ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6266/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

III-a civilă, sub nr. 2674/3 din 25 ianuarie 2007, reclamantul Așezământul

Cultural I.C.B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale

prin UM X, a solicitat anularea Ordinului nr. A153 din 09 ianuarie 2007 emis de

pârât și obligarea pârâtului să restituie reclamantului imobilul situat în

București, str. C., sector 2, preluat abuziv de către stat în baza Decretului

nr. 92/1950.

În motivarea

contestației, s-a arătat că, prin Sentința civilă nr. 9924/1924 publicată în M.

Of din 10 septembrie 1924 a fost înființat Așezământul Cultural I.C.B., cu

personalitate juridică și s-a dispus înregistrarea acesteia în Registrul

Persoanelor Juridice al Tribunalului Ilfov.

În anul 1936, S.C.,

născută B., a donat Așezământului, prin contractul autentificat sub nr. 14690

din 30 aprilie și transcris sub nr. 9374/1936, imobilul proprietatea sa situat

în București, str. C., sector 2, compus din teren în suprafață de aproximativ

3325 mp și construcții, împrejmuit cu zid de beton înainte de data donației.

În temeiul Decretului

nr. 92/1950, poziția nr. 416, imobilul a fost naționalizat și predat în

administrarea Ministerului Forțelor Armate, prin decizia Sfatului Popular al

capitalei nr. 3305 din 2 noiembrie 1957.

Prin Sentința civilă

nr. 299 din 25 aprilie 1991 a Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta a

fost reînființată.

În temeiul Legii nr.

10/2001, reclamantul a solicitat, prin notificarea înregistrată la BEJ nr.

22043 din 21 ianuarie 2002, restituirea în natură a imobilului.

Pârâtul a emis

ordinul nr. A153 din 09 ianuarie 2007, prin care a fost respinsă cererea de

restituire întrucât nu s-a depus la dosar hotărârea judecătorească prevăzută de

art. 3 alin. (1) lit. C) din Legea nr. 10/2001 prin care să se constate că

așezământul este una și aceeași persoană cu cea desființată în anul 1946.

A susținut apelanta

că acest ordin este netemeinic și nelegal întrucât, prin actul constitutiv și

statutul autentificat în anul 1991 pe baza căruia s-a dispus înregistrarea în

registrul persoanelor juridice, s-a menționat în mod expres că se reînființează

Așezământul Cultural I.C.B. înființat în anul 1924; ministerul însuși a

considerat inițial că nu mai este necesară o nouă hotărâre judecătorească

privind identitatea celor două organizații de vreme ce prin adresa mai sus

indicată nu a fost solicitată o astfel de hotărâre.

În drept, au fost

invocate disp. Legii nr. 10/2001.

În data de 06 martie

2007 prin întâmpinarea depusă de către pârâta s-a solicitat respingerea cererii

ca neîntemeiată, arătând că, deși în statutul reclamantului se arată că este

continuatorul fostului așezământ, această situație nu s-a reținut prin Sentința

civilă nr. 299 din 1991 a Judecătoriei sectorului 1.

În situația în care

instanța ar admite cererea de chemare în judecată a reclamantului, a solicitat

pârâtul să se constate că are un drept de retenție asupra imobilului în litigiu

până la achitarea de către contestator a contravalorii celor două construcții

edificate de stat și a suprafeței de teren de 235; 72 mp - reprezentând

diferența între suprafața deținută de pârât și cea din actele așezământului.

Prin Sentința civilă

nr. 1433 din 30 septembrie 2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut în esență că:

Prin notificarea nr.

94 din 21 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat restituirea în natură în baza

Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în București, str. C., sector 3, compus

din teren în suprafață de 3325 mp și construcție (vilă duplex) desfășurată pe

cinci niveluri precum și două clădiri anexe.

Așa cum rezultă din

înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, în procesul-verbal de carte

funciară din data de 15 iulie 1940 pentru imobilul situat în București C. cu

teren de 3325 mp și construcție a fost intabulat ca proprietar Așezământul

I.C.B., în baza actului de donație autentificat sub nr. 14690 din 30 aprilie

1936, donație efectuată de S.C.

În adresa emisă de

Primăria Municipiului București Serviciul Evidență Proprietăți se arată că în

anexa la Decretul nr. 92/1950 la poziția nr. 416 figurează imobilul din str. C.

naționalizat pe numele Asociației Culturale I.C.B. Ulterior, acest imobil a

fost predat în administrare Ministerului Forțelor Armate de la Întreprinderea

Locuințe și Localuri a Raionului Stalin, prin Decizia nr. 3305 din 28 noiembrie

1957.

De asemenea, imobilul

apare în evidențele acestei instituții ca având o suprafață de teren mult mai

mare, de 5464 mp, pe el aflându-se mai multe construcții.

Prin Sentința civilă

nr. 7429 din 03 iunie 2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă

irevocabilă, s-a constatat că reclamantul este aceeași persoană juridică cu

persoana juridică Așezământul Cultural I.C.B. înființată în anul 1924.

Tribunalul a reținut

că reclamantul a dovedit în cauza de față că, în anul 1936, a dobândit prin

donație - de la S.C. - imobilul ce la nivelul anului 1940 a purtat nr. 37 pe

str. C., sector 2.

Însă, așa cum se

arată în chiar cuprinsul notificării formulate de reclamant, în anul 1945 acest

bun, ca de altfel întreg patrimoniul aparținând acestei persoane juridice a

fost donat Academiei Române, iar în anul 1948, prin Decretul nr. 198/1948, a

fost efectuată preluarea bunurilor de statul român, însă de la Academia Română.

Chiar dacă în

Decretul nr. 92/1950 se arată că imobilul din str. C. a fost preluat de la

Asociația I.C.B., totuși situația așa cum a fost prezentată de către reclamantă

la momentul formulării notificării nu este conformă cu cele arătate în Decretul

nr. 92/1950, întrucât statul preluase imobilul de la o altă persoană juridică

și în baza unui alt decret, anterior anului 1950.

Nu rezultă din

înscrisurile depuse la dosar de către reclamant că respectiva donație a

întregului patrimoniu ar fi fost anulată, și ca atare, a constatat instanța că

reclamantul nu este persoana îndreptățită la restituire întrucât la momentul

preluării nu mai era proprietar al bunului.

Art. 24 din Legea nr.

10/2001 arată că în absența unei probe contrare existența și întinderea

dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin

care s-a dispus preluarea. Însă, în cauza de față chiar reclamantul a

recunoscut că actul normativ nu este în concordanță cu realitatea, adică

imobilul a fost preluat de la Academia Română și prin alt act normativ și anume

Decretul nr. 198/1948 și nicidecum Decretul nr. 92/1950.

Ca atare, chiar dacă

motivele pentru care notificarea reclamantului a fost respins nu sunt corecte,

totuși, având în vedere că în soluționarea contestației se impune verificarea

nu doar a celor reținute prin decizie/dispoziție/ordinul entității învestite cu

soluționarea notificării și cele contestate de notificator ci și îndreptățirea

acestuia la restituire în natură sau prin echivalent, contestația a fost

respinsă ca neîntemeiată întrucât reclamantul nu este persoana îndreptățită potrivit

art. 3 Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

În motivarea apelului

- după reluarea expunerii referitoare la modalitatea în care a fost înființat

(în anul 1924) Așezământul Cultural I.C.B. și la modalitatea în care această

persoană juridică a dobândit (prin donație) imobilul asupra căruia poartă

litigiul, a formulat următoarele critici la adresa sentinței apelate:

Deși prin notificare

s-au făcut afirmații în sensul celor reținute prin hotărârea primei instanțe, acestea

sunt eronate, fiind făcute de o persoană străină de viața Așezământului. De

aceea - arată apelantul - ele sunt contrare intereselor acestuia, precum și

tuturor actelor oficiale existente la dosar, și celor ce vor fi depuse în

completare.

Precizează apelantul

că Așezământul Cultural I.C.B. nu a încheiat vreun act de donație, cu Academia

Română, pentru imobilul situat în București, str. C.

Donația realizată în

anul 1945 către Academia Română a fost făcută de o altă persoană juridică cu

denumire asemănătoare, respectiv de Așezământul Cultural I.I.C.B.

În ilustrarea

deosebirilor între cele două persoane juridice, apelantul menționează că

înțelege să depună Statutul Așezământului I.I.C.B. (constituit în anul 1942).

De asemenea se face

referire la convenția de donație și la autorizarea Academiei Române de a primi

donația întregului patrimoniu al Așezământului I.I.C.B., făcută de acesta din

urmă Așezământ, potrivit M. Of. nr. 195/19.08.1945.

Consideră apelanta că

prima instanță avea obligația - în virtutea rolului activ - să pună în discuția

părților ceea ce a folosit numai la motivarea sentinței și, astfel, s-ar fi

edificat că afirmația din notificare nu are niciun temei, după care putea cere

relații Academiei Române, iar lucrurile s-ar fi clarificat în sensul că

imobilul revendicat nu a făcut parte din patrimoniul Academiei.

Imobilul în litigiu a

fost permanent în proprietatea Așezământului Cultural I.C.B., până la

naționalizarea lui din anul 1950, și mențiunile din carte funciară evidențiind

această situație.

În apel, au fost

administrate probele cu înscrisuri și expertiză judiciară în specialitatea

topografie.

Prin Decizia civilă

nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a fost admis apelul, s-a dispus

schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației

exercitate împotriva Ordinului nr. 153 din 09 ianuarie 2007 emis de Ministerul

Apărării Naționale, restituirii către apelantul reclamant a imobilului situat

în mun. București, str. C.A.R., sector 2, compus din teren în suprafață de 3552

mp și construcții, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză

întocmit în cauză de exp. U.L.D.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Reproșul făcut de apelant

primei instanțe, în sensul că ar fi trebuit să aibă rol activ pentru

identificarea altor acte de transmitere a dreptului de proprietate asupra

imobilului în litigiu decât cele evocate de contestatoarea însăși, dincolo de

lacunele și inexactitățile cererii de chemare în judecată, este în dezacord cu

exigențele art. 129 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 1169 C. civ.,

norme în raport de care apelanta contestatoare era cea căreia îi revenea

obligația nu numai de a înfățișa situația reală a respectivelor transmisiuni și

a-și exercita drepturile procesuale cu bună-credință și potrivit scopului în

vederea căruia au fost recunoscute, cât și de a proba situația astfel expusă.

Rolul activ al

instanței își găsește justificare în situațiile în care probatoriul administrat

lasă loc unui dubiu asupra situației de fapt deduse judecății, iar nu în

situațiile în care părțile își formulează cererile și apărările în mod

deficitar. Poziția instanței de judecată trebuie să se caracterizeze prin

obiectivitate și echidistanță față de părțile aflate în litigiu, astfel că ea

nu poate - în virtutea rolului activ - să se transforme în apărătorul

intereselor procesuale ale reclamantului.

În ce privește

situația juridică a imobilului pentru care apelantul-reclamant a formulat

notificare în condițiile Legii nr. 10/2001, Curtea constată că probatoriul

administrat, astfel cum a fost completat în calea de atac a apelului, confirmă

susținerile potrivit cărora preluarea acestui bun s-a realizat prin efectul

naționalizării, în baza Decretului nr. 92/1950, de la Asociația Culturală I.B.

- aspect ce reiese din adresa din 18 iunie 2004 emisă de PMB - după care a fost

trecut în administrarea Ministerului Forțelor Armate.

În adresa menționată

se face referire la înscrierea acestui imobil în cartea funciară din anul 1940,

potrivit Procesului-verbal nr. 9242, iar din acest din urmă document reiese că

titular al dreptului de proprietate era Așezământul I.C.B., în baza donației

consimțite de S.C. prin contractul nr. 14690 din 30 aprilie 1936.

În consecință, Curtea

constată că preluarea imobilului s-a realizat de la antecesorul contestatorului

apelant, iar denumirea de "asociație" utilizată în actul de preluare

este rezultatul unei erori materiale strecurate în acesta.

Cu privire la

compunerea imobilului astfel preluat, Curtea are în vedere mențiunile aceluiași

proces-verbal de înființare a cărții funciare, mențiunile cărții funciare

întocmite în baza lui, cât și cuprinsul actului de donație autentificat sub nr.

14.690/1936 potrivit cărora imobilul situat în str. C. era format din teren în

suprafață de 3325 mp și construcție cu subsol, parter, etaj 1 și dependințe.

Prin expertiza

efectuată în apel de d-na expert U.L.D., a fost identificat imobilul descris

mai sus, care este deținut în prezent de Ministerul Apărării Naționale prin UM

yyy.

În ce privește

identificarea astfel realizată prin expertiza judiciară, Curtea reține pe de o

parte că expertul desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului

hotar vechi al acestuia, conchizând că suprafața de teren ce îi corespunde în

mod real este de 3552 mp, iar pe de altă parte că suprafața astfel măsurată

concordă cu cea (de 3560 mp) rezultată din măsurătorile expertizei

extrajudiciare pe care pârâtul a depus-o în cauză.

Având în vedere

scopul Legii nr. 10/2001, care este acela de a asigura acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilele ce au fost efectiv preluate de către stat în

perioada regimului comunist, și împrejurarea că identificarea - în modalitatea

descrisă anterior - a imobilului preluat de la antecesorul apelantului

contestator a reliefat că acesta avea o suprafață mai mare decât cea înscrisă

în actele de proprietate, Curtea apreciază că apelantul este îndreptățit a

obține măsuri reparatorii pentru întreg imobilul de care antecesorul său a fost

deposedat.

În ce privește

construcțiile identificate prin expertiză ca fiind edificate ulterior preluării

imobilului de la antecesorul apelantului, Curtea constată că intimatul - deși a

afirmat că respectivele edificii au fost efectuate de acesta - nu administrat

dovezi cu privire la deținerea unei autorizații în baza căreia să le fi

realizat.

Potrivit ar. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 "În cazul în care pe terenurile pe care s-au

aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții,

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent."

Prin art. 10 alin.

(5) din același act normativ se prevede că: "Se restituie în natură și

terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcții

autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare, dacă persoana

îndreptățită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piață a

construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de

evaluare."

Din interpretarea per

a contrario a normelor enunțate, rezultă că dreptul persoanelor îndreptățite la

măsuri reparatorii, de a obține restituirea în natură a imobilelor preluate

abuziv de către stat - potrivit cu regula instituită prin art. 7 alin. (1) din

Lege - poate fi restrâns sau condiționat de plata unei despăgubiri către

unitatea deținătoare numai în situațiile în care pe terenul preluat au fost

edificate construcții noi ce îndeplinesc condiția de a fi fost autorizate.

O atare situație nu

rezultă însă din probatoriul administrat în cauză.

Pe de altă parte,

Curtea constată că, și în ipoteza în care respectivele edificii (vivariu, punct

de control, magazie, anexă, depozit subteran de carburanți) ar fi fost

autorizate, apelantul contestator este îndreptățit la restituirea în natură a

întregului imobil în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, fiind vorba de construcții-anexă a căror utilitate pentru intimată

se justifică numai pentru asigurarea unei exploatări optime a construcției

principale (care este cea preluată în mod abuziv de la antecesorul

apelantului).

În condițiile în care

apelul este o cale de atac devolutivă, iar limitele acestei devoluțiuni sunt

date - potrivit dispozițiilor cu caracter imperativ din cuprinsul art. 295

alin. (1) C. proc. civ. - de criticile aduse hotărârii atacate prin cererile de

apel, în absența unui apel (principal sau în aderare) promovat de intimat,

instanța de apel nu este învestită a analiza apărările prin care acesta a

susținut, la judecata în primă instanță, că ar fi îndreptățit la acordarea unui

drept de retenție asupra imobilului până la plata de către apelant a

contravalorii construcțiilor edificate după naționalizare.

Împotriva sentinței

menționate anterior a declarat recurs pârâtul, invocând art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului

s-au arătat următoarele.

Prin hotărârea

judecătorească recurată, se încalcă prevederile art. 3 alin. (1) lit. c), teza

a 2-a, coroborat cu art. 23 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, în sensul că dovada faptului că este aceeași persoana juridică, trebuia

făcută până la data soluționării notificării. Chiar dacă, în prezent, prin

Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1

București, rămasă irevocabilă, s-a constatat că apelantul-reclamant este

aceeași persoană juridică cu Așezământul Cultural "I.C.B.",

înființată în anul 1924, la momentul emiterii ordinului de respingere a

notificării (09 ianuarie 2007), această dovadă nu era făcută.

Cât privește

construcțiile edificate de stat, instanța de apel își motivează soluția pe

interpretarea "per a contrario" a textelor alin. (2) și (5) ale art.

10 din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile alin. (5) vizează terenuri pe care s-au

edificat construcții autorizate care nu mai sunt necesare unității deținătoare,

deși Ministerul Apărării Naționale nu a menționat niciodată că acestea nu-i mai

fac trebuință. Din interpretarea "per a contrario" a alin. (3) al

aceluiași articol, rezultă că nu se restituie terenurile pe care s-au ridicat

construcții neautorizate înainte de anul 1990, din moment ce legea obligă la

restituirea în natură doar în cazul celor neautorizate după 1990. Or,

construcțiile edificate de către Ministerul Apărării Naționale, datează din

anii 1954, respectiv 1962, conform raportului de evaluare întocmit de expertul

tehnic judiciar M.C.F. În plus întregul imobil este necesar ministerului,

întrucât în incinta acestuia este dispus o parte din Centrul de Cercetări

Științifice Medico-Militare, respectiv laboratoare de cercetare și structurile

de conducere și administrative.

În imobil s-au

desfășurat activități de cercetare în domeniul radiobiologie (inclusiv cu

izotopi radioactivi), microbiologic, toxicologie și farmacologie experimentală.

Clădirea este străbătută de sisteme de evacuare și filtrare a noxelor, conducte

pentru instalațiile tehnologice și, ca urmare, nu poate avea altă destinație.

Eventuala dislocare a Centrului de Cercetări Științifice Medico-Militare din

această locație va afecta pentru cel puțin doi ani activitatea instituției,

aceasta având nevoie de un sediu care să corespundă cerințelor.

Față de dreptul de

retenție invocat de Ministerul Apărării Naționale, instanța de apel precizează

că nu este învestită a analiza acest aspect, or, aceasta avea obligația în

soluționarea cauzei, să prevină o îmbogățire fără justă cauză, situație apărută

prin restituirea în natură a suprafețelor de teren pe care se află

construcțiile edificate de stat. Instanța de apel nu se poate prevala de

dispozițiile Codul de procedură civilă, pentru a pronunța o hotărâre care nu

este conform prevederile Legii nr. 10/2001, act normativ care reglementează,

imperativ, modul de soluționare a cauzelor, al cărui obiect îl constituie

restituirea imobilelor preluate stat în perioada 1945 - 1989.

Intenționând să

schimbe, în tot, sentința pronunțată de prima instanță, instanța de apel avea

obligația să analizeze cauza, pe fond, sub toate aspectele și, constatând că pe

terenul supus restituirii se află construcții edificate de Ministerul Apărării

Naționale, în temeiul dispozițiilor art. 10 din legea mai sus menționată, să

oblige pe apelantul-reclamant la plata contravalorii acestora, precum și a

suprafeței de teren de 235,72 mp, rezultată din diferența de teren deținută de

minister și cea din actele așezământului, care conform evaluărilor de la data

de 12 octombrie 2005 se ridică la suma de 943.503,91 lei RON, sumă care trebuie

actualizată la data plății efective.

În concluzie,

solicită admiterea recursului și modificarea, în tot, a deciziei recurate, în

sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

În drept, art. 304

pct. 9, art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și celelalte acte normative

invocate.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Este nefondat primul

motiv de recurs prin care se susține, în esență, că instanța de apel nu trebuia

să țină cont de Sentința civilă nr. 7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de

Judecătoria sector 1 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat că

apelantul-reclamant este aceeași persoană juridică cu Așezământul Cultural

"I.C.B.", înființată în anul 1924, întrucât dovada faptului că este

aceeași persoana juridică, ar fi trebuit făcută până la data soluționării notificării,

prin raportare la prevederile art. 23 coroborate cu cele ale art. 3 alin. (1)

lit c) din Legea nr. 10/2001.

Sentința civilă nr.

7429 din 03 iunie 2009 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost un

înscris administrat în fața primei instanțe de fond, în condițiile art. 167 C.

proc. civ., iar potrivit art. 292 și art. 305 C. proc. civ. înscrisurile noi

pot fi depuse chiar până la închiderea dezbaterilor.

Faptul că potrivit

art. 23 din Legea nr. 10/2001 "actele doveditoare ale dreptului de

proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei

juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate

și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte

înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta

lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării" nu intră în

contradicție cu dispozițiile procedurale menționate anterior având în vedere că

notificarea nu poate fi considerată soluționată decât la epuizarea căilor de

atac prevăzute de lege (art. 26) ca mijloace de contestare împotriva

deciziei/dispoziției emise de către unitatea deținătoare.

Înalta Curte a

constatat nefondat și motivul de recurs prin care se critică dispoziția

instanței de apel privind restituirea terenului pe care s-ar afla laboratoarele

de cercetare și structurile de conducere și administrative ale recurentului.

Nu a fost invocat de

către pârât, drept impediment la restituire, nici în fața primei instanțe și

nici în apel, faptul că întregul imobil, deci și construcția care a aparținut

reclamantei înainte de preluarea de către stat, ar fi necesar ministerului

întrucât în incinta acestuia ar fi dispusă o parte din Centrul de cercetări

științifice medico-militare, și anume laboratoare de cercetare, și structurile

de conducere și administrative.

De altfel, pentru

construcțiile și terenurile preluate abuziv nici nu se pune problema

nerestituirii în natură pe motivul afectațiunii acestora, întrucât chiar dacă

ar fi fost îndeplinite condițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 imobilul s-ar

fi restituit în proprietatea persoanei îndreptățite, cu obligația de a-i

menține afectațiunea pe o perioadă în funcție de categoria de afectațiune,

strict determinată de lege. Or, pârâtul reclamant nici nu a susținut că s-ar

încadra la litera a) sau b) a anexei nr. 2 a Legii.

De asemenea,

recurentul pârât nu a invocat drept impediment la restituirea în natură a

imobilului, sau a unei părți din acesta, nici în fața primei instanțe și nici

în apel, faptul că ar fi fost edificate anumite construcții înainte de 1990

fără autorizație de construire, de către MApN, astfel că nu se pune problema

interpretării per a contrario a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, așa cum susține recurentul.

De altfel, prevederile

art. 10 sunt excepții de la regula restituirii în natură a imobilelor preluate

abuziv reglementată de art. 9 din Legea nr. 10/2001 și ca atare, sunt de strică

interpretare și aplicare, neputându-se deduce prin analogie existența unor

situații suplimentare care să constituie impedimente la restituirea în natură a

imobilului.

Singura apărare,

formulată în fața primei instanțe, prin întâmpinare, în subsidiar, pentru cazul

în care s-ar decide restituirea în natură a imobilului în cauză, a fost cea în

sensul constatării dreptului de retenție până la achitarea contravalorii celor

două construcții edificate de stat și a suprafeței de teren de 235,72 mp

rezultată din diferența de teren deținută de minister și cea din actele

așezământului, care conform evaluării de la data de 12 octombrie 2005 s-ar

ridica la suma de 943.503,91 RON, sumă care ar trebui actualizată la data

plății efective.

În apel recurentul

pârât nu a formulat întâmpinare, doar cu prilejul dezbaterilor pe fondul

cauzei, de la ultimul termen de judecată, acesta a invocat dreptul de retenție

asupra imobilului în temeiul acelorași argumente menționate anterior.

Dreptul de retenție

reprezintă o apărare de fond, dar una dintre condițiile prealabile pentru a

opera este ca partea care invocă acest drept real de garanție imperfect să aibă

o creanță certă, lichidă și exigibilă. Or, în speță, creanța nu este certă și

lichidă, întrucât raportul de evaluare la care face trimitere pârâtul a

stabilit valoarea construcțiilor edificate de către pârât la 197.157,82 RON,

iar nu 943.503,91 RON cât pretinde pârâtul în apel, pârâtul neformulând cerere

reconvențională prin care să solicite obligarea reclamantului la plata

contravalorii construcțiilor (și eventual a terenului), în cadrul căreia

instanța să analizeze în contradictoriu cu reclamanta temeinicia cererii atât

sub aspectul cauzei cererii dar și sub aspectul evaluării prejudiciului.

Mai mult, în speță,

pârâtul a invocat dreptul de retenție asupra imobilului în cauză, deci nu numai

asupra terenului pe care se află construcțiile pretins edificate de stat,

asupra acestor construcții și a terenului ce se pretinde a excede titlului de

proprietate al reclamantei.

În ceea ce privește

suprafața de teren de 235,72 mp despre care recurentul pretinde că ar rezulta

din diferența de teren deținută de minister și cea din actele așezământului,

instanța de apel a reținut din concluziile raportului de expertiză că expertul

desemnat a delimitat imobilul în raport de semnele vechiului hotar al acestuia,

conchizând că suprafața de teren ce îi corespunde în mod real este de 3552 mp,

aspect care nu face obiectul prezentului recurs.

În temeiul dreptului

de retenție cel care deține un bun al altcuiva, pe care trebuie să îl

restituie, are dreptul să rețină bunul respectiv până când creditorul titular

al bunului îi va plătit sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea,

întreținerea ori îmbunătățirea acelui bun.

Pornindu-se de la

premisa că și surplusul de teren a aparținut reclamantei, așa cum s-a reținut

ca dovedit în cauză, nu ar fi îndeplinită nici condiția ca creanța să fie în

legătură cu bunul, pretinsa creanță decurgând din construcțiile edificate de

către stat în anii 1954 (D-punct control) și 1962 (C-vivariu), potrivit

raportului de evaluare depus de către pârât, iar nu în legătură cu lucrări

efectuate pe pretinsul surplus de teren, care, de altfel, nici nu a fost

identificat.

În ceea ce privește

construcțiile edificate de către stat în anii 1954 și 1962 C4 (corp C,

vivariu), C5 (corp D, punct control), C6 (magazie), C7 (anexă), și E (depozit

de carburanți, construcție subterană), conform celor reținute în raportul de

expertiză efectuat în fața instanței de apel, reținut în dispozitivul deciziei

atacate, acestea sunt construcții anexe construcției principale care a fost

preluată abuziv de la reclamantă, neputând fi folosite de sine stătător, astfel

că este pertinentă reținerea instanței de apel în sensul că nu reprezintă un

impediment la restituirea în natură, printr-o interpretare a fortiori a art. 10

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Este nefondat și

motivul de recurs prin care se susține că în mod greșit nu s-ar fi aplicat

prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 în sensul obligării

apelantului-reclamant la plata contravalorii construcțiilor edificate de către

recurent și aflate pe terenul restituit în natură, și a suprafeței de teren de

235,72 mp, rezultată din diferența de teren deținută de minister și cea din

actele așezământului.

Pe de o parte, așa

cum s-a reținut mai sus nu se pune problema restituirii unei porțiuni de teren

în plus față de cea preluată abuziv, întrucât așa cum a rezultat din raportul

de expertiză surplusul de teren a aparținut reclamantei, astfel, nu există vreo

obligație a reclamantei de a achita contravaloarea vreunei porțiuni de teren.

Pe de altă parte, în

ceea ce privește obligarea apelantului-reclamant la plata contravalorii

construcțiilor edificate de către recurent și aflate pe terenul restituit în

natură, Înalta Curte a reținut că recurentul pârât nu a formulat vreo astfel de

cerere, cu atât mai puțin în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, invocând

doar dreptul de retenție, ca apărare de fond, astfel că instanța de apel era

ținută, în aplicarea principiului disponibilității, de obiectul cererii deduse

judecății, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Legea nr. 10/2001 nu

conține dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun (art. 294 alin.

(1) C. proc. civ., art. 129 alin. (6) C. proc. civ), în sensul obligării

instanțelor de judecată de a se pronunța din oficiu asupra sumei datorate cu

titlu de despăgubiri de către persoana îndreptățită în cazul în care se

restituie în natură un teren pe care s-au edificat construcții pentru care nu

s-a făcut dovada existenței autorizației de construire, astfel că afirmațiile

recurentului în acest sens sunt nefondate.

În ceea ce privește

pretinsa obligație a reclamantului de a plăti contravaloarea construcțiilor

edificate de către stat, pârâtul își va putea fructifica eventualele pretenții

pe cale separată, obiectul prezentului litigiu neconstituindu-l îndreptățirea

sau nu a pârâtului la obținerea acestor despăgubiri.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 316

raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca

nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale prin Unitatea

Militară yyy împotriva Deciziei civile nr. 200 A din 30 iunie 2011 a Curții de

Apel București, secția IX -a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN