile restrictive prezentate mai sus.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata pârâtă Academia

Română a depus întâmpinare, prin care a cerut, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

care Curtea de Apel a apreciat că susținerile apelantului reclamant referitoare

la obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu reprezintă veritabile

critici aduse sentinței a fost determinat de împrejurarea că soluția primei

instanțe nu s-a fundamentat pe excepția netimbrării, în ceea ce privește cererea

de constatare a nulității absolute a contractului de donație, ci pe alte

considerente, legate de admiterea excepției autorității de lucru judecat, în

raport cu pârâta Academia Română, respectiv de puterea lucrului judecat, față

de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.

Deși combate

argumentele Curții sub acest aspect, recurentul nu arată concret în ce constă

greșeala instanței, și anume în ce mod ar fi putut influența problema

timbrajului, soluționată într-un anumit sens, hotărârea primei instanțe, bazată

pe aplicarea altor dispoziții legale decât cele în materie de timbraj. Partea

se limitează să invoce aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997,

care se referă la organismul abilitat să stabilească cuantumul taxei judiciare

de timbru, la posibilitatea contestării acestui cuantum, sub forma cererii de

reexaminare, la modul în care se rezolvă o astfel de cerere și la consecințele

care intervin în ceea ce privește taxa judiciară de timbru deja achitată, în

caz de admitere. Toate aceste aspecte, subsumate dispozițiilor art. 18 din

Legea nr. 146/1997, nu au legătură cu considerentul instanței enunțat mai sus,

astfel încât nu pot constitui un argument în înlăturarea acestuia.

În consecință, pentru

motivele expuse, Înalta Curte nu poate primi această critică.

Pe lângă argumentul

referitor la nerelevanța susținerilor vizând timbrajul în raport cu sentința pronunțată,

instanța de apel a adus și un considerent pentru care a menținut soluția primei

instanțe, în ceea ce privește obligarea reclamantului la plata taxei judiciare

de timbru. Curtea a considerat, față de caracterul irevocabil al încheierii

prin care s-a soluționat, în primă instanță, cererea de reexaminare, că, în

calea de atac a apelului, nu mai este posibilă examinarea măsurii de stabilire

a cuantumului taxei judiciare de timbru din perspectiva dispozițiilor legale

invocate de parte, care, în opinia acesteia, ar reglementa scutirea de la plata

taxei judiciare de timbru a cererii în nulitatea contractului de donație.

Având în vedere motivarea

complementară a Curții de Apel în ceea ce privește problema timbrajului, Înalta

Curte va proceda și la examinarea criticilor formulate de recurent în legătură

cu acest aspect, chiar dacă primul argument al instanței de apel, menținut de

prezenta instanță, era suficient în dezlegarea chestiunii în discuție.

Astfel, reclamantul a

invocat aprecierea greșită a Curții în legătură cu controlul exercitat de

Tribunal asupra cuantumului taxei judiciare de timbru în procedura

reexaminării, reglementată de art. 18 din Legea nr. 146/1997.

Critica este

neîntemeiată.

Prin încheierea

Tribunalului din 7 martie 2013, s-a stabilit obligația reclamantului de a plăti

o taxă judiciară de timbru în cuantum de 9.112 lei și timbru judiciar de 5 lei

pentru cererea de constatare a nulității absolute a contractului de donație.

Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul a

formulat, în condițiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, cerere de reexaminare, respinsă

prin încheierea din 3 aprilie 2013 a aceleiași instanțe. Ca atare, măsura

respectivă a format obiectul controlului instanței, în procedura reexaminării,

contrar celor susținute de recurent.

De asemenea, în mod

corect, Curtea de Apel a considerat că nu poate examina criticile din cererea

de apel, vizând scutirea reclamantului de la plata taxei judiciare de timbru,

în raport de dispozițiile legale invocate de acesta, față de caracterul irevocabil

al încheierii prin care se soluționează cererea de reexaminare, prevăzut expres

în art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Sub acest aspect,

recurentul a invocat încălcarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și

Justiție, susținere ce nu poate fi primită. Pe lângă împrejurarea că încălcarea

jurisprudenței Înaltei Curți nu poate constitui, în sine, un motiv care să

conducă la casarea sau modificarea hotărârii atacate, ci trebuie să se grefeze

pe incidența unuia dintre motivele de recurs reglementate în art. 304 C. proc.

civ., recurentul nici nu indică hotărâri ale acestei instanțe, care să sprijine

afirmația făcută.

Este greșită și

susținerea potrivit căreia temeinicia criticii apelantului, referitoare la

scutirea de la plata taxei judiciare de timbru s-ar deduce din neimpunerea unei

asemenea obligații în calea de atac în care s-a formulat critica respectivă.

Decizia instanței de

control judiciar, de a stabili sau nu, în sarcina celui care declară calea de

atac, plata unei taxe judiciare de timbru aferente acesteia reprezintă o măsură

premergătoare judecării căii de atac, fără să producă, însă, efecte directe

asupra hotărârii atacate, inclusiv din perspectiva problemei timbrajului, care

ar fi fost sau nu datorat în fața instanței care a pronunțat hotărârea

respectivă. Stabilirea taxei judiciare în calea de atac vizează buna

administrare a justiției și legalitatea sesizării instanței, fără să poată

prefigura soluția dată cererii, pe fondul criticilor formulate.

Prin urmare, nu se

poate reține că, reclamantul nefiind obligat în apel să achite taxă judiciară

de timbru, instanța de control judiciar ar fi considerat că, în privința lui,

operează scutirea de la plata taxei în faza procesuală anterioară, cu atât mai

mult cu cât considerentele Curții de Apel sunt neechivoce în ceea ce privește menținerea

sentinței atacate și înlăturarea criticilor formulate sub aspectul taxei

judiciare de timbru stabilite și achitate în primă instanță.

Având în vedere că instanța

de apel, pentru argumentele expuse în precedent, a considerat, în mod legal, că

nu poate examina susținerile vizând scutirea reclamantului de la plata taxei

judiciare de timbru dispuse de prima instanță, și, ca atare, în motivarea

deciziei nu se regăsesc considerente referitoare la chestiunea în discuție,

raportat la dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 și art. 50 din

Legea nr. 10/2001, invocate de recurent în fundamentarea scutirii, nici prezenta

instanță nu poate verifica, în substanța sa, problema timbrajului în dosarul

instanței de fond.

În concluzie,

criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi primite.

referitoare la greșita menținere de către instanța de apel a sentinței, din

perspectiva puterii de lucru judecat, nu sunt întemeiate.

Recurentul a arătat,

în esență, că instanțele de fond au respins acțiunea, dând relevanță efectului

pozitiv al autorității de lucru judecat, denumit în doctrină „putere de lucru

judecat”, și care operează în relația dintre părți, ceea ce presupune identitatea

părților din litigiile respective. Or, cum pârâtul din dosarul de față, Statul

Român, prin M.F.P., nu a fost parte în procesul anterior, în care s-a dezbătut

valabilitatea contractului de donație, și, ca atare, în ceea ce-l privește, nu s-a

pronunțat o hotărâre judecătorească care să dezlege această chestiune, nu

există nici elementul în raport cu care să se pună problema

contradictorialității de hotărâri.

Raționamentul

recurentului este corect, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, care

se întinde și asupra funcțiunii sale pozitive și presupune ca aspectele

tranșate într-un alt litigiu dintre aceleași părți, cu privire la care nu

există identitate de elemente, să nu poată fi contestate în litigiul ulterior.

În considerentele

deciziei atacate, însă, spre deosebire de prima instanță, Curtea de Apel nu a

făcut vorbire despre efectul pozitiv al lucrului judecat, ci despre

împrejurarea că, în procesul pendinte, reclamantul nu poate supune dezbaterii cele

statuate jurisdicțional anterior, în litigiile privind contractul de donație

încheiat de autorii săi, litigii în care A.A. a fost reclamantă. Instanța de

apel a mai reținut că doar terții, în speță, Statul Român, prin M.F.P., pot

combate cele stabilite în procesele în care nu au fost parte, întrucât, față de

ei, hotărârile judecătorești pronunțate în acele litigii, se bucură de o

prezumție relativă de adevăr, susceptibilă de înlăturare prin administrarea de

probe noi. Pârâtul menționat nu a procedat în acest sens și nici nu avea

interes să combată hotărârile judecătorești anterioare.

Curtea de Apel a

statuat în mod corect asupra celor arătate mai sus.

Terțul se poate

prevala de hotărârea pronunțată într-un proces anterior împotriva adversarului

său nu ca un efect propriu-zis al autorității de lucru judecat, care, în ceea

ce-l privește, nu se regăsește, dată fiind lipsa identității de părți între

litigii, ci ca un efect reflex al opozabilității hotărârii față de acesta. Terțul

nu poate ignora hotărârea, care, pentru el, are valoarea unui fapt juridic în

sens larg, dar o poate combate în condițiile expuse anterior și, dacă justifică

interes, o poate invoca în defavoarea părții adverse. Este exact poziția

procesuală a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., care, având interes să se

mențină hotărârile anterioare pronunțate în legătură cu contractul de donație

și, potrivit cărora, autoarea reclamantului a pierdut procesul, le-a opus recurentului.

Pentru cel care a

fost parte în litigiul anterior, împrejurarea că relativitatea autorității de

lucru judecat nu se poate reține în procesul ulterior nu înseamnă, însă, că el

poate contesta hotărârea pronunțată împotriva sa. Pentru parte, rezultatul

dezbaterilor la care a participat și în raport cu care a beneficiat de toate

garanțiile procesuale pentru a-și apăra dreptul au intrat în autoritatea

lucrului judecat, cu valoare de prezumție absolută de adevăr (art. 1200 pct. 4

și 1202 alin. (2) teza I C. civ.), nemaiputând fi combătute de aceasta.

Pentru argumentele

arătate, recurentul, continuator, în calitate de moștenitor, al personalității

mamei sale, parte în litigiile în care s-a dezbătut valabilitatea contractului

de donație, nu mai poate readuce în discuție lipsa calității procesuale pasive

a Academiei Române în procesele anterioare și niciun alt aspect dezlegat de

instanțele respective, în legătură cu existența sau nu a cauzelor de nulitate

sau de reducțiune a actului juridic în discuție.

În plus, criticile

recurentului vizează hotărâri irevocabile, echivalând cu „un recurs la recurs.”Examinării

acestor susțineri se opune și efectul de incontestabilitate al autorității de

lucru judecat, care presupune ca o hotărâre irevocabilă să nu mai poată fi

atacată cu recurs.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și

aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, analizate mai sus, astfel

încât va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat, nefiind

întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din

același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE=

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.R. împotriva Deciziei nr. 63/A din

26 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 octombrie 2014.