ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2012

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 2674/3 din 25 ianuarie 2007, reclamantul Așezământul Cultural I.C.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin UM X, a solicitat anularea Ordinului nr. A153 din 09 ianuarie 2007 emis de pârât și obligarea pârâtului să restituie reclamantului imobilul situat în București, str. C., sector 2, preluat abuziv de către stat în baza Decretului nr. 92/1950. În motivarea contestației, s-a arătat că, prin Sentința civilă nr. 9924/1924 publicată în M. Of din 10 septembrie 1924 a fost înființat Așezământul Cultural I.C.B., cu personalitate juridică și s-a dispus înregistrarea acesteia în Registrul Persoanelor Juridice al Tribunalului Ilfov.

În anul 1936, S.C., născută B., a donat Așezământului, prin contractul autentificat sub nr. 14690 din 30 aprilie și transcris sub nr. 9374/1936, imobilul proprietatea sa situat în București, str. C., sector 2, compus din teren în suprafață de aproximativ 3325 mp și construcții, împrejmuit cu zid de beton înainte de data donației. În temeiul Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 416, imobilul a fost naționalizat și predat în administrarea Ministerului Forțelor Armate, prin decizia Sfatului Popular al capitalei nr. 3305 din 2 noiembrie 1957. Prin Sentința civilă nr. 299 din 25 aprilie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta a fost reînființată. În temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat, prin notificarea înregistrată la BEJ nr. 22043 din 21 ianuarie 2002, restituirea în natură a imobilului.

Pârâtul a emis ordinul nr. A153 din 09 ianuarie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire întrucât nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. C) din Legea nr. 10/2001 prin care să se constate că așezământul este una și aceeași persoană cu cea desființată în anul 1946. A susținut apelanta că acest ordin este netemeinic și nelegal întrucât, prin actul constitutiv și statutul autentificat în anul 1991 pe baza căruia s-a dispus înregistrarea în registrul persoanelor juridice, s-a menționat în mod expres că se reînființează Așezământul Cultural I.C.B. înființat în anul 1924; ministerul însuși a considerat inițial că nu mai este necesară o nouă hotărâre judecătorească privind identitatea celor două organizații de vreme ce prin adresa mai sus indicată nu a fost solicitată o astfel de hotărâre.

În drept, au fost invocate disp. Legii nr. 10/2001. În data de 06 martie 2007 prin întâmpinarea depusă de către pârâta s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că, deși în statutul reclamantului se arată că este continuatorul fostului așezământ, această situație nu s-a reținut prin Sentința civilă nr. 299 din 1991 a Judecătoriei sectorului 1. În situația în care instanța ar admite cererea de chemare în judecată a reclamantului, a solicitat pârâtul să se constate că are un drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la achitarea de către contestator a contravalorii celor două construcții edificate de stat și a suprafeței de teren de 235; 72 mp - reprezentând diferența între suprafața deținută de pârât și cea din actele așezământului.

Prin Sentința civilă nr. 1433 din 30 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut în esență că: Prin notificarea nr. 94 din 21 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, str. C., sector 3, compus din teren în suprafață de 3325 mp și construcție (vilă duplex) desfășurată pe cinci niveluri precum și două clădiri anexe. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, în procesul-verbal de carte funciară din data de 15 iulie 1940 pentru imobilul situat în București C. cu teren de 3325 mp și construcție a fost intabulat ca proprietar Așezământul I.C.B., în baza actului de donație autentificat sub nr. 14690 din 30 aprilie 1936, donație efectuată de S.C.

În adresa emisă de Primăria Municipiului București Serviciul Evidență Proprietăți se arată că în anexa la Decretul nr. 92/1950 la poziția nr. 416 figurează imobilul din str. C. naționalizat pe numele Asociației Culturale I.C.B. Ulterior, acest imobil a fost predat în administrare Ministerului Forțelor Armate de la Întreprinderea Locuințe și Localuri a Raionului Stalin, prin Decizia nr. 3305 din 28 noiembrie 1957. De asemenea, imobilul apare în evidențele acestei instituții ca având o suprafață de teren mult mai mare, de 5464 mp, pe el aflându-se mai multe construcții. Prin Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, s-a constatat că reclamantul este aceeași persoană juridică cu persoana juridică Așezământul Cultural I.C.B.

înființată în anul 1924. Tribunalul a reținut că reclamantul a dovedit în cauza de față că, în anul 1936, a dobândit prin donație - de la S.C. - imobilul ce la nivelul anului 1940 a purtat nr. 37 pe str. C., sector 2. Însă, așa cum se arată în chiar cuprinsul notificării formulate de reclamant, în anul 1945 acest bun, ca de altfel întreg patrimoniul aparținând acestei persoane juridice a fost donat Academiei Române, iar în anul 1948, prin Decretul nr. 198/1948, a fost efectuată preluarea bunurilor de statul român, însă de la Academia Română.

Chiar dacă în Decretul nr. 92/1950 se arată că imobilul din str. C. a fost preluat de la Asociația I.C.B., totuși situația așa cum a fost prezentată de către reclamantă la momentul formulării notificării nu este conformă cu cele arătate în Decretul nr. 92/1950, întrucât statul preluase imobilul de la o altă persoană juridică și în baza unui alt decret, anterior anului 1950. Nu rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant că respectiva donație a întregului patrimoniu ar fi fost anulată, și ca atare, a constatat instanța că reclamantul nu este persoana îndreptățită la restituire întrucât la momentul preluării nu mai era proprietar al bunului. Art. 24 din Legea nr. 10/2001 arată că în absența unei probe contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus preluarea.

Însă, în cauza de față chiar reclamantul a recunoscut că actul normativ nu este în concordanță cu realitatea, adică imobilul a fost preluat de la Academia Română și prin alt act normativ și anume Decretul nr. 198/1948 și nicidecum Decretul nr. 92/1950. Ca atare, chiar dacă motivele pentru care notificarea reclamantului a fost respins nu sunt corecte, totuși, având în vedere că în soluționarea contestației se impune verificarea nu doar a celor reținute prin decizie/dispoziție/ordinul entității învestite cu soluționarea notificării și cele contestate de notificator ci și îndreptățirea acestuia la restituire în natură sau prin echivalent, contestația a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât reclamantul nu este persoana îndreptățită potrivit art. 3 Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. În motivarea apelului - după reluarea expunerii referitoare la modalitatea în care a fost înființat (în anul 1924) Așezământul Cultural I.C.B. și la modalitatea în care această persoană juridică a dobândit (prin donație) imobilul asupra căruia poartă litigiul, a formulat următoarele critici la adresa sentinței apelate: Deși prin notificare s-au făcut afirmații în sensul celor reținute prin hotărârea primei instanțe, acestea sunt eronate, fiind făcute de o persoană străină de viața Așezământului. De aceea - arată apelantul - ele sunt contrare intereselor acestuia, precum și tuturor actelor oficiale existente la dosar, și celor ce vor fi depuse în completare.

Precizează apelantul că Așezământul Cultural I.C.B. nu a încheiat vreun act de donație, cu Academia Română, pentru imobilul situat în București, str. C. Donația realizată în anul 1945 către Academia Română a fost făcută de o altă persoană juridică cu denumire asemănătoare, respectiv de Așezământul Cultural I.I.C.B. În ilustrarea deosebirilor între cele două persoane juridice, apelantul menționează că înțelege să depună Statutul Așezământului I.I.C.B. (constituit în anul 1942). De asemenea se face referire la convenția de donație și la autorizarea Academiei Române de a primi donația întregului patrimoniu al Așezământului I.I.C.B., făcută de acesta din urmă Așezământ, potrivit M. Of. nr. 195/19.08.1945.

Consideră apelanta că prima instanță avea obligația - în virtutea rolului activ - să pună în discuția părților ceea ce a folosit numai la motivarea sentinței și, astfel, s-ar fi edificat că afirmația din notificare nu are niciun temei, după care putea cere relații Academiei Române, iar lucrurile s-ar fi clarificat în sensul că imobilul revendicat nu a făcut parte din patrimoniul Academiei. Imobilul în litigiu a fost permanent în proprietatea Așezământului Cultural I.C.B., până la naționalizarea lui din anul 1950, și mențiunile din carte funciară evidențiind această situație. În apel, au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză judiciară în specialitatea topografie.

Prin Decizia civilă nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul, s-a dispus schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației exercitate împotriva Ordinului nr. 153 din 09 ianuarie 2007 emis de Ministerul Apărării Naționale, restituirii către apelantul reclamant a imobilului situat în mun. București, str. C.A.R., sector 2, compus din teren în suprafață de 3552 mp și construcții, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de exp. U.L.D. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Reproșul făcut de apelant primei instanțe, în sensul că ar fi trebuit să aibă rol activ pentru identificarea altor acte de transmitere a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu decât cele evocate de contestatoarea însăși, dincolo de lacunele și inexactitățile cererii de chemare în judecată, este în dezacord cu exigențele art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ., norme în raport de care apelanta contestatoare era cea căreia îi revenea obligația nu numai de a înfățișa situația reală a respectivelor transmisiuni și a-și exercita drepturile procesuale cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute, cât și de a proba situația astfel expusă.

Rolul activ al instanței își găsește justificare în situațiile în care probatoriul administrat lasă loc unui dubiu asupra situației de fapt deduse judecății, iar nu în situațiile în care părțile își formulează cererile și apărările în mod deficitar. Poziția instanței de judecată trebuie să se caracterizeze prin obiectivitate și echidistanță față de părțile aflate în litigiu, astfel că ea nu poate - în virtutea rolului activ - să se transforme în apărătorul intereselor procesuale ale reclamantului. În ce privește situația juridică a imobilului pentru care apelantul-reclamant a formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, Curtea constată că probatoriul administrat, astfel cum a fost completat în calea de atac a apelului, confirmă susținerile potrivit cărora preluarea acestui bun s-a realizat prin efectul naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, de la Asociația Culturală I.B.

- aspect ce reiese din adresa din 18 iunie 2004 emisă de PMB - după care a fost trecut în administrarea Ministerului Forțelor Armate. În adresa menționată se face referire la înscrierea acestui imobil în cartea funciară din anul 1940, potrivit Procesului-verbal nr. 9242, iar din acest din urmă document reiese că titular al dreptului de proprietate era Așezământul I.C.B., în baza donației consimțite de S.C. prin contractul nr. 14690 din 30 aprilie 1936. În consecință, Curtea constată că preluarea imobilului s-a realizat de la antecesorul contestatorului apelant, iar denumirea de "asociație" utilizată în actul de preluare este rezultatul unei erori materiale strecurate în acesta.

Cu privire la compunerea imobilului astfel preluat, Curtea are în vedere mențiunile aceluiași proces-verbal de înființare a cărții funciare, mențiunile cărții funciare întocmite în baza lui, cât și cuprinsul actului de donație autentificat sub nr. 14.690/1936 potrivit cărora imobilul situat în str. C. era format din teren în suprafață de 3325 mp și construcție cu subsol, parter, etaj 1 și dependințe. Prin expertiza efectuată în apel de d-na expert U.L.D., a fost identificat imobilul descris mai sus, care este deținut în prezent de Ministerul Apărării Naționale prin UM yyy.

În ce privește identificarea astfel realizată prin expertiza judiciară, Curtea reține pe de o parte că expertul desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului hotar vechi al acestuia, conchizând că suprafața de teren ce îi corespunde în mod real este de 3552 mp, iar pe de altă parte că suprafața astfel măsurată concordă cu cea (de 3560 mp) rezultată din măsurătorile expertizei extrajudiciare pe care pârâtul a depus-o în cauză.

Având în vedere scopul Legii nr. 10/2001, care este acela de a asigura acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele ce au fost efectiv preluate de către stat în perioada regimului comunist, și împrejurarea că identificarea - în modalitatea descrisă anterior - a imobilului preluat de la antecesorul apelantului contestator a reliefat că acesta avea o suprafață mai mare decât cea înscrisă în actele de proprietate, Curtea apreciază că apelantul este îndreptățit a obține măsuri reparatorii pentru întreg imobilul de care antecesorul său a fost deposedat. În ce privește construcțiile identificate prin expertiză ca fiind edificate ulterior preluării imobilului de la antecesorul apelantului, Curtea constată că intimatul - deși a afirmat că respectivele edificii au fost efectuate de acesta - nu administrat dovezi cu privire la deținerea unei autorizații în baza căreia să le fi realizat.

Potrivit ar.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 "În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent." Prin art. 10 alin. (5) din același act normativ se prevede că: "Se restituie în natură și terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare." Din interpretarea per a contrario a normelor enunțate, rezultă că dreptul persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, de a obține restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat - potrivit cu regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Lege - poate fi restrâns sau condiționat de plata unei despăgubiri către unitatea deținătoare numai în situațiile în care pe terenul preluat au fost edificate construcții noi ce îndeplinesc condiția de a fi fost autorizate.

O atare situație nu rezultă însă din probatoriul administrat în cauză. Pe de altă parte, Curtea constată că, și în ipoteza în care respectivele edificii (vivariu, punct de control, magazie, anexă, depozit subteran de carburanți) ar fi fost autorizate, apelantul contestator este îndreptățit la restituirea în natură a întregului imobil în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind vorba de construcții-anexă a căror utilitate pentru intimată se justifică numai pentru asigurarea unei exploatări optime a construcției principale (care este cea preluată în mod abuziv de la antecesorul apelantului). În condițiile în care apelul este o cale de atac devolutivă, iar limitele acestei devoluțiuni sunt date - potrivit dispozițiilor cu caracter imperativ din cuprinsul art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. - de criticile aduse hotărârii atacate prin cererile de apel, în absența unui apel (principal sau în aderare) promovat de intimat, instanța de apel nu este învestită a analiza apărările prin care acesta a susținut, la judecata în primă instanță, că ar fi îndreptățit la acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la plata de către apelant a contravalorii construcțiilor edificate după naționalizare. Împotriva sentinței menționate anterior a declarat recurs pârâtul, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. Prin hotărârea judecătorească recurată, se încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. c), teza a 2-a, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în sensul că dovada faptului că este aceeași persoana juridică, trebuia făcută până la data soluționării notificării.

Chiar dacă, în prezent, prin Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rămasă irevocabilă, s-a constatat că apelantul-reclamant este aceeași persoană juridică cu Așezământul Cultural "I.C.B.", înființată în anul 1924, la momentul emiterii ordinului de respingere a notificării (09 ianuarie 2007), această dovadă nu era făcută. Cât privește construcțiile edificate de stat, instanța de apel își motivează soluția pe interpretarea "per a contrario" a textelor alin. (2) și (5) ale art. 10 din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile alin. (5) vizează terenuri pe care s-au edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, deși Ministerul Apărării Naționale nu a menționat niciodată că acestea nu-i mai fac trebuință.

Din interpretarea "per a contrario" a alin. (3) al aceluiași articol, rezultă că nu se restituie terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate înainte de anul 1990, din moment ce legea obligă la restituirea în natură doar în cazul celor neautorizate după 1990. Or, construcțiile edificate de către Ministerul Apărării Naționale, datează din anii 1954, respectiv 1962, conform raportului de evaluare întocmit de expertul tehnic judiciar M.C.F. În plus întregul imobil este necesar ministerului, întrucât în incinta acestuia este dispus o parte din Centrul de Cercetări Științifice Medico-Militare, respectiv laboratoare de cercetare și structurile de conducere și administrative. În imobil s-au desfășurat activități de cercetare în domeniul radiobiologie (inclusiv cu izotopi radioactivi), microbiologic, toxicologie și farmacologie experimentală.

Clădirea este străbătută de sisteme de evacuare și filtrare a noxelor, conducte pentru instalațiile tehnologice și, ca urmare, nu poate avea altă destinație. Eventuala dislocare a Centrului de Cercetări Științifice Medico-Militare din această locație va afecta pentru cel puțin doi ani activitatea instituției, aceasta având nevoie de un sediu care să corespundă cerințelor. Față de dreptul de retenție invocat de Ministerul Apărării Naționale, instanța de apel precizează că nu este învestită a analiza acest aspect, or, aceasta avea obligația în soluționarea cauzei, să prevină o îmbogățire fără justă cauză, situație apărută prin restituirea în natură a suprafețelor de teren pe care se află construcțiile edificate de stat.

Instanța de apel nu se poate prevala de dispozițiile Codul de procedură civilă, pentru a pronunța o hotărâre care nu este conform prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează, imperativ, modul de soluționare a cauzelor, al cărui obiect îl constituie restituirea imobilelor preluate stat în perioada 1945 - 1989. Intenționând să schimbe, în tot, sentința pronunțată de prima instanță, instanța de apel avea obligația să analizeze cauza, pe fond, sub toate aspectele și, constatând că pe terenul supus restituirii se află construcții edificate de Ministerul Apărării Naționale, în temeiul dispozițiilor art. 10 din legea mai sus menționată, să oblige pe apelantul-reclamant la plata contravalorii acestora, precum și a suprafeței de teren de 235,72 mp, rezultată din diferența de teren deținută de minister și cea din actele așezământului, care conform evaluărilor de la data de 12 octombrie 2005 se ridică la suma de 943.503,91 lei RON, sumă care trebuie actualizată la data plății efective.

În concluzie, solicită admiterea recursului și modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. În drept, art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și celelalte acte normative invocate. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Este nefondat primul motiv de recurs prin care se susține, în esență, că instanța de apel nu trebuia să țină cont de Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat că apelantul-reclamant este aceeași persoană juridică cu Așezământul Cultural "I.C.B.", înființată în anul 1924, întrucât dovada faptului că este aceeași persoana juridică, ar fi trebuit făcută până la data soluționării notificării, prin raportare la prevederile art. 23 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1) lit c) din Legea nr. 10/2001.

Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost un înscris administrat în fața primei instanțe de fond, în condițiile art. 167 C. proc. civ., iar potrivit art. 292 și art. 305 C. proc. civ. înscrisurile noi pot fi depuse chiar până la închiderea dezbaterilor.

Faptul că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 "actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării" nu intră în contradicție cu dispozițiile procedurale menționate anterior având în vedere că notificarea nu poate fi considerată soluționată decât la epuizarea căilor de atac prevăzute de lege (art. 26) ca mijloace de contestare împotriva deciziei/dispoziției emise de către unitatea deținătoare.

Înalta Curte a constatat nefondat și motivul de recurs prin care se critică dispoziția instanței de apel privind restituirea terenului pe care s-ar afla laboratoarele de cercetare și structurile de conducere și administrative ale recurentului. Nu a fost invocat de către pârât, drept impediment la restituire, nici în fața primei instanțe și nici în apel, faptul că întregul imobil, deci și construcția care a aparținut reclamantei înainte de preluarea de către stat, ar fi necesar ministerului întrucât în incinta acestuia ar fi dispusă o parte din Centrul de cercetări științifice medico-militare, și anume laboratoare de cercetare, și structurile de conducere și administrative.

De altfel, pentru construcțiile și terenurile preluate abuziv nici nu se pune problema nerestituirii în natură pe motivul afectațiunii acestora, întrucât chiar dacă ar fi fost îndeplinite condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 imobilul s-ar fi restituit în proprietatea persoanei îndreptățite, cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă în funcție de categoria de afectațiune, strict determinată de lege. Or, pârâtul reclamant nici nu a susținut că s-ar încadra la litera a) sau b) a anexei nr. 2 a Legii. De asemenea, recurentul pârât nu a invocat drept impediment la restituirea în natură a imobilului, sau a unei părți din acesta, nici în fața primei instanțe și nici în apel, faptul că ar fi fost edificate anumite construcții înainte de 1990 fără autorizație de construire, de către MApN, astfel că nu se pune problema interpretării per a contrario a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, așa cum susține recurentul.

De altfel, prevederile art. 10 sunt excepții de la regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, sunt de strică interpretare și aplicare, neputându-se deduce prin analogie existența unor situații suplimentare care să constituie impedimente la restituirea în natură a imobilului. Singura apărare, formulată în fața primei instanțe, prin întâmpinare, în subsidiar, pentru cazul în care s-ar decide restituirea în natură a imobilului în cauză, a fost cea în sensul constatării dreptului de retenție până la achitarea contravalorii celor două construcții edificate de stat și a suprafeței de teren de 235,72 mp rezultată din diferența de teren deținută de minister și cea din actele așezământului, care conform evaluării de la data de 12 octombrie 2005 s-ar ridica la suma de 943.503,91 RON, sumă care ar trebui actualizată la data plății efective.

În apel recurentul pârât nu a formulat întâmpinare, doar cu prilejul dezbaterilor pe fondul cauzei, de la ultimul termen de judecată, acesta a invocat dreptul de retenție asupra imobilului în temeiul acelorași argumente menționate anterior. Dreptul de retenție reprezintă o apărare de fond, dar una dintre condițiile prealabile pentru a opera este ca partea care invocă acest drept real de garanție imperfect să aibă o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Or, în speță, creanța nu este certă și lichidă, întrucât raportul de evaluare la care face trimitere pârâtul a stabilit valoarea construcțiilor edificate de către pârât la 197.157,82 RON, iar nu 943.503,91 RON cât pretinde pârâtul în apel, pârâtul neformulând cerere reconvențională prin care să solicite obligarea reclamantului la plata contravalorii construcțiilor (și eventual a terenului), în cadrul căreia instanța să analizeze în contradictoriu cu reclamanta temeinicia cererii atât sub aspectul cauzei cererii dar și sub aspectul evaluării prejudiciului. Mai mult, în speță, pârâtul a invocat dreptul de retenție asupra imobilului în cauză, deci nu numai asupra terenului pe care se află construcțiile pretins edificate de stat, asupra acestor construcții și a terenului ce se pretinde a excede titlului de proprietate al reclamantei.

În ceea ce privește suprafața de teren de 235,72 mp despre care recurentul pretinde că ar rezulta din diferența de teren deținută de minister și cea din actele așezământului, instanța de apel a reținut din concluziile raportului de expertiză că expertul desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului hotar al acestuia, conchizând că suprafața de teren ce îi corespunde în mod real este de 3552 mp, aspect care nu face obiectul prezentului recurs. În temeiul dreptului de retenție cel care deține un bun al altcuiva, pe care trebuie să îl restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv până când creditorul titular al bunului îi va plătit sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.

Pornindu-se de la premisa că și surplusul de teren a aparținut reclamantei, așa cum s-a reținut ca dovedit în cauză, nu ar fi îndeplinită nici condiția ca creanța să fie în legătură cu bunul, pretinsa creanță decurgând din construcțiile edificate de către stat în anii 1954 (D-punct control) și 1962 (C-vivariu), potrivit raportului de evaluare depus de către pârât, iar nu în legătură cu lucrări efectuate pe pretinsul surplus de teren, care, de altfel, nici nu a fost identificat.

În ceea ce privește construcțiile edificate de către stat în anii 1954 și 1962 C4 (corp C, vivariu), C5 (corp D, punct control), C6 (magazie), C7 (anexă), și E (depozit de carburanți, construcție subterană), conform celor reținute în raportul de expertiză efectuat în fața instanței de apel, reținut în dispozitivul deciziei atacate, acestea sunt construcții anexe construcției principale care a fost preluată abuziv de la reclamantă, neputând fi folosite de sine stătător, astfel că este pertinentă reținerea instanței de apel în sensul că nu reprezintă un impediment la restituirea în natură, printr-o interpretare a fortiori a art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Este nefondat și motivul de recurs prin care se susține că în mod greșit nu s-ar fi aplicat prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării apelantului-reclamant la plata contravalorii construcțiilor edificate de către recurent și aflate pe terenul restituit în natură, și a suprafeței de teren de 235,72 mp, rezultată din diferența de teren deținută de minister și cea din actele așezământului. Pe de o parte, așa cum s-a reținut mai sus nu se pune problema restituirii unei porțiuni de teren în plus față de cea preluată abuziv, întrucât așa cum a rezultat din raportul de expertiză surplusul de teren a aparținut reclamantei, astfel, nu există vreo obligație a reclamantei de a achita contravaloarea vreunei porțiuni de teren.

Pe de altă parte, în ceea ce privește obligarea apelantului-reclamant la plata contravalorii construcțiilor edificate de către recurent și aflate pe terenul restituit în natură, Înalta Curte a reținut că recurentul pârât nu a formulat vreo astfel de cerere, cu atât mai puțin în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, invocând doar dreptul de retenție, ca apărare de fond, astfel că instanța de apel era ținută, în aplicarea principiului disponibilității, de obiectul cererii deduse judecății, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun (art. 294 alin. (1) C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc.

civ), în sensul obligării instanțelor de judecată de a se pronunța din oficiu asupra sumei datorate cu titlu de despăgubiri de către persoana îndreptățită în cazul în care se restituie în natură un teren pe care s-au edificat construcții pentru care nu s-a făcut dovada existenței autorizației de construire, astfel că afirmațiile recurentului în acest sens sunt nefondate. În ceea ce privește pretinsa obligație a reclamantului de a plăti contravaloarea construcțiilor edificate de către stat, pârâtul își va putea fructifica eventualele pretenții pe cale separată, obiectul prezentului litigiu neconstituindu-l îndreptățirea sau nu a pârâtului la obținerea acestor despăgubiri. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin Unitatea Militară yyy împotriva Deciziei civile nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX -a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN